# Georgeta Sandu are grijă de cei bolnavi și le aprinde o lumânare morților români abandonați în cimitirele din Italia. Face voluntariat în orașul giulgiului lui Hristos de peste 12 ani.
„Oamenii care nu au nimic, care nu sunt doriţi de nimeni, pe care societatea îi vede ca pe o povară, oamenii care au uitat ce e dragostea, ce e atingerea sufletească. Pentru noi, ei sunt copiii lui Dumnezeu” spunea Maica Tereza. Un fel de Maica Tereza pentru românii din Torino este și piteșteanca Georgeta Sandu, care face voluntariat în spitalele de aici de peste 12 ani.
„Am venit în Italia în 2003. Acum fac asistență privată în diverse spitale din Torino. Este o asistență plătită de familia pacientului. În urma unei operații trebuie controlați toți parametrii vitali, iar în caz de vreo schimbare urgent trebuie chemat personalul medical. Voluntariat am făcut din anul 2005. Primul pas a fost găsirea bolnavilor români și a unui loc unde să fie găzduiți după o operație dificilă sau în așteptarea unei operații. Sunt piteșteancă, nu am fost cadru medical înainte dar aici am făcut o serie de specializări”, ne povesteşte cu sfiala omului care crede că ceea ce face este un lucru normal și nu trebuie să fie o fală pentru că asta nu i-ar plăcea Domnului.
O iscodesc, iar și iar, (deh, veșnicul păcat al jurnalistului), și îmi răspunde politicos dar cu mare economie de cuvinte. Îi explic că este o persoană cu care trebuie să ne mândrim, care ne face cinste și că de aceea vreau să scriu. Și îmi răspunde scurt „Contează să facem ceva, să nu fim indiferenți la suferința semenilor”.
Mai mult intuiesc în spatele cuvintelor toată mâhnirea care îi îngreunează câteodată sufletul seara când se întoarce acasă de la un caz, din spital. Dar știe că este utilă acolo, când medicii italieni o cheamă cu încredere pentru că nu știu ce să facă cu pacienții români care trebuie externați dar nu au un domiciliu și nici rude. Iar pacienților le oferă sentimentul că nu au rămas singuri pe lume. Uneori aceștia nu cunosc limba, ceea ce face ca misiunea să fie și mai dificilă.
Atunci, doctorii sau asistentele pun mâna pe telefon și o sună pe piteșteancă. „Bănuiesc că știți povești tulburătoare”, plusez eu. „Și dureroase”, îmi răspunde ea. Îmi spune că cel mai mult au impresionat-o românii „nimănui” din spitalele italiene. „Mulți erau pur și simplu abandonați de rudele la care locuiau înainte să fie bolnavi. Ai lor își schimbau numărul de telefon, erau de negăsit. Iar cei mai mulți nu aveau acte în regulă. Primul pas a fost găsirea pentru bolnavii români a unui loc unde să fie găzduiți după o operație dificilă sau în așteptarea unei operații. Aflam de ei de la servici prin prieteni (cadre medicale italiene) care lucrau chiar pe secția respectivă. De multe ori nu se înțelegeau cu ei și mă rugau să le traduc. Alteori, aflam despre ei la biserică. Apoi am cunoscut multe asociații italiene care au acceptat să se implice în aceste cazuri”.
Un medic italian i-a împlinit ultima dorință unui muribund român, aceea de a-și vedea cățelul
Un caz înduioșător de care s-a ocupat doamna Sandu a fost cel al unui bărbat din Ploiești. „Astăzi, voi însoți un câine în spital pentru a saluta pentru ultima oară stăpânul, este ultima dorință a unui bolnav român, iar directorul spitalului, cu lacrimi în ochi, a spus: «DA, aprob intrarea câinelui» Va fi un moment pentru mine unic, deja sunt copleșită de lacrimi și emoție”, scria, pe 16 februarie, doamna Sandu, pe pagina de Facebook.
Apoi am aflat povestea. „Este o poveste lungă. A avut un transplant de inimă. La fel, a fost abandonat de verii lui. A stat 5 ani într-o comunitate înainte și după transplant. Transplantul a fost o reușită. Acum 12 ani l-a făcut. Inima era mai tânără decât el cu 6 ani. Acum doi ani i-a fost descoperită o formă de leucemie care nu a cedat la 18 antibiotice și 7 tipuri de chimioterapie. În prima fază a fost internat 6 luni. Cu o zi până la externare m-a sunat medicul dacă reușesc să îi găsesc rudele. Am găsit unde să locuiască. Săracul era cu haine de vară, iar eu l-am luat din spital iarna. Nu vorbea italiana. Așa l-am cunoscut. Am anunțat familia lui în țară și așa au aflat. Apoi starea i s-a deteriorat și a fost din nou internat. Odată mi-a spus: «tu l-ai văzut vreodată pe Dumnezeu?» am răspuns «Nu, doar l-am simțit. Ei bine, uită-te bine la profesor. El este Dumnezeu!» Era în stare critică și a fost întrebat de profesor ce își dorește cel mai mult în aceea zi pentru că el vrea să îi îndeplinească orice dorință. Și a spus că vrea cățelul, deși toți se așteptau că dorea să își vadă mama care ajungea peste câteva zile. Nu a mai apucat să o vadă, dar pe «Damby» i l-am dus la spital. Și-a scos masca de oxigen atunci când «Damby» a vrut să îl lingă. A fost un ultim rămas bun între el și animalul care era singura lui familie. Am izbucnit toți în plâns. Inclusiv profesorul. Peste câteva zile s-a stins. Și am fost dată peste cap cu actele, cu repatrierea. O asociație a donat 1.500€, iar restul prietenii, iar transportul a costat 2.500€. Dar a avut noroc”. „De ce?”, întreb eu uimită. Și voluntara îmi povestește cum mulți dintre românii care mor în Peninsulă nu pot fi repatriați, din varii motive, sunt abandonați sau, pur și simplu, cei din țară nu au banii necesari pentru a le aduce corpul în locurile natale pentru a fi îngropaţi în tradiție ortodoxă.
Le aprinde câte o lumânare și îi pomenește pe morții români ai nimănui
Au plecat în Italia pentru o viață mai bună și pe acolo le-au rămas oasele. Sunt îngropați de statul italian și de multe ori nu au parte nici măcar de o lumânare aprinsă care să le lumineze calea spre cealaltă lume, pentru că în Italia nu este practicat acest obicei. Și nici nu ar interesa pe cineva mortul altuia. De obicei, morții români au parte de o slujbă oficiată de vreun preot ortodox dar apoi nimeni nu mai trece pe la mormântul lor. Doar piteșteanca, atunci când munca de zi cu zi și misiunea cea sfântă de a le sta concetățenilor aproape la nevoie, îi permit. „Mai mult îi pomenesc la Sfânta Liturghie, asta ajută mai mult sufletului”, spune femeia care este foarte apropiată de biserica ortodoxă din țara adoptivă. Acum, Georgeta Sandu pregătește un spectacol pentru românii din Torino, împreună cu cântăreața de muzică ușoară, argeșeancă și ea, Ileana Șipoteanu. O mică bucurie pentru comunitatea românească din orașul care adăpostește giulgiul lui Hristos, adică lințoliul în care se spune că a fost învelit Mântuitorul după crucificare.
0 Comentarii