”Oamenii DACIEI’’ – interviuri de Cristina Rousseau (46)
Cristina Rousseau: Urmează ceea ce s-a întâmplat la Dacia…
Mario Perino: Colegul meu şi marele şef au început să vorbească despre călătorie și despre vreme. Între timp, au mai sosit doi bărbați și o femeie. Îmi amintesc bine femeia pentru că era frumoasă, tânără, cu ochi verzi, peste un metru șaptezeci, cu părul negru strâns într-un coc. Comunicarea tehnică a mers rapid și toate solicitările mele au găsit o disponibilitate ușoară, cu siguranță datorită unui acord comun între colegul meu și șeful de Achiziţii. După o jumătate de oră, acesta din urmă a întrebat dacă vrem să bem ceva. Apoi, domnișoara, într-o italiană discretă, a întrebat: „Este prima dată când veniţi în România?”.Plăcut surprins, i-am confirmat. Apoi ea m-a întrebat dacă îmi place. I-am răspuns scurt: „Nu, nu-mi place”. În fine, totul s-a finalizat în mod cordial; a fost o întâlnire frumoasă.
Șeful și domnișoara ne-au însoțit până la poarta fabricii. Cei doi oameni importanți și-au luat rămas bun cu o strângere de mână caldă. Testul trecuse și, din expresia șefului și din felul în care îmi întinsese mâna, se vedea că îi plăcusem. A fost important, pentru că, dacă nu m-ar fi plăcut, ar fi obligat firma la care lucram să aleagă un alt tehnician. Mai întâi datoria și apoi plăcerea, așa că a venit rândul salutului către frumusețe. Nu i-am lăsat mâna și nu m-am oprit să mă uit în acei ochi frumoși în timp ce i-am spus „Am vrut să vă spun, domnişoară, că România este frumoasă acum şi îmi place”. Am vrut să înţeleagă că îmi plăcea România datorită ei. Chipul acela dulce al ei s-a luminat. I-am eliberat mâna și am plecat, ajungând la mașina pusă la dispoziție de companie pentru a ne duce înapoi la aeroport. În timp ce mașina s-a îndepărtat de poartă, m-am întors și i-am făcut semn prin geamul din spate și am văzut-o făcându-mi, la rândul ei, un salut cu mâna. Toate anxietățile și angoasa din ziua precedentă dispăruseră, nu existaseră evenimente neașteptate sau dificultăți relaționale.
Lumea pe care o cunoscusem era o lume plină de contradicții, în care sărăcia trăia alături de bunăstare, dar părea o lume prietenoasă. Cea mai importantă surpriză din acea călătorie a fost întâlnirea cu acea domnișoară. E adevărat că ar fi trebuit să inventez o poveste pe care să o spun prietenilor. Totuși, nu am inventat și mi-am lăsat prietenii curioși în îndoială. La întoarcerea în Italia, mi-am reluat munca cu ochii pe proiectul pe care l-am numit ,,Progetto Romania” – ,,Proiectul România” şi cred că aţi dedus că domnişoara despre care am scris este chiar autoarea acestei cărţi şi ne-a servit drept translator pe parcursul proiectului.
0 Comentarii