Să fii reporter de cor nu-i lucru ușor. Îți trebuie răbdare, tact și nu în ultimul rând emoție ca să înțelegi o lume despre care până mai ieri nu știai mare lucru. Îți trebuie deschidere, pe principiul buretelui. Adică să ai vocație să absorbi într-un timp relativ scurt multă informație cu care până atunci erai paralel. Dar oare nu tocmai în asta constă farmecul meseriei de ziarist? Bref, a fost o provocare să mă alătur, pentru 11 zile, artiștilor din corul “Preot Ion Ionescu” din Topoloveni, care au onorat invitația municipalității din Göteborg, al doilea oraș al Suediei, de a participa la Jocurile Corale Europene. N-am mai însoțit o comunitate artistică așa de gureșă, iar asta e o premieră. Oameni noi, situații noi, fix apa ideală în care înoată confortabil un reporter. Și ce fior profesional îmi trezește cuvântul acesta “reporter”, într-o vreme în care destui din breasla noastră au devenit guriști, nu mai sunt demult ziariști.
Bunul-simț de Cârcinov – răsplătit cu diplomă de „cor foarte bun”
La Göteborg a fost Oscarul, Liga Campionilor, Roland Garos-ul lumii corale, spuneţi-i cum vreți! Însă un singur lucru rețineți: aici și-a dat întâlnire spuma acestei comunități artistice de pe întreaga planetă. Iar partener al evenimentului a fost Eurovisionul, ceremonia de deschidere fiind transmisă în direct în câteva zeci de țări. Cu bun-simț de Valea Cârcinovului, dacă tot a fost invitat la acest colos de festival, corul din Topoloveni a optat să evolueze la secțiunea necompetițională. S-a mers pe ideea că nu e frumos, dacă tot ți-a deschis ușa la castel nobilimea corală a lumii și te-a mai și invitat la masă, să te arunci din prima la medalii. Mai cuminte e să stai și să observi, că oricum prezența ta aici e ceva ce n-a văzut și visat picior de cor de pe meleagurile Argeșului și Muscelului. Deși, părerea mea, dar e doar una de novice, dacă se înscriau la secțiunea competițională – muzică sacră sau folclorică – artiștii din Topoloveni aveau șansă la o medalie. Însă, subliniez, bunul-simț de Cârcinov i-a împins către secțiunea necompetițională. Și n-au greșit, fiindcă și aici au fost răsplătiți pe măsura talentului lor. Au avut șansa să concerteze, cu repertoriul pentru care s-au pregătit, pe scena Academiei de Muzică din Göteborg. Iar cele șase piese corale au fost: Tărășelul, Săracă inima mea, În poieniță lângă plop, Sârbă pe loc, Doină și Horă cu strigături.
Concert la Academia de Muzică din Goteborg
La Academia de Muzică din Goteborg, unde au primit certificatul de “cor foarte bun”, artiștii din Topoloveni au fost evaluați de un juriu format din trei titani ai muzicii corale internaționale. Este vorba de Johan Roose din Olanda, care este director muzical al Corului simfonic al Universității din Utrecht și profesor de jazz şi dirijor al corului Conservatorului din Rotterdam. Al doilea membru al juriului a fost sud-africanul Christo Burger, câștigător a nu mai puțin de 6 medalii de aur la Jocurile Corale, dar și deținător al “PAVAROTTI Trophy”, împreună cu Corul Acustika, pe care îl conduce și al cărui tenor este. În fine, al treilea membru al exigentului juriu ce a evaluat corul “Preot Ion Ionescu” din Topoloveni a fost o slovenă – Karmina Silec. Este dirijor, director de scenă şi a fost project manager la multe şi diverse competiții cu profil coral din întreaga lume. Este director artistic al “Carmina Slovenia Choregie”, absolventă de studii muzicale aprofundate la Harvard Universty şi deținătoare a “Robert Edler Prize” pentru contribuția la promovarea muzicii corale în plan mondial. Acum v-ați lămurit din mâinile cui au primit certificatul de “cor foarte bun” artiștii din Topoloveni? Și cum le tremurau vocile de emoție, la comentariile de după, profesorului preot Ion Isăroiu, dirijorul Corului “Preot Ionescu”, primarului Gheorghiță Boțârcă și lui Emil Antohi, directorul Casei de Cultură din Topoloveni. Exact în această cheie, de performanță moderat-încurajatoare, trebuie privită prezența corului din Topoloveni la evenimentul de la Göteborg. Practic, după cum le-a spus edilul din Topoloveni membrilor corului, abia acum au avut termen de comparație cu ce se întâmplă la cel mai înalt nivel în plan internațional. “Degeaba ne întrecem noi cu Buzăul și cu alte coruri de pe la noi, dacă nu ieșim pe piața liberă corală internațională, care e una fascinantă, dar și hipercompetitivă”, a mai spus edilul. Care și-a promis sieși şi deopotrivă membrilor corului că acesta e doar începutul. Nu vă mai spun ce planuri și proiecte au pus la cale seara, la hotel, și cum le luceau ochii vorbind despre ele.
