Un bețișor parfumat, o cană de ceai și o tabletă de ciocolată par lucruri cât se poate de banale. Le găsești prin casă, într-un magazin sau într-o cafenea. Cu secole sau chiar mii de ani în urmă, însă, făceau parte din ritualuri sacre, ceremonii sau practici medicale.
Unele erau rezervate templelor, nunților sau vracilor. Altele valorau suficient de mult încât să fie transportate mii de kilometri ori folosite drept monedă.
Drumul de la sacru la cotidian nu a fost deloc scurt.
Tămâia: petrolul lumii antice
Rășinile, lemnul și alte materiale aromatice au fost folosite din Antichitate în multe regiuni ale Asiei. Tămâia propriu-zisă, obținută din arborii Boswellia, provenea mai ales din sudul Peninsulei Arabice și Cornul Africii. Era arsă pentru mirosul ei. În India, China sau Japonia existau și alte materiale aromatice, folosite din motive ceremoniale, religioase sau pur și simplu pentru parfumul lor.
Tămâia și smirna ajunseseră mărfuri atât de căutate încât existau rute comerciale dedicate transportului lor. Caravanele plecau din Yemen și Oman, urcau prin Peninsula Arabică și ajungeau la porturile mediteraneene. Unele trasee depășeau de 1.900 de kilometri.
Și nu era vorba doar despre un miros plăcut.
În Egiptul antic, tămâia era arsă zilnic în temple și asociată cu purificarea. Reliefurile îi arată chiar pe conducători oferind-o zeilor. Mai târziu a intrat în practicile religioase greco-romane, apoi în tradițiile creștine.
Comerțul a dus-o mult mai departe. Rețelele care mutau rășinile din Arabia și Africa spre Mediterana erau atât de profitabile încât Smithsonian a comparat tămâia cu „petrolul lumii antice”.
Astăzi, aceeași idee încape într-un bețișor parfumat cumpărat dintr-un magazin de lifestyle. Îl aprinzi în sufragerie și gata. Caravana prin deșert lipsește din poveste.
Henna: de la ceremonie de nuntă la vopsea de păr
Henna are o istorie de mii de ani. Egiptul, Persia și India au tradiții vechi legate de Lawsonia inermis, planta din care se obține colorantul.
În India, folosirea decorativă a hennei este documentată de aproape două milenii. Mehndi a devenit strâns legat de nunți și sărbători. Modelele desenate pe mâini și corp pot avea flori, păuni, forme geometrice sau reprezentări religioase.
La o nuntă, aplicarea hennei poate fi un eveniment în sine. Familia se adună, se pune muzică, iar desenul poate dura destul de mult. În unele regiuni, modelele acoperă mâinile și antebrațele miresei.
Planta avea și o calitate foarte practică: colorează pielea și părul.
Migrația și comerțul au dus tradiția în Europa și America de Nord, iar turismul a făcut mehndi mult mai familiar publicului occidental. Azi, henna poate apărea la o nuntă în Rajasthan, pe brațul cuiva într-o stațiune de vacanță sau într-un ambalaj de vopsea pentru păr gata de utilizare.
Aceeași plantă. Decor complet diferit.
Tutunul: de la plantă sacră la produs făcut în serie
Tutunul a avut una dintre cele mai ciudate schimbări de statut.
Plantele din genul Nicotiana provin din Americi, iar populațiile indigene le foloseau cu mult înainte de sosirea europenilor. Tutunul era fumat, mestecat sau administrat în alte forme. Consumul nu era însă doar recreativ.
În diferite societăți indigene apărea în ceremonii, întâlniri sociale și ritualuri legate de fertilitate sau vindecare. Era folosit și în contexte asociate comunicării cu lumea spirituală. În doze mari, nicotina putea produce stări alterate de conștiință.
Apoi au sosit europenii.
Exploratorii spanioli au întâlnit fumatul în Caraibe și America Centrală, iar în secolul al XVI-lea tutunul a ajuns în Europa. Aici a primit pentru o vreme și o reputație medicinală. Medicul spaniol Nicolás Monardes îi atribuia proprietăți care mergeau de la calmarea durerilor de cap până la tratarea unor răni.
N-a rămas mult timp în farmacie.
