S-a dus. Singură. Așa cum a trăit după 1989. Doamna Mariana Șenilă-Vasiliu a fost o personalitate distinctă a culturii românești, impunându-se, de-a lungul anilor, prin studii profunde asupra ethosului românesc, începând cu volumul „Drumuri, cărări, poteci” (Editura Sport-Turism, 1991), continuând cu monografia despre Brâncuși din 2008 („Brâncuși, altcum”) și culminând, cu ultima cercetare, „Martor din Paradisul pierdut” (postfață de Jean Dumitrașcu).
Născută la 11 iunie 1944, la Câmpeni, judeţul Alba, Mariana Șeină-Vasiliu a cunoscut în profunzime, din familie, la început, această zonă legendară a Munților Apuseni. Atrasă de tot ce este frumos, a absolvit Institutul de arte „Ioan Andreescu” din Cluj-Napoca, fiind licenţiată în arte decorative, specialitatea tapiserie. A fost membru titular al Uniunii Artiştilor Plastici din România, din anul 1975. A participat, începând cu anul 1967, la numeroase expoziţii republicane şi internaţionale de artă decorativă, tapiserie. În 1967 a obţinut Premiul II la Festivalul Institutelor de arte, Cluj, Premiul şi medalia revistei Argeş (1979). A fost cadru didactic la Liceul de Arte Dinu Lipatti din Piteşti, pregătind generații de elevi. Căsătorită cu savantul biolog George Vasiliu, după dispariţia acestuia a depus diligenţe deosebite pentru promovarea operei sale.
Pe lângă pictură și tapiserie, o altă dimensiune a personalităţii sale a reprezentat-o, de zeci de ani, scrisul.
Nu există vorbe mari în această evoluție și niciun cuvânt nu poate fi eliminat, atât de concentrată este această prezentare-necrolog! E vorba de erudiție și cultură, dacă ne vom antepronunța! Amintirile sunt documentate prin lecturi profunde, pluridisciplinare. Când crezi că ai în față un fragment autobiografic, cu valențe sentimentale, descoperi, în rândul următor, ample referințe istorice, de religie și de mitologie, din partea celor mai autorizate surse. Nimic nu e lăsat nedisiminat, explicitat până la ultimele consecințe.
Cercetarea este una exhaustivă, pornind de la particular și mergând, firesc, la general. Bibliografia este impresionantă, autoarea cercetând tot ce s-a publicat, până acum, asupra istoriei locurilor, oamenilor și faptelor din Munții Apuseni. De remarcat faptul că trimiterile bibliografice nu stânjenesc lectura, cartea nu e o colecție de citate. Bine asimilată, bibliografia face parte integrantă din „povestea” pe care d-na Mariana Șenilă-Vasiliu o brodează. O poveste cât se poate de relevantă și credibilă.
Despre istoria Munților Apuseni s-au scris multe lucrări, dar nicio „monografie sentimentală și totală”, cum este aceasta. Scrisă cu sufletul, lucrarea îngemănează trăiri personale, date istorice, referințe culturale exhaustive într-un stil unic.
Cartea este scrisă cu mare talent literar, să nu ne lăsăm înșelați de referințele culturale. Vocația sintezei e dublată de capacitatea autoarei de a prezenta, extrem de clar și succint, informații și stări de spirit, cu caracter personal, alături de mari momente ale istoriei naționale și nu numai. Dacă prezentul e trist și gol, există un refugiu, un „Paradis pierdut”, la care autoarea se raportează cu obstinație și convingere.
Cartea doamnei Mariana Șenilă-Vasiliu poate interesa categorii largi de cititori - de la istorici ai locului și ai marilor momente ale României (momentul Horia, momentul 1848 etc.), în genere, la etnologi, folcloriști, sociologi și scriitorii dornici de inspirație. Alături de cititorii simpli, cuceriți de varietatea informațiilor și stilul cuceritor al autoarei.
O carte despre trecut și prezent. Și viitor. Nu putem merge înainte dacă nu ne cunoaștem, cu adevărat, trecutul. Și dacă nu avem o brumă de patriotism. Un patriotism care d-nei Mariana Șenilă-Vasiliu nu îi lipsește. Aflându-se, în 1988, la Paris, în contact cu marea cultură a lumii, dar și cu ispita de a rămâne, acolo, totuși, autoarea, cu adânci rădăcini în Munții Apuseni, înțelege ceva. Că trebuie să se întoarcă: „Acel ceva care mă copleșea se numea dorul de acasă, dorul de țară, dorul de pământul românesc.”
E cea mai frumoasă declarație de dragoste față de locul originar. O declarație pe care puțini o pot face și susține cu argumente. Oricât și-ar fi dorit libertatea, libertatea de creație, ceva o ținea în loc, dorul de locurile în care s-a născut. Munții Apuseni! La vremea respectivă, un dor puțin lămurit, dar, iată, peste ani, explicitat ca la carte.
Și încă ceva. Doamna Mariana Șenilă-Vasiliu a trăt zeci de ani la Pitești, fiind o personalitate marcantă a acestor locuri, fiind asimilată Piteștiului. Iată că, prin acest volum, se întoarce la origini, spre cinstea Domniei Sale, făcând o piruetă, cu grație, de neasimilare, afirmându-și independența. A fost o moață, până la sfârșit, Piteștiul socotindu-l un fel de exil. Unul, asimilat, formal, pentru că a ales, în ultimii ani de viață, tot Munții Apuseni. Deși a trăit și activat în Pitești, peste 50 de ani, tot „moață” s-a socotit.
Odată cu Doamna Mariana Șenilă-Vasiliu s-a dus o lume. Una în care discuțiile aveau un caracter cultural de ultim nivel.
Citește și Un argeşean din Rociu promovează steagul comunei în Japonia şi Coreea de Sud
Citește și Poeta şi romanciera Sanda Movilă, uitată pe raftul doi…
0 Comentarii