În vara lui 1979, FC Argeş devenea campioană pentru a doua oară, din lotul de atunci făcând parte și Sergiu Moisescu, interlocutorul nostru de astăzi. În vârstă de 73 de ani, acesta a fost nu numai un apreciat fotbalist, ci și un cadru didactic îndrăgit de elevii săi. A predat educație fizică și sport la Bistrița, un an, apoi, din 1988, fostul fotbalist și-a început cariera didactică în Argeș: la Școala 2 Bradu, apoi în Găvana, dar cea mai mare perioadă a petrecut-o la catedra de la LPS, secția fotbal, în perioada 1989-2018.
„Veneam cu două ore înainte, găseam porțile stadionului închise, dar nu ne păsa”
Domnule Moisescu, cât de mult a însemnat FC Argeș pentru dumneavoastră?
- Enorm. Știți cât de mândru mă simțeam când intram pe teren? FC Argeș era o echipă iubită și respectată peste tot în țară, îl aveam în teren pe Gicu Dobrin, cel mai bun jucător pe care l-a avut vreodată fotbalul românesc. Nu vă ajunge spațiul publicistic să consemnați toate amintirile pe care le am.
La ce vârstă ați ajuns la FC Argeș?
- Sunt sută la sută produsul lui nea Lenci Ianovschi și am ajuns la FC Argeș în anul 1960, în urma unei selecții. Eram un puști de 8 ani și iubeam fotbalul la nebunie. Nu făceam altceva de dimineața până seara… eram sute de copii atunci, toți înnebuniți după fotbal. Eu locuiam în centrul Piteștiului și am văzut un anunț conform căruia clubul de fotbal face o selecție pentru echipa de juniori. Era un anunț scris de mână, nu existau calculatoare atunci. Fără să stau prea mult pe gânduri, fără să le spun ceva părinților mei, mi-am luat inima-n dinți și m-am prezentat în Ștrand, acolo unde era terenul. Am fost foarte mulți. Selecția se adresa puștilor născuți în anul 1951, era un criteriu. Fiind născut în anul 1952, eu m-am dus la risc, însă am fost oprit de către nea Lenci. Eram foarte băgăcios, aveam tupeu, nu glumă! M-am așezat primul în rând, iar un vecin din cartier mi-a spus că mă va da de gol dacă nu va fi și el oprit în echipă. A fost selectat, așa că nu a spus nimănui că eram mai mic cu un an decât ceilalți. Ne-au scris într-un caiet nea Lenci și cu Ștefan Vasile, iar apoi au început antrenamentele. Veneam toți cu două ore înainte de ședințele de pregătire, găseam porțile stadionului închise, dar nu ne păsa. Îi așteptam pe antrenori, voiam să fim primii acolo. Am rămas 20 de copii și s-a format o echipă de juniori competitivă, care a avut rezultate notabile. În ultimul an de juniorat, am jucat finala pe țară, la Brăila, contra Petrolului, fiind învinși, din păcate, cu 1-0. Eram o grupă de juniori de elită.
Ce-a urmat?
- Ulterior, am fost remarcat de către Florin Halagian, care atunci era antrenorul formației de tineret a lui FC Argeș. La echipa mare, principal era Titus Ozon. Îmi amintesc că seniorii au plecat în Iugoslavia, într-un turneu de pregătire, iar acolo a izbucnit un scandal între antrenor și Nicolae Dobrin. Ozon nu s-a mai prezentat la echipa mare la începerea sezonului 1971-1972. Fiind la tineret, în drum spre un meci pe care-l aveam în deplasare, cu Jiul Petroșani, și aflându-ne în autocar cu echipa de seniori, nea Mișu Găiseanu, contabilul clubului, a anunțat că noul antrenor al echipei este Florin Halagian. Acesta a pregătit Argeșul în acel sezon și alb-violeții au luat titlul național.
„A fost revoluție după acel meci”
Vă mai amintiți când ați debutat în tricoul alb-violet?
