La 1 septembrie 1944, la Valea Mare, lângă Pitești, județul Argeș, se stinge din viață Liviu Rebreanu (n. 27 noiembrie 1885, comuna Tîrlișua, județul Bistrița-Năsăud), romancier, dramaturg și academician român. În această localitate, Valea Mare, scriitorul achiziționase în anul 1930 o culă țărănească în care a creat, printre altele, romanul Răscoala publicat în 1932.
În scrierile sale de sertar, la început în limba maghiară, și apoi în limba română, multe amintiri din copilărie aduc pe oamenii acestor locuri în prim-plan.
Deși localizate în imaginarul Pripas (identificat de cercetători cu Prislopul în care Rebreanu a locuit mai tîrziu), unele episoade din romanul “Ion” au păstrat cadrul toponimic și onomastic al Maierului (Cuibul visurilor, cum mai este intitulat într-una din povestirile publicate de scriitor).
La 1 noiembrie 1909 a debutat în presa românească: la Sibiu, în revista Luceafărul, condusă de O. Goga și O. Tăslăuanu, a apărut povestirea Codrea (Glasul inimii). În aceeași revistă, Rebreanu a mai publicat nuvelele Ofilire (15 decembrie 1908), Răfuială (28 ianuarie 1909) și Nevasta (16 iunie 1911).
A început un nou jurnal de lector (Spicuiri), aplecîndu-se în mod deosebit asupra paginilor de critică și istorie literară din Viața românească, aparținînd, mai ales, lui Garabet Ibrăileanu.
A revenit asupra amintirilor din copilărie, scrise la Gyula, de data aceasta sub influența lui Creangă. A încercat să traducă după o versiune germană, romanul Război și pace de Tolstoi.
În traducerea lui, revista Țara noastră a publicat poemul Moartea șoimanului de M. Gorki. Din Prislop i-a trimis o scrisoare lui Mihail Dragomirescu, propunîndu-i, spre publicare, o povestire. A scris nuvela Mîna (prima variantă a nuvelei Ocrotitorul), sub influența lecturilor din Anton Pavlovici Cehov.
La 4 aprilie 1944 fiind grav bolnav, s-a retras la Valea Mare, fără să mai revadă vreodată Bucureștiul (un control radiologic a semnalat, încă din ianuarie, opacitate suspectă la plămînul drept). La 7 iulie Rebreanu scria în Jurnal: ”Perspective puține de salvare, dată fiind vîrsta mea, chistul din plămînul drept, emfizemul vechi și bronșita cronică.”
În ultimele clipe de viață, Liviu Rebreanu i-a avut alături pe soția Fanny, pe fiica adoptivă Puia Florica Rebreanu Vasilescu și pe prietenul și scriitorul Ludovic Dauș, scrie Muzeul Național al Literaturii Române, pe pagina de Facebook a instituției.
Citește și:
- Prăznuire arhierească de Tăierea capului Sf. Ioan Botezătorul la mănăstirea Cotmeana
- Apocalipsa: Societatea dezirabilă
- Eric Roberts, celebrul actor de la Hollywood, în vizită la CCIMB
În memoriile intitulate „Cu soțul meu”, publicate în anul 1963, Fanny povestește astfel acele clipe: „Privirile lui Liviu Rebreanu rătăciră o clipă prin toată camera, de parcă ar fi căutat ceva, ca, deodată, să se oprească asupra mea. Mă privi liniștit. La rându-mi, nu-l pierdeam din ochi. Deodată observ că ochii lui privesc din ce în ce mai neobișnuit. Cu grijă și spaimă l-am întrebat: «- Ce faci, Liviu meu scump? Ce ai? ». Chipul său a avut o ușoară tresărire, o înviorare, o luminare, și-mi răspunse domol, dar foarte clar: «- Nu te speria Fanny dragă, ai răbdare și încredere!…». Apoi o bobiță de lacrimă picură sfioasă pe pleoapa lui și, fără suspin, fără zbucium, închise ochii și trecu din viață, prin simpla sfârșire a ființei…”.
La 1 septembrie 1944 la Valea Mare, a încetat din viață la vîrsta de 59 de ani. Peste cîteva luni a fost deshumat și reînhumat la Cimitirul Bellu din Bucurenu
0 Comentarii