Mitropolitul Pimen Georgescu a văzut lumina zilei în Provița de Sus, județul Prahova, în data de 24 octombrie 1853, primind la botez numele Petru. Locurile natale le-a purtat mereu în inimă și le-a evocat adeseori în peregrinările vieții sale. Fie că drumurile l-au dus la București, în anii formării sale la seminar, fie la Cernăuți, unde a urmat studiile universitare, amintirea rădăcinilor sale a rămas vie.
Atât la Argeș, unde a slujit ca locțiitor de episcop timp de șapte ani, 1895-1902, cât și mai târziu, în Eparhia Dunării de Jos, unde a fost episcop între 1902 și 1909, legătura cu locurile natale s-a împletit frumos cu chemarea slujirii. La Mitropolia Moldovei și Sucevei, cum era numită atunci, unde a fost chiriarh timp de un sfert de veac, dorul de aceste meleaguri își găsea glas în mărturisirile sale, ca o întoarcere simbolică la izvoarele care i-au înnoit viața și credința.
25 de ani de cârmuire a Mitropoliei Moldovei și Sucevei
Cu puțin timp înainte de a trece la cele veșnice, ultimii ani ai vieții fiindu-i marcați de o grea suferință, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a omagiat pe Arhipăstorul Pimen Georgescu la împlinirea a 25 de ani de cârmuire a Mitropoliei Moldovei și Sucevei. Dintre virtuțile sale s-au evidențiat dragostea față de Biserică și de cele trei eparhii pe care le-a slujit, dar și dinamica sa lucrare pastorală și edilitar-gospodărească. Biografii lui (între care îl amintim pe cel care i-a fost diacon, devenind apoi Episcop al Armatei și ulterior Episcop al Romanului și Hușilor, Partenie Ciopron) spuneau că Mitropolitul Pimen Georgescu a fost în locuri unde n-a călcat niciodată un ierarh. În condițiile de atunci, când se mergea pe jos sau cu trăsura ori cu căruța, astfel de călătorii erau greu de împlinit. Dragostea sa față de sfintele lăcașuri l-a îndemnat să încurajeze și să susțină construirea unui număr mare de biserici la Galați și la Iași. În mod deosebit, Mitropolitul Pimen Georgescu a rămas în amintirea contemporanilor, precum și a urmașilor, ca un mare alinător al suferințelor celor care au luptat în Primul Război Mondial. Prin cuvântările sale, rostite în acea perioadă, a insuflat curaj și speranță celor prezenți, devenind un adevărat sprijin moral. S-a preocupat cu devotament de cei răniți, organizând mai multe spitale de campanie pentru a le oferi îngrijire și alinare. De asemenea, a adresat numeroase pastorale și scrisori clerului și monahilor din Mitropolia Moldovei, îndemnându-i să îi sprijine pe cei răniți care se întorceau la casele lor, dar și pe familiile acestora, afectate de tragediile războiului.
Citește și Eminescu, criticat pentru… „osul” primit
A fost unul dintre artizanii Marii Uniri de la 1918
Pimen Georgescu a fost unul dintre artizanii Marii Uniri de la 1918. Prin cuvântările rostite, prin legăturile pe care le-a avut cu cei din Basarabia, Bucovina, Ardeal, Banat și nu numai, și-a manifestat în mod deosebit dorința de realizare a unității naționale, fapt ce a fost posibil, după cum se știe, în decembrie 1918. Mitropolitul Pimen Georgescu a avut o legătură strânsă cu Familia Regală a României, pe care a cunoscut-o încă din perioada în care slujea la Curtea de Argeș, locul unde regele Carol I obișnuia să vină adesea. O legătură memorabilă între cei doi s-a creat în momentul în care Pimen Georgescu a primit cârja de arhipăstor chiar din mâna regelui Carol I. Istoria Bisericii Ortodoxe Române consemnează acest eveniment important, marcându-l drept primul episcop român care a primit cârja din partea unui rege al României, în momentul instalării ca Episcop al Dunării de Jos. Când era copil, în satul său natal, Provița, a venit în vizită regele Carol I, care a purtat un dialog cu copiii de la școală. Dintre toți, cel mai inteligent, mai atent și înțelept în răspunsuri a fost viitorul mitropolit. Impresionat de replicile lui, regele i-a oferit un ban de aur. Peste ani, întâlnindu-l, Mitropolitul i-a spus: ”Când eram copil, la Provița, am primit de la Alteța Voastră un ban de aur”.