- Se întâmpla în anul 1973, într-un meci amical, contra Panathinaikos Atena, la Pitești, câștigat de noi cu 4-2. Am jucat titular, dar antrenor nu mai era Florin Halagian, ci Ștefan Coidum. Vorbim despre sezonul 1973-1974. Într-un meci oficial am debutat în 1974, în prima etapă a sezonului acela, în care FC Argeș a jucat la Farul Constanța. Au urmat pentru mine șapte etape în tricoul lui FC Argeș, apoi am plecat în armată, pe 1 octombrie. A fost primul an în care se făceau 9 luni de armată înaintea facultății. Fusesem admis la Institutul de Educație Fizică și Sport.
Am revenit la echipă pe 1 iulie 1975 și domnul profesor Tănase Dima mi-a înmânat un program suplimentar de pregătire. Îmi doream să revin la forma sportivă de odinioară și doar în felul acela visul meu prindea contur. Am început să trag tare de mine, echipa era în vacanță, bani nu aveam, am făcut ce-am putut și eu. Mi-a fost foarte greu să reintru în circuit, deoarece postul era ocupat de către Mihai Zanfir, un fotbalist extraordinar, cu calități senzaționale. Încetul cu încetul, mi-am recâștigat locul în echipă și am început să joc. Am prins în jur de 33 de meciuri în tricoul alb-violet. Am trăit o perioadă foarte frumoasă la FC Argeș. În anul 1980 am plecat la Gloria Bistrița.
Dacă ar fi să retrăiți un meci, care ar fi acela?
- Cel cu Valencia, în care am fost integralist, însă doar din acest punct de vedere mi-ar plăcea să-l retrăiesc. De ce? Când am jucat în deplasare, pe terenul lor, am fost foarte surprins de atitudinea gazdelor, în sensul că nocturna se stingea și se aprindea, din teren se arunca mereu cu brichete, spaniolii au făcut niște gesturi mizerabile. Andrei Speriatu era în poartă la noi și a adunat, la un moment dat, o mână de brichete ce fuseseră aruncate pe gazon. Arbitrul nu lua în seamă astfel de gesturi… Dar cea mai urâtă amintire o am din meciul cu AEK Atena, disputat de FC Argeș în deplasare. După 3-0 pentru noi, în tur, în deplasare am pierdut cu 2-0. Eu am jucat în ultimele 20 de minute și m-am descurcat destul de bine. A fost revoluție după acel meci. Am fost obligați să stăm la centrul terenului în cerc, s-a stins nocturna și noi ne gândeam că acolo ne vom găsi sfârșitul. Spectatorii gazdelor nu aveau nicio treabă cu noi, ci cu oficialii lor, dar ne-am dat seama târziu. S-a format un culoar de către scutieri, noi am mers la vestiare, dar surpriză… în drum spre tunel, scutierii ne loveau cu bastoanele peste picioare. Atât de urât s-au comportat cu noi! Efectul? Clubul grec a primit cinci ani de suspendare din toate competițiile, în 1979 s-a întâmplat.
„Maestre, Gicu îmi ia fustă din fitil de lampă, îți dau ție bani să-mi cumperi ceva frumos și cu gust!”
V-a legat o prietenie strânsă de Nicolae Dobrin. Ce amintire cu „Gâscanul” vă vine acum în minte?
- Credeți că am doar una? Am zeci de amintiri, pentru că am fost foarte apropiați. Ieșeam în oraș mereu după antrenament, seara, și ne simțeam foarte bine. Programul meu era infernal, deoarece eram student și frecventam cursurile. La 8 mergeam la facultate, iar la ora 10.30 aveam primul antrenament. La ora 14 reveneam la cursuri, până la 16, după care mă pregăteam de cel de-al doilea antrenament, programat la ora 17. Nu era normal să ieșim și noi în oraș? Am fost cu Gicu Dobrin, într-o seară, la braseria Muntenia, eram acolo doar noi doi. Imediat s-a răspândit zvonul că Dobrin era acolo și în 10 minute era plin de suporteri localul. Nici nu am apucat să bem o sticlă de vin, că a intrat Gica, soția lui Dobrin. L-a curentat imediat. S-a ridicat brusc și a plecat. Gica nu trebuia să zică nimic, niciun cuvânt nu rostea.
