Suporterii echipei FC Argeș suspină după vremurile de odinioară. Nu au cum să uite cele două titluri cucerite de clubul din Trivale, în anii 1972 și 1979. Unul dintre artizanii la obținerea celui de-al doilea titlu al piteștenilor a fost Marin Radu, protagonistul acestor rânduri. Actualmente, fostul mare atacant al echipei FC Argeș este antrenor al unei grupe de copii și juniori la clubul CS Mioveni.
Are o carieră foarte bogată. A debutat în Divizia A în tricoul echipei FC Argeș, club pentru care a evoluat 12 ani. A mai jucat doi ani la Steaua București și alți doi ani la Inter Sibiu. 400 este numărul meciurilor disputate pe prima scenă fotbalistică a țării, marcând 196 de goluri. A obținut titlul de golgheter al României, în anii 1979 și 1982, devenind campion național cu FC Argeș, apoi cu Steaua București, câștigând și Cupa Campionilor Europeni, cu Steaua, în anul 1986.
Debut cu gol
Vă mai amintiți de primii pași în fotbal?
– Cum să pot uita așa ceva? Locuiam în Pitești, pe strada Crinului, la casă, cu chirie, împreună cu mama și fratele meu. Primul meu antrenor a fost domnul Leonte Ianovschi, un adevărat șlefuitor de talente. În 1965 am început fotbalul organizat, la piticii lui Dinamo Pitești. Făceam antrenamente în Ștrand, iar din 1968 ne-am mutat în Trivale, pe stadionul pe care toată lumea îl știe. Acea arenă a trăit momente memorabile din istoria acestui club numit FC Argeș. Puțini știu că nu am jucat atacant de la început, ci am fost portar până la 13 ani.
La seniorii lui FC Argeș am debutat în anul 1974, într-un meci cu Farul Constanța, în deplasare, terminat cu scorul de 3-1 pentru gazde. Golul de onoare al Piteștiului l-am marcat eu. A fost o bucurie de nedescris, atunci a început ascensiunea mea, aveam 18 ani și toată viața înainte.
În acel an a avut loc un schimb de generații la FC Argeș, Dobrin plecase la Craiova, am rămas eu, Vasile Stan, Ariciu, Niculescu, Olteanu, Troi, Radu I, Jercan, Marian Popescu, Mustățea etc. Au urmat câțiva ani frumoși pentru clubul din Trivale, am devenit o echipă redutabilă, o „nucă” tare pentru toate grupările de top din țară. În perioada 1978 – 1981, FC Argeș a ocupat de două ori locul 3 în campionat, un loc 2 și un loc 1. Pe cea mai înaltă treaptă a podiumului am terminat în sezonul 1978-1979. În plus, în acea perioadă, FC Argeș a jucat și patru ani la rând în cupele europene.
A urmat perioada FC Scornicești…
– Exact. Am terminat Facultatea de Educație Fizică și Sport, în anul 1983, și am primit, așa cum se obișnuia atunci, repartiție în Olt. Am predat acolo ore la școală, dar jucam fotbal la Scornicești. Am amintiri frumoase și din vremea aceea.
După FC Argeș, pentru dumneavoastră a urmat o perioadă și mai frumoasă, la Steaua București, încununată cu un succes răsunător, câștigarea Cupei Campionior Europeni. Vă mai amintiți ce primă ați încasat după acel memorabil joc de la Sevilla?
– Da, am ajuns la Steaua în anul 1984, unde era antrenor Florin Halagian, pe care-l avusesem și la FC Scornicești. Am stat doi ani la clubul din Ghencea, dar am fost și accidentat, am avut mari probleme de sănătate.
Îmi vine în minte o întâmplare petrecută în finala cu FC Barcelona. Eu eram desemnat să execut prima lovitură de la 11 metri, dar nu am bătut-o, iar domnul Emeric Jenei, antrenorul Stelei, s-a supărat pe mine. Am intrat în acel meci în ultima repriză de prelungiri. În ceea ce privește prima de joc, am primit 40 de mii de lei.
Altceva aș dori să vă relatez din perioada petrecută la Steaua București. Domnul Jenei punea preț pe cultură și ne duceam mereu la spectacole de teatru, iar în cantonamente citeam cărți. Ne spunea că lectura ne dezvoltă vocabularul, creativitatea și imaginația, ne ajută mult și în teren. Antrenorul Stelei era căsătorit cu actrița Vasilica Tastaman și ne aducea mereu actori mari în cantonament, pe Dem Rădulescu, Stela Popescu și Alexandru Arșinel. Ei erau actori pe scena teatrulu, noi eram actori pe terenul de fotbal.
