„Elegia” care deschide volumul „Strigătul din oglindă”, foarte recent apărut, de Mircea Bârsilă, se configurează ca un discurs confesiv de o intensitate gravă, plasat sub semnul unei meditații asupra timpului, prieteniei și, mai ales, asupra morții ca experiență-limită. Poemul nu este doar o rememorare nostalgică a tinereții, ci și o interogație neliniștită a prezentului, în care identitatea eului liric se fisurează sub presiunea conștiinței degradării și a pierderii.
Încă de la început, adresarea directă – „Ce mai faceți, bunii mei prieteni” – instituie un cadru dialogic aparent familiar, dar care se dovedește rapid a fi unul al absenței și al rupturii. Prietenii invocați sunt, în fapt, figuri ale trecutului, iar comunicarea cu ei devine imposibilă, suspendată într-un prezent golit de autenticitate. Interogația retorică privind „virtuțile morții” introduce tema centrală a elegiei, dar într-o manieră paradoxală: moartea nu mai este sublimată sau acceptată senin, ci resimțită ca o prezență difuză, neliniștitoare, care erodează certitudinile de odinioară.
Unul dintre cele mai sugestive procedee ale textului este suprapunerea planurilor temporale. Tinerețea apare ca un spațiu mitic, populat de imagini hipnotice – „armăsarii / cu aripi și la fel de negri ca smoala” – în care vitalitatea și imaginarul se contopesc. Această viziune aproape onirică este însă contrabalansată de presentimentul morții, figurat prin „biletul dus-întors”, metaforă cu valoare ironică și tragică deopotrivă: iluzia reversibilității este demontată subtil, sugerând că orice drum spre moarte este, în realitate, ireversibil.
Imagistica poemului este densă și ambivalentă. Mirosul „de fier ruginit al zorilor” introduce o sinestezie neașteptată, în care dimineața – simbol tradițional al începutului – capătă o tentă corozivă, metalică, apropiată de ideea de degradare. În același registru, „șarpele” care privește eul liric devine un simbol al timpului insinuant, al morții care nu mai este o eventualitate îndepărtată, ci o prezență continuă, aproape personalizată. Cercului orizontului, perceput ca „laț”, îi corespunde o viziune claustrofobă asupra existenței, în care spațiul însuși devine amenințător.
Dimensiunea elegiacă se intensifică în partea a doua a poemului, unde degradarea relațiilor umane este exprimată fără menajamente: „din ce în ce mai puțini, / mai triști și mai neadevărați”. Această tripletă descendentă marchează nu doar pierderea prietenilor, ci și pierderea autenticității, a unei forme de adevăr existențial.
Citește și „Ţărăncuţa din Rucăr”, cel mai mare preţ la licitaţie
Citește și Scene din viaţa culturală piteşteană (167)
0 Comentarii