Regele a mărturisit: ”Îmi amintesc de copilul de altădată de la Provița”. Pe lângă amănuntele biografice și realizările administrative ale Mitropolitului Pimen Georgescu, rămâne pilduitoare lucrarea sa duhovnicească de revigorare a monahismului din Moldova. Prin intervenția sa personală sau a unor apropiați, mănăstirile moldave au cunoscut o perioadă de sporire spirituală. Astfel, în timpul păstoririi lui și cu binecuvântarea sa, s-au închinoviat, au fost tunși în monahism sau hirotoniți mulți călugări iubitori de viață sihăstrească, de rugăciune și împlinire a virtuților filocalice, unii dintre ei ajunși la măsura sfințeniei.
Patriarhul Miron a hotărât să-l îngroape la Provița de Sus
Constatăm, ca un semn de mare binecuvântare primit de la Dumnezeu, că Mitropolitul Pimen Georgescu a însuflețit, prin dragostea lui sau prin binecuvântarea și deschiderea duhovnicească pe care le-a manifestat, râvna unor monahi, unii dintre ei recent canonizați de către Biserica Ortodoxă Română. În acest sens, Pimen Georgescu a oferit o puternică întărire duhovnicească prin lucrarea sa pastorală vie, pregătind astfel mănăstirile și schiturile din Moldova pentru a putea face față perioadei crâncene cauzate de Decretul 410 din 1959, care a alungat mulți monahi din mănăstiri. Un exemplu deosebit al trăirii duhovnicești a lăsat și la sfârșitul vieții. Fiind foarte bolnav și nevoit să cerceteze diferiți medici la spitale din București, Mitropolitul Pimen Georgescu a venit în luna octombrie 1934 să se trateze de suferința pe care o purta de vreo doi sau trei ani.
Aflându-se în Capitală la o rudenie a sa și căutând anumite remedii pentru greaua lui cruce a avut o puternică încercare cu două zile înainte de a trece din această viață. Atunci a dorit să se spovedească pentru ultima dată. L-a chemat de la Iași pe cunoscutul arhimandrit de la Mitropolia Moldovei, Ilarion Bălăiță, cu care a discutat și căruia i s-a spovedit. De asemenea, a primit vizita Patriarhului Miron cu o zi înainte de a-și începe călătoria spre veșnicie și a Episcopului Nicodim Munteanu, viitorul Patriarh al României. În dimineața zilei de 12 noiembrie 1934 a trecut la cele veșnice.
Când se pregăteau să-l îmbrace cu odăjdiile arhierești, Patriarhul Miron a hotărât să-l îngroape la Provița de Sus. Credincioșii din Moldova îl doreau la Iași, dar patriarhul a mărturisit că mitropolitul îl rugase în urmă cu două zile să fie îngropat în satul lui. După ce a fost prohodit la Biserica ”Sfântul Gheorghe”-Nou din București, sicriul cu trupul mitropolitului a fost așezat într-un vagon special și dus cu trenul până la Câmpina, iar de acolo, după tradiția locului, purtat cu un car tras de boi până în satul natal. E plină de nostalgie și de căldură sufletească dorința mitropolitului de a fi îngropat în satul lui, care aduce și o mare responsabilitate pentru locuitorii așezării, de a-i cinsti memoria, de a-l pomeni, de a păstra mereu aprinsă candela la mormântul lui și de a-și aminti că neuitatul ierarh Pimen Georgescu a înveșnicit numele Proviței de Sus.
Sursa: www.ziarullumina.ro
Citește și Brăţară dacică din Argeş, vândută cu 35.000 de euro
Citește și A apărut „Flori de piatră”/„Flores de piedra”, de Liviu Măţăoanu
0 Comentarii