A fost odată ca niciodată o echipă numită FC Argeș, cu jucători pe care adevărații suporteri nu i-au uitat nici până astăzi. Un nume aflat și acum pe buzele celor care au trăit pe viu câștigarea celui de-al doilea titlu național al lui FC Argeș, la capătul acelui sezon de neuitat 1978-1979, este cel al lui Doru Toma. Am deschis împreună cu acesta cutia cu amintiri de neuitat și iată ce-am aflat.
Domnule Toma, urmăriți meciurile echipei FC Argeș. Elevii lui Bogdan Andone sunt neînvinși de șapte etape, se află pe un drum bun.
– Este important să terminăm sezonul bine și echipa să-și îndeplinească obiectivele, pentru a ne putea bucura împreună.
Ați făcut parte din echipa de aur a lui FC Argeș, alături de care ați câștigat și un titlu național. Ați contribuit din plin la proiectarea unor pagini senzaționale din istoria acestui club. Ce momente v-au marcat activitatea sportivă?
– Amintirile fac parte din trăirile noastre; am luat istoria bătrânilor noștri și am dus-o mai departe. Parcă ieri aveam opt ani și tata m-a dus în Ștrand, unde profesorul Leonte Ianovschi a făcut o selecție. Acolo a început povestea mea.
Momente adevărate trăiești și atunci când joci în competiții europene, iar dacă reușești să mai și marchezi, fericirea este triplă. Eu am trăit astfel de momente, două la număr. Într-o zi magnifică, pe 13 septembrie, în anul 1978, la Pitești, FC Argeș învingea pe Panathinaikos Atena, cu scorul de 3-0, în meciul tur din prima manșă a Cupei UEFA. Eu am marcat primul gol și am deschis drumul spre cupele europene a lui FC Argeș, după ani și ani. A fost o zi magică, în acele momente realizezi că nu ai muncit degeaba și îți dorești cu ardoare să te perfecționezi în continuare, să muncești din ce în ce mai mult și să vrei să fii cel mai bun dintre cei mai buni. Am marcat și într-o partidă contra renumitei Valencia. Pe 1 noiembrie 1978, FC Argeș juca returul din runda a doua a Cupei UEFA. Am înscris un gol în fața unei echipe care-i avea în componență pe marele Mario Kempes, pe Bonhoff, căpitanul echipei naționale a Germaniei la CM din Argentina, mai erau în echipă și patru jucători din naționala Spaniei. Valencia era, la vremea aceea, o forță în Europa.
Nu vă puteți stăpâni lacrimile, vă joacă în ochi. Sunt lacrimi de fericire, sunt sigură.
– Normal, nu pot fi de altă natură. Am trăit momente de neuitat în tricoul echipei FC Argeș. Un alt eveniment important a fost câștigarea titlului național, care venea după un an în care am resimțit frustrarea pierderii campionatului, la golaveraj, în dauna Stelei. În sezonul 1978-1979, după acel meci cu Dinamo București, chiar în Ștefan cel Mare, am dovedit că totul este posibil, pentru că am fost mai buni ca ei. Nu pot exprima în cuvinte ceea ce am simțit când am câștigat titlul campionatul, este o senzație unică.
„Au venit sub balcon și au început să-mi scandeze numele”
Cum ați sărbătorit?
– Am ajuns în Pitești și am fost așteptați de o mare de oameni. Eu stăteam în centru, aproape de Nicolae Dobrin. Când am ajuns în casă, vecinii m-au așteptat la scară, mulți ieșiseră pe holuri, iar ai mei aveau lacrimi în ochi. M-am speriat, am crezut că se întâmplase ceva grav, dar familia mea plângea de bucurie.
La scurt timp, au venit suporterii sub balconul meu și au început să-mi scandeze numele; ceea ce-am simțit atunci n-am mai simțit niciodată. Am coborât și m-au luat în brațe, n-am mai atins pământul. Îl luaseră pe Dobrin de acasă, tot pe sus, și îl lăsaseră desculț. Am fost purtați pe brațe de suporteri până la restaurantul Argeșul, unde am sărbătorit momentul de glorie.
Aveți 45 de ani de activitate la FC Argeș, o activitate încununată de rezultate frumoase. Sunteți și acum mijlocaș pe tot terenul, așa cum vi se spunea când erați fotbalist. Tot la clubul din Trivale activați și astăzi, dar aveți alt statut.