Întoarcerea acasă, prin Hamburg, Praga și Budapesta
La întoarcerea către casă am înnoptat în trei locuri, la Hamburg, Praga și într-un orășel de lângă Budapesta- Szazhalombatta. La Hamburg, al treilea oraș al Germaniei, am mâncat o friptură nemțească “die grosse” și un ștrudel cu frișcă de la mama lui. Ștrudelul delicios mi-a amintit de cel pe care îl servește infatuatul căpitan nazist Hans Landa în filmul „Ticăloși fără glorie” al lui Quentin Tarantino. Joi seara am pus cornul în pernă la Praga. Nu înainte, însă, de a vizita centrul istoric, incredibil de animat cu turiști până spre miezul nopții. Apoi am mâncat un cârnat stropit cu bere pe malul Vltavei, la o terasă din vecinătatea statuii martirului ceh Jan Hus. Iar vineri, în timp ce scriam în autocar, de pe telefon, ne îndreptam către Budapesta. În autocar răsuna duios „ Mai ții minte, măi, dragă Mărie/Când erau strugurii copți în vie?”, apoi “Foaie verde magheran, Pupa-ți-aș coama bălan”, iar eu tot scriam, tot scriam… Am călătorit cu oameni „open mind”, asta vreau să vă asigur. Au fost preoți în cor (nu mai puțin de șase), dar și preotese (multe dintre ele profesoare și învățătoare), plus doamne și domni de alte profesii. Spun niște bancuri coriștii de înlemnește cucul în ceas! Și îl nominalizez aici, ca și campion al acestui tip de narațiune spumoasă până la lacrimi, pe învățătorul Vali Ilie. Însă nici primarul Boțârcă, doctorul Dragoș Stanciu sau preotul Marius Georgescu n-au evoluat în Liga a II-a la capitolul bancuri. Coriștii au dovedit mult umor, iar doamnele au ținut aproape chiar și la caterincă. E imposibil să te plictisești, dacă te înhami la drum cu echipa primarului Gigel Boțârcă. Plus că un vin alb și negru de Boțârcani, din recolta edilului, dezleagă binișor limbile. Iar conservele cu „Bunătăți de Topoloveni“, depozitate strategic în cala autocarului, ca să fie de trebuință stomacului la drum lung, au mers la casa sufletului.
Cu „fraţii chinezi”, în direct la Eurovision
Deschiderea ediției cu nr 11 a Jocurilor Corale Europene s-a făcut la Partille Arena, o sală polivalentă din Goteborg. Show-ul a fost fabulos și Eurovisonul, care a fost co-partener cu Primăria din Göteborg, a transmis în direct. Imaginați-vă peste 3000 de oameni care au umplut sala și care au savurat prin toți porii nu doar muzică de cor, ci și muzică pop sau melodii ale formației ABBA, un brand național suedez. Aproximativ 400 de voci din corul Eurovision (reunind membri din aproape toate țările de pe continent) au ridicat publicul în picioare pe hit-ul
“Mama Mia” al celor de la ABBA. Fabulos! Deschiderea jocurilor corale a fost făcută de primărița din Göteborg, prima seară fiind rezervată competiției profesioniștilor.