La începutul secolului al XVII-lea, fumatul și mestecatul tutunului erau deja răspândite în mare parte din Europa. În secolele următoare au apărut forme mai standardizate de consum, iar țigara a împins tutunul spre producția industrială.
În 1881, James Bonsack a brevetat o mașină industrială pentru rularea țigaretelor. O operațiune făcută până atunci manual putea fi repetată acum la scară industrială.
Partea curioasă e că procesul a mers apoi și în sens invers. Fabricile produc milioane de țigări pe zi, dar tutunul de rulat și injectat n-a dispărut. Pentru unii, confecționatul țigărilor acasă cu o masina de facut tigari a devenit o parte a ritualului zilnic, un gest care, ironic, ne întoarce la un tip de implicare manuală pe care producția industrială încercase să o elimine.De la ceremonii și vindecare la comerț colonial, fabrici și un aparat ținut acasă.
Cacao: înainte de ciocolată, exista ritualul
Pune o tabletă modernă de ciocolată lângă primele forme de cacao consumate în America precolumbiană și legătura nu mai pare atât de evidentă.
Cele mai vechi dovezi cunoscute ale folosirii plantei de cacao provin din America de Sud. Urme găsite în ceramică din Ecuador indică utilizarea plantei cu aproximativ 5.300 de ani în urmă. Mai târziu, cacao a devenit foarte importantă în culturile mesoamericane.
Mayașii și alte populații preparau băuturi din cacao, deseori foarte diferite de ciocolata dulce de azi. Cacao era folosită la sărbători, căsătorii și ritualuri religioase. Era legată și de statutul social. Vase cu urme de cacao au fost găsite inclusiv în contexte funerare, iar boabele puteau fi folosite drept mijloc de schimb.
Spaniolii au întâlnit băutura după cucerirea Americilor și au dus cacao în Europa. Acolo rețeta s-a schimbat. Europenii au început să adauge zahăr și alte ingrediente pe gustul lor.
În secolul al XVII-lea, ciocolata era deja la modă în Europa, dar rămânea scumpă și asociată mai ales cu elitele. Industrializarea a schimbat asta. În 1847, compania britanică J. S. Fry & Sons a produs una dintre primele tablete moderne de ciocolată destinate publicului larg.
Astăzi o găsești lângă biscuiți, la casa de marcat. Cu câteva secole în urmă, cacao putea apărea la o căsătorie, într-o ofrandă sau într-o tranzacție comercială.
Ceaiul: din medicament și ceremonie direct în cana de dimineață
Povestea ceaiului începe în China. Momentul exact al descoperirii ține mai mult de legendă decât de istorie documentată.
Ce știm este că ceaiul a fost folosit la început inclusiv ca băutură medicinală. Până în secolul al III-lea devenise deja ceva obișnuit în China. În timpul dinastiei Tang exista o cultură a ceaiului cu ceremonii, literatură și reguli proprii. În jurul anului 760, Lu Yu a scris Clasicul ceaiului, unul dintre cele mai cunoscute texte timpurii dedicate băuturii.
Ceaiul a ajuns și în Japonia, unde s-a legat puternic de budismul Zen. Călugărul Eisai, care studiase în China, îl recomanda inclusiv pentru a rămâne treaz în timpul meditației. În timp, aici s-a dezvoltat o cultură ceremonială foarte elaborată.
Europa a venit mult mai târziu la masă.
Negustorii olandezi importau ceai în Europa în jurul anului 1610. La început era exotic și scump. Comerțul tot mai intens cu Asia l-a făcut însă tot mai familiar, iar în Marea Britanie cererea a crescut până când ceaiul a ajuns să aibă și o greutate economică și geopolitică serioasă.
Dimineața de azi arată mult mai puțin solemn. Plicul intră în cană, vine apa fierbinte și peste câteva minute totul s-a terminat. Lucruri care altădată erau rezervate templelor, ceremoniilor, elitelor sau unor ocazii speciale pot fi cumpărate astăzi dintr-un supermarket și folosite oricând avem chef. Ritualul n-a dispărut. Doar s-a schimbat, devenind o sumă de mici obiceiuri zilnice pe care mulți dintre noi nici nu le mai privim ca pe niște ritualuri.
Citește și: Odiseea imobiliară din Pădurea Trivale, din nou în faţa judecătorilor
0 Comentarii