Dacă ar fi să dau timpul înapoi, mi-aș dori să mai joc tenis cu piciorul cu Gicu Dobrin, a fost prietenul meu, l-am admirat și l-am prețuit. Se spun mereu povești urâte despre el, că era bețiv, dar n-a fost deloc așa. A fost iubit de oameni, pe umerii lui a atârnat atâta presiune, așa că trebuia să se reseteze și el într-un fel. Îi plăceau jocurile bazate pe inteligență, citea în cantonamente, dar după meciuri unde trebuia să se ducă? La bibliotecă? Vă rog să notați că adevărații lui prieteni au fost cei din copilărie: Teluță, Șipu, Coină, frații Buri, Pațoi, Oaie, Mircea Grecu, l-a ajutat foarte mult, la un moment dat, și inginerul Sergiu Mândreanu.
Gicu Dobrin a fost foarte corect, detesta oamenii partidului, pe aceia care nu făceau nimic, dar aveau congelatoarele pline.
Încă o amintire despre Gicu… Era marcat mereu om la om, mai ales în deplasare, din acest motiv nu avea timp să colinde prin magazine și să-i cumpere soției haine frumoase. Nu avea, ce-i drept, nici gust și nici răbdare… Înainte de a pleca într-o deplasare în Grecia, soția lui Dobrin m-a rugat să-i cumpăr material pentru o rochie. Mi-a zis: „Maestre, Gicu îmi ia fustă din fitil de lampă, așa că îți dau ție bani să-mi cumperi ceva frumos și cu gust!”. Zis și făcut! I-am luat și soției mele material, dar altă culoare. Doar nu erau cele două de la orfelinat și era musai să se îmbrace la fel!
După antrenamente, Gicu îmi spunea să nu beau apă, pentru că ne așteptau halbele reci; pe prima o beam fără să respirăm, ne cădea până-n glezne…
Dobrin avea mari emoții înainte de meci, doar până atingea mingea, apoi totul se risipea. Îmi zicea să-i dau pasă „linsă”, șutată, aveam terminologia noastră, mingii îi spuneam varză etc. Ce vremuri erau!
A fost Halagian un tip dur. Se spunea că le aplica anumite corecții jucătorilor. Dumneavoastră ați scăpat?
- Nici vorbă. M-a bătut în pauza unui meci, dar avea dreptate. Jucam cu Chimia Râmnicu Vâlcea și am încercat să păcălesc un adversar, dându-i mingea printre picioare. A fost cea mai neinspirată decizie a mea, acela s-a întors, a centrat din prima în fața porții și am primit unicul gol al meciului. La pauză, Halagian mi-a dat două palme și m-a trezit. Din păcate, am pierdut la limită, din greșeala mea.
Cel mai dureros moment din viață a fost…
- Când mi-a murit soția, în urmă cu 10 ani, a fost femeia vieții mele, am iubit-o enorm pe Margareta.
Cum ați cunoscut-o?
- Stăteam în Ceair și eram vecini de bloc, am copilărit împreună. Ne-am căsătorit în anul 1974. Acel an a fost unul de referință pentru mine: m-am însurat, am intrat la facultate, am debutat la FC Argeș, am plecat în armată, iar pe 1 decembrie, tot în acel an, mi s-a născut unicul copil, Radu. Am o nepoată în clasa a VII-a, Alexandra, o fată minunată. Nu-i arăt poze din cariera mea de fotbalist, nu vreau să răscolesc trecutul în fața ei.
Urmăriți evoluțiile echipei FC Argeș?
- Da, dar să nu-mi cereți vreun sfat pentru jucătorii de astăzi. Pot spune doar faptul că au evoluat foarte bine până acum, îi felicit, au o conducere tehnică și administrativă, nu au nevoie de sfaturile mele; lăsați-i să se pregătească în liniște, pentru că au în față un sezon foarte greu. Mi-a plăcut atitudinea echipei FC Argeș din meciul cu Rapid. Le doresc baftă în continuare! Iar suporterilor le transmit să meargă la toate meciurile și să-i încurajeze pe băieți.
Citește și La ceasul amintirilor. Cornelia Halagian: „FC Argeş a fost marea dragoste a soţului meu!”
0 Comentarii