Pe lângă melodiile clasicilor de la ABBA, un alt moment ce a ridicat sala în picioare (în special generația tânără) a fost cel în care o foarte cunoscută interpretă pop din Suedia a cântat o melodie în memoria marelui dispărut, la vârsta de doar 28 de ani, Avicii. Pentru cine nu știe, Avicii a fost un DJ, remixer și producător muzical suedez a cărui notorietate era una mondială în aprilie 2018, când a murit. În date statistice, la secțiunea pentru amatori a Jocurilor Corale Europene de la Göteborg au participat 47 de țări din toată lumea și 153 de coruri. În seara de deschidere, delegația din Topoloveni a stat în sală lângă cea chineză. Cum m-am așezat lângă el și a văzut tricourile albe inscripționate cu România în care erau îmbrăcați coriștii din Topoloveni, iar pe mine ținând în mână un steguleț tricolor, un tânăr chinez m-a salutat și mi-a zâmbit complice cu formula “Romania, our brother”. N-am rămas dator și i-am răspuns și eu: “Yes, bro!”.
Campusul din pădure
La Göteborg am fost cazați într-o pădure de la marginea orașului, în complexul Liseberg, situat la 1,5 km de Marea Nordului. Un mix între hostel și căsuțe rustice în stil scandinav, cu flori în glastre și măsuțe din lemn în față. În același complex-parc, întins pe câteva hectare, există și o zonă de camping pe care am găsit-o ticsită de rulote, având în vedere că eram în plin week-end. Costă 15 euro pe zi chiria în parc pentru o rulotă și beneficiezi de toate utilitățile: apă, lumină, gaz, dușuri. Totul e bio, suedezii sunt obsedați de verde, pădure, apă și aer curat. Asta nu e, desigur, o noutate. Nou a fost doar să văd și să experimentez toate astea în habitatul lor. Un singur exemplu: la recepție ne-au dat niște bidoane de plastic albe din material ECO pe care să le folosim când bem apă. Ne-au rugat să renunțăm la sticlele/pet-urile din plastic cu care venisem și pe care scria Dorna, Borsec sau rău famata Cola și ne-au subliniat că apa lor de robinet e foarte bună și foarte curată. Nu că ne-ar fi interzis cineva să cumpărăm apă minerală sau plată din magazinele lor, însă, sincer, nu merită. Faci hernie de la prețurile lor. Te cocoșează.
Noi am stat patru în cameră, v-am zis deja că regimul e de hostel, iar prețul pe zi pentru o cameră a fost de 250 euro. Asta înseamnă cam 60 euro de persoană/zi. Mult. O bere la doză la restaurant sare de 8 euro. Au compensat din plin pădurea și o liniște la limita depresiei pozitive. Ne aflam doar în proximitatea Mării Nordului, de unde se simțea mirosul de hering sau cod.
Repetiţie cu public la catedrala din Dresda
La ducere, de la Bratislava spre Dresda, pe Autoband, drumul s-a dovedit un coșmar. Am întârziat ore bune din cauza unui ambuteiaj generat de un accident urât, care s-a lăsat cu victime și sânge. Ne-am umplut timpul cu bancuri, cu stop-uri de hidratare pe autostradă și prin benzinării și bineînțeles cu multă, foarte multă muzică. Autocarul a răsunat din toate încheieturile și șuruburile de vocile doamnelor și domnilor din corul “Preot dr. Ion Ionescu” din Topoloveni. Un regal pentru urechi să asculte cântece bio ca “Radu mamii”, “Zarzarică, zărzărea…” sau “Bulgăraș de gheată rece”. Iar eu am fost observator și cronicar al unei mici comunități profesionale în a cărei rutină zilnică muzica e ca o gimnastică a sufletului. Am ajuns la Dresda undeva spre opt seara, cu patru ore întârziere față de programul obișnuit. Ne-am parcat repede bagajele în cameră, apoi am mers pe jos, circa un kilometru, până în Centrul Vechi. O plimbare liniștitoare ce a echivalat cu o siestă de seară. Dincolo de istoria telurică o orașului vechi, marcată tragic de raidurile punitive ale aviației aliate în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, centrul istoric al Dresdei e copleșitor prin inflația de catedrale, palate și muzee construite din blocuri uriașe de granit, în stil baroc sau rococo. Iar pe marginea acestor piațete, braseriile saxone stau frumos rânduite ca un guler de bere pe un uriaș pahar.