– Exact, am 45 de ani de activitate intensă la clubul din Trivale și mă mândresc.
Vreau să adaug ceva foarte important. Regretatul Constantin Stroe a avut un rol determinant în dezvoltarea fotbalului argeșean și lumea nu trebuie să uite. Spunea, la un moment dat, că atunci când câștigă FC Argeș producția la Uzina Dacia merge mult mai bine. Am fost cooptat și în staff-ul echipei Dacia Ștefănești, în urmă cu 36 de ani, am fost chemat de regretatul Constantin Cârstea să-l ajut să promoveze. Jucau acolo Mihai Zanfir, Ilie Bărbulescu, Moiceanu, Tunaru; am reușit să promovăm din C în B și să îndeplinim visul domnului Stroe, care era înnebunit după fotbal. Am format acolo o familie frumoasă. Am revenit la FC Argeș în anul 1993, să pun umărul la promovarea echipei în primul eșalon. Am fost cooptat ca vicepreședinte administrativ și organizator de competiții.
Și, uite așa, anul acesta s-au împlinit 45 de ani de când sunt la FC Argeș.
Vă mai amintiți când ați început să jucați fotbal?
– Aveam 8 ani când tata mi-a adus o minge cu șiret și mi-a pus o în brațe. La 10 ani, am fost legitimat la FC Argeș, apoi au urmat ani de muncă, de suferință și multe vise. Primul vis măreț mi s-a îndeplinit în clasa a XI-a, când am debutat în Divizia A, la Timișoara, într-un joc pe care l-am pierdut cu 2-0. Am îmbrăcat în acel meci tricoul lui Nicolae Dobrin, cel cu numărul 10.
„Noi nu jucam pentru bani, ci din plăcere”
Primii bani din fotbal când i-ați câștigat?
– Când eram la juniorii lui FC Argeș, aveam bonuri de masă și mâncam la cantina clubului, apoi, când am făcut pasul la seniori, primeam o indemnizație de efort, între 1200 și 2000 de lei, care se dădea în funcție de clasarea echipei în campionat. Nu jucam pentru bani, ci din plăcere, creștea inima în noi când vedeam zecile de mii de suporteri care veneau la meciuri, atât la cele de acasă, cât și la acelea din deplasare.
Ați debutat sub bagheta lui Florin Halagian. Vă amintiți un sfat pe care acesta vi l-a dat?
– Nu voi uita niciodată ceea ce mi-a spus când am debutat. „Concentrează-te, ai grijă să nu greșești primele 2-3 pase și totul va decurge normal, vei intra mai bine în ritmul jocului”. Acestea au fost cuvintele sale. A fost un om și un antrenor de excepție, te făcea să simți fiecare fază, să dai tot ce-i mai bun din tine, ne spunea că meciul se termină doar atunci când fluieră arbitrul. Știa mereu cum să ne motiveze, ne certa părintește, cerea ordine și disciplină. Când intram pe teren, avea pretenția ca în mintea noastră să existe doar meciul și adversarul, nimic altceva.
Ați fost un elev silitor? Ce materii vă plăceau când erați la școală?
– Da, mi-a plăcut să învăț, am fost un elev între notele 7 și 9. Am terminat Facultatea de Autovehicule Rutiere și frecventam cursurile. Mi-a plăcut să îmbin plăcutul cu utilul. Școala te învață să înveți, te disciplinează. Îmi aduc aminte că profesorul Florin Halagian mă certa când mergeam la facultate. Dacă nu aveam mașina tatălui meu, cu care mă deplasam după antrenament, eram dat afară din școală.
Ce reprezintă familia pentru un sportiv profesionist?
– Totul. Soția mi-a fost alături mereu, este omul care m-a sprijinit din prima clipă. Am o familie normală, am fost tot timpul discret cu viața mea personală, nu mi-am expus soția și băiatul în presă. Am cunoscut pe Cristina, soția mea, pe vremea când lucra la Institutul de Proiectări, iar tatăl meu era și el tot acolo, fiind șeful biroului Ediție.
Un vis neîmplinit aveți?
– Da. Am pierdut un joc în semifinalele Cupei României, la Cluj, în fața echipei FCM Baia Mare, cu scorul de 4-1. Băimărenii au jucat apoi finala împotriva echipei Steaua, pe care au pierdut-o, dar în Cupa Cupelor au jucat cu Real Madrid. Mi-ar fi plăcut să fim noi cei care dispută acea partidă.
0 Comentarii