„Accidentările, cea mai mare durere”
Regretați ceva din trecutul dumneavoastră?
– Da, cea mai mare durere a vieții mele a fost faptul că am suferit o serie de accidentări. Dacă nu aveam atâtea ghinioane, altul era parcursul meu fotbalistic. De exemplu, când eram la Scornicești, din 1983 și până în luna martie a anului 1984 nu am jucat niciun meci. Am pus ghetele în cui în vara anului 1990, după 15 ani petrecuți în Divizia A, ca jucător.
Am iubit fotbalul dintotdeauna, de mic copil, și am practicat meseria cu dragoste, pasiune, dăruire, am pus suflet în tot ceea ce am făcut. Erau alte vremuri atunci. Tribunele erau arhipline chiar și la jocurile din orașele mici. La meciurile noastre veneau și 30 de mii de spectatori, era ceva de vis, jucai de plăcere. Nu pot explica în cuvinte senzația pe care o are un jucător în momentul în care vede tribunele pline. Noi, fotbaliștii, nu jucam doar cu gândul la bani, dimpotrivă, primul nostru gând era să bucurăm publicul, pe care-l respectam și care ne respecta.
Vă mai amintiți o trăsnaie din copilărie?
– Am fost un copil cuminte, nu am ieșit cu nimic negativ în evidență. Provin dintr-o familie modestă, tatăl era șofer, mama lucra la CPL. Era viața grea atunci pentru toți, nu existau săraci și bogați, toată lumea muncea pentru traiul de zi cu zi. Ai mei mi-au oferit sfaturi care m-au ajutat toată viața, aveau principii solide: să nu mint, să nu fur, să fac ceea ce-mi place, să-mi respect aproapele, să fiu corect cu cei din jur și să muncesc pentru visul meu.
Nu aveam cum să fac ceva rău, din moment ce doar fotbal aveam în cap, de dimineața și până seara. Mergeam la țară pe câmp cu vecinii, ei erau cu vacile, iar eu eram cu mingea.
Ce vă relaxează și ce vă întristează?
– Mă relaxează fotbalul de calitate și timpul petrecut împreună cu familia. Mă întristează suferința oamenilor. Mai primesc vești triste despre o persoană pe care o cunosc, de exemplu, și mă bulversează. Mă enervează minciuna și lipsa bunului simț, de asemenea.
Dacă nu ați fi jucat fotbal, ce meserie v-ar fi plăcut să aveți?
– Fotbal aș face și dacă ar fi posibil să mă mai nasc o dată. Am pus suflet și pasiune în tot ceea ce am făcut în viața mea. Am încercat să iau tot ce-a fost bun de la antrenorii pe care i-am avut. De exemplu, Florin Halagian ne spunea că atunci când intrăm în teren, să nu ne mai gândim la altceva, să ne luptăm să fim cei mai buni, să dovedim că merităm să fim acolo, în arenă. Apoi, domnul Emeric Jenei era de părere că niciun joc nu seamănă cu altul și trebuie să dăm totul pe teren, să ne autodepășim. Am primit foarte multe sfaturi utile de la toți antrenorii pe care i-am avut. Aceleași sfaturi le dau și eu copiilor pe care-i antrenez în acest moment.
Trei defecte și trei calități.
– N-am nicio calitate și niciun defect, sunt un om normal! Glumesc, evident. În ceea ce privește defectele, sunt prea meticulos, sunt nerăbdător și am prea multă încredere în oameni. La capitolul calități, nu vreau să mă laud singur. Probabil că am, dar îi las pe alții să le descopere.
Ce notă ar merita Marin Radu pentru întreaga sa carieră?
– Nota 8. Dacă nu erau accidentările, cu siguranță că aș fi făcut mai multe în fotbal, cred că aș fi avut și alte realizări. Dar, una peste alta, eu sunt mulțumit cu activitatea sportivă pe care am avut-o. Nu am de ce să mă plâng. Se putea și mai bine, dar așa a fost să fie. Dumnezeu mi-a dat multe satisfacții, am trăit momente unice, clipe pe care toți fotbaliștii și le-ar dori.
Citește și Dincolo de gazon. Viorel Moiceanu, la ceasul amintirilor
Citește și Dincolo de gazon. Elevul Mihai Roman era pasionat de gramatică
0 Comentarii