Momentul magic al serii a fost repetiția cu public făcută de corul din Topoloveni pe scările din Schlossplatz. Câteva zeci de turiști de toate națiile și toate confesiunile, întâmplați la ceas târziu de seară în piața catedralei din Dresda, au ascultat vrăjiți și într-o acustică aproape perfectă cinci cântece populare românești. Seara am încheiat-o cu o invitație la masă și la o bere neagră saxonă venită din partea primarului Gheorghiță Boțârcă. Apropo, pe tot parcursul reprezentației muzicale de pe scările Schlossplatz, vizibil emoționat de cât de frumos a reprezentat corul imaginea Topoloveniului, primarul a asistat la spectacol împreună cu soția, amestecându-se discret în public. La braserie, am constatat că Gheorghiță Boțârcă vorbea binișor nemțește și astfel am aflat că avea multe amintiri din Dresda, pe care a vizitat-o încă din vremea Germaniei Democrate (a DDR-ului, cum îl știm o parte din noi), dar și după reunificarea cu Germania Federală.
Întâlnire, la Copenhaga, cu Mica Sirenă
Nu vă spun cu ce emoție am ajuns în Copenhaga, orașul unei povești triste ce mi-a marcat copilăria – “Fetița cu chibrituri”. Dar și al “Micii Sirene”, transformate de nemuritorul Hans Christian Andersen în brand al Danemarcei, ținutul unor basme naționale care au devenit cu timpul globale. Mare om și mare spirit acest danez Andersen! Magia poveştilor sale surclasează genul fantasy de astăzi reprezentat de seria “Games of trones”, care pare pistol cu apă la capitolul emoție, creativitate și empatie, prin comparație cu nesofisticatele și totuși genialele “Mica Sirenă”, “Fetița cu chibrituri” sau “ Hainele cele noi ale împăratului”. Primul nostru popas de cum am pus piciorul în Copenhaga, al celor 38 de persoane din grupul de la Topoloveni, a fost la statuia “Micii Sirene”. Fotografii de grup, individuale sau de familie, fiecare cum a dorit și așa cum se face când ajungi la o atracție turistică derivată dintr-un personaj iconic al literaturii universale. Apoi am dat fuga, singur și pe jos, preț de două ore, în centrul vechi al Copenhagei. Ce vineri seară și parțial solitară am trăit! Țineam neapărat să văd Canalul Nyhavn, cel cu trafic turistic comparabil în zilele lui bune cu cel din Veneția sau Cartierul Roșu din Amsterdam. Aici, totul avea un aer vintage. De la bărcile pescărești cu pânze roase de vânt și alură vikingă, la apa verde de culoarea spirtului din canal și până la bufeturile de hering de pe margine. În lumina apusului și raportat la animația din restaurante, bărcile pescărești ce tăiau geometric canalul, precum lama diamantului un geam aspru, zona părea un Babylon vesel. Imaginați-vă un spațiu în aer liber în care mii de oameni beau, mânâncă, vorbesc și se distrează în toate limbile pământului. Și totul pe un fundal arhitectonic cu clădiri de epocă, pictate în patru culori tari – roșu, verde, albastru și galben muștar – parcă înadins vopsite așa de maestrul Hans Christian, cu pensula lui de cuvinte. Am văzut și casa roșie de la numarul 20, de pe marginea canalului Nyhavn, în care a trăit și a scris marele povestitor vreme de 16 ani. A doua zi dimineață am plecat din nou în Copenhaga, unde ne programasem să mai zăbovim o jumătate de zi, înainte să trecem granița spre Suedia. Odată ajunși în Old City, primarul Gheorghiță Boțârcă a propus un tur cu “vaporetto” în interiorul, dar și pe coastele Copenhagei, astfel încât să putem bifa, din barcă, atracțiile turistice ale capitalei daneze, inclusiv câteva reședințe ale familiei regale. Excursia de circa o oră a fost una cu adevărat memorabilă, iar primarul le-a făcut o surpriză membrilor delegației achitând-o cu cardul său. Asta în contextul în care în urmă cu doar câteva zile împlinise o frumoasă vârstă.
