Te uită, frunza pică irosită,
Şi vîntul geme prohodind departe!
Puţină vreme încă ne desparte
De iarna tristă, prea curînd sosită!…
Ca un palat pustiu, cu geamuri sparte,
Pădurea noastră tace părăsită:
Eu singur cînt cu vocea obosită
Şi trec prin încăperile-i deşarte…
S-au dus privighetorile măiestre;
Pustiu e cuibul blîndei turturele…
Ah, unde-i şuierul mierliţei sure!
Pierdut din stolul mîndrei lor orchestre,
Ce trist răsună cînturile mele
În liniştea adîncă din pădure…
Ştefan Octavian Iosif (11/23 octombrie 1975 – 22 iunie 1913)
Citește și Răgaz pentru suflet (34). Nu regret
Citește și Răgaz pentru suflet (33). Inima mea
0 Comentarii