Românii din Suedia şi Mica Somalie din Goteborg-ul eco
În Göteborg există și români. Peste 8000. Majoritatea covârșitoare își vede de treabă, are un rost, muncește. În construcții, servicii, IT și alte domenii. Aici l-am cunoscut pe Sorin, oltean de origine. Era o cunoștință a stomatologului Dragoș Stanciu din delegația noastră și a venit să ne ia la pescuit de macrou în Marea Nordului. Sorin era plecat de 11 ani, acum intra în al 12-lea, e deja cetățean suedez și are de cinci ani o mică firmă, împreună cu un asociat din Göteborg, tot român. Mi-a spus că suedezii sunt destul de reci, nu te resping, dar nici nu te invită la ei la grătar. Însă sunt foarte serioși la bani, indiferent că lucrezi pentru ei sau faci afaceri cu ei. N-au birocrație, nu te hărțuiesc cu controale. Ei, de exemplu, pe firma lor n-a avut niciun control de la Fisc în cinci ani de existență. Platesc toate taxele la zi, au o contabilă care se ocupă de asta, respectă regulile, trăiesc liniștit. De la orice butic cumperi o bere sau o banană, dublura bonului fiscal se descarcă direct în serverul de la Finanțele suedeze. Nu te duci tu cu sacoșa plină de facturi şi chitanțe la final de lună la fisc să-ți calculeze taxele. Nu se îmbogățesc, dar nici nu trag targa pe uscat. La finalul partidei de pescuit, Sorin ne-a invitat, pe mine și pe doctorul Stanciu, la un pui la rotisor în “Mica Somalie”, așa cum se numește cartierul imigranților din Göteborg. Și el locuise în primul an în care a venit în Suedia aici. Și cum cei mai mulți dintre imigranți sunt somalezi, au dat și numele neoficial al acestui cartier, care pe numele lui suedez se cheamă “Hjällbo”. Are blocuri frumos zugrăvite, nu coșcovite cum mai găsești destule prin Pitești, școală şi alte instituții de utilitate socială, exact ca într-un cartier civilizat. Lasă că mai fac ei murdărie, asta e în cultura lor, că doar n-au fost la școala elementară de igienă suedeză. Însă peste noapte vin mașinile de la salubritate şi readuc totul la normal.
Viață de sanatoriu. Problema cu somalezii e că se enclavizează. Nu muncesc și toarnă la copii, cam cum fac romii la noi. Însă pe bani mult mai mulți, frate! Pentru un somalez până în 14 ani, statul suedez îi plătește părintelui cu fustă și cearșaf negru sau alb pe cap 600 euro. Iar unui copil între 14-18 ani, nu mai puțin de 800. Pe cele mai multe dintre somalezele din piațeta cartierului “Hjällbo” le-am văzut cu burta la gură. Să tot trăiești la banii ăștia, gândiți-că o familie cu patru copii adună între 2500-3000 euro/lună numai din ajutoare sociale! Iar chiria la un apartament cu trei camere în “Mica Somalie” e de 500 euro. Practic și faptic, cu ajutorul pe care ți-l dă statul suedez pentru un singur copil, plătești chiria apartamentului social pentru toată familia. Ca să vă faceți o idee despre cât de mulți sunt azilanții somalezi în Göteborg, vă mai dau un amănunt: la mall-ul din centrul acestui al doilea oraș al Suediei am văzut la Western Union angajate de aceeași naționalitate cu ei. Negre tăciune şi cu cearșaf negru în cap, se ocupau numai de somalezi. În rest, prin cartierul lor, somalezii tineri se adună tot în cârduri, sunt zgomotoși, poartă adidași și blugi și vorbesc tot timpul la IPhone. Perfect globalizați, numai că pe banii suedezilor. Asta ne spunea și Sorin, mie și doctorului Stanciu, că statul suedez n-are niciun beneficiu pe termen lung de pe pe urma lor: somalezii doar consumă, nu și muncesc.
0 Comentarii