Viorel Moiceanu, „arma secretă”, așa cum a fost poreclit de maestrul Ioan Chirilă, nu mai are nevoie de nicio prezentare.
A jucat 8 sezoane în tricoul alb-violet, perioadă în care a adunat peste 200 de meciuri și a marcat 68 de goluri, dintre care trei în Cupele Europene. Face parte din cea de-a doua generație de Campioni ai României alături de FC Argeș.
S-a născut la 5 iulie 1954, în comuna argeșeană Berevoești. A debutat în tricoul alb-violet într-un joc din Cupa UEFA, împotriva grecilor de la Panathinaikos Atena, marcând două goluri, în anul 1978.
Iar ultimul meci, pe 5 octombrie 1985, Petrolul – FC Argeş 3-1. S-a retras din fotbal la 32 de ani.
Rămâne în inima suporterilor în special pentru golul marcat la Pitești, în poarta Valenciei lui Kempes, în Cupa UEFA. Era pe 18 octombrie 1978, când Argeșul lui Florin Halagian obținea o victorie spectaculoasă, scor 2-1, în fața titratei echipe spaniole. În manșa retur, la 1 noiembrie, Valencia învingea însă cu 5-2.
Viorel Moiceanu a rememorat câteva clipe trăite în tricoul echipei FC Argeș, însă ne-a dezvăluit și amănunte inedite despre viața sa personală.
„Am încredere în actualul lot”
Ați fost un jucător reprezentativ pentru FC Argeș. Sunteți la curent și cu rezultatele actuale ale echipei pregătite de Bogdan Andone. Cum le comentați?
– Prea multe nu am ce să spun. Mă bucur că echipa mea de suflet începe să-și revină și sper să ajungă din nou pe prima scenă a fotbalului românesc. Am încredere în jucători, în toată conducerea actuală, inclusiv în antrenorul Bogdan Andone. Am avut încredere și în Nicolae Dică, a crescut sub ochii mei și știu ce potențial are.
Ați fost scouter la club, în urmă cu doi ani. Din ce cauză ați plecat?
– Deschideți o rană veche, dar vreau să fac câteva precizări. Am plecat pentru că așa am dorit eu, nu m-a dat nimeni afară. Am fost alături de Jean Vlădoiu și Andrei Prepeliță, și am plecat odată cu ei. Eu și Jean Vlădoiu nu am fost de acord cu demiterea lui Andrei Prepeliță, mai ales că dusese echipa în play-off. Mi-a fost elev Prepeliță și este un băiat de calitate, are un caracter prea bun pentru această lume.
Vorbiți atât de frumos despre Andrei Prepeliță! Știu că vă leagă multe amintiri de el, l-ați cunoscut și pe tatăl lui…
– Așa este. Am fost coleg de facultate cu tatăl lui Andrei Prepeliță. De asemenea, nu am cum să nu vorbesc frumos despre el. Am fost primul lui antrenor și i-am fost ca un al doilea părinte.
Permiteți-mi să vă povestesc în premieră o întâmplare amuzantă care-l are protagonist pe Andrei Prepeliță. Era junior la FC Argeș și trebuia să ajungă la internat până la ora 22, atunci dădeam stingerea. Într-o seară, în jurul orei 21, m-a sunat cineva de la o secție de Poliție și mi-a zis că trebuie să merg urgent acolo. Când am ajuns, nu știam ce se petrece, era Andrei Prepeliță cu încă trei colegi. Ce credeți că se întâmplase? Îi prinsese controlorul fără bilet în autobuz și îi dusese la Poliție. Copiii n-au mai avut bani de bilete și am plătit eu amenda. I-am liniștit pe ei, dar marea mea problemă era să nu cumva să afle cei de la club. Din fericire, s-a soldat cu bine incidentul. N-a aflat nimeni, iar copiii și-au văzut liniștiți de antrenamente și de școală.
Citește și Viorel Moiceanu: „Am și acum pe picior urmele crampoanelor lui Gigi Mulțescu”
Domnule Moiceanu, unde vă vedeți peste zece ani?
– M-am retras cu soția în comuna Dâmbovicioara, la poalele Munților Piatra Craiului, unde avem o casă. Este o zonă superbă, acolo vrem să ne trăim ultimii ani.
„Ne știm de-o viață”
Ați amintit despre soția dumneavoastă. Cum ați cunoscut-o?
– Ne știm de-o viață și nu-mi dau seama cum au trecut atâția ani. Mă apucă deseori nostalgia când mă gândesc la anii tinereții. Eu și Cecilia, soția mea, ne cunoaștem din perioada liceului. Amândoi am terminat în Câmpulung. Eu eram elev la Liceul Central de Atletism, iar ea urma cursurile Liceului Pedagogic și era pasionată de volei, sport pe care-l practica de plăcere. Pentru prima dată ne-am întâlnit privirile în urmă cu 52 de ani, în anul 1972. Ne-am plimbat pe celebrul Bulevard Pardon, parcă ieri a fost. Eu stăteam în gazdă, fiind din Berevoești, și mereu eram cu hainele foarte curate și apretate, iar Cecilia remarca acest aspect. Pentru a o impresiona, îi spuneam că singur mi le călcam; de fapt, cea care se ocupa de vestimentația mea era gazda, o femeie extraordinară. Prietenia dintre mine și Cecilia s-a întrerupt după terminarea liceului.
Dar v-ați reîntâlnit…
– Da, destinul ne-a adus din nou față în față, nu peste mult timp. Am terminat cu doi ani înaintea ei liceul, ea fiind mai mică, și am plecat din Câmpulung. Am ajuns la Dacia Pitești și mi-am încercat norocul la Facultatea de Educație Fizică și Sport din București, însă am picat. Dacă eram admis, urma să fiu coleg cu fostul mare portar al Rapidului, Rică Răducanu. Erau 25 de locuri și 500 de candidați, am fost primul sub linia admișilor. Am suferit enorm, îmi doream cu ardoare să urmez o facultate, mai ales că Cecilia îmi pusese o condiție în acest sens. Mi-a spus că vrea să fim împreună doar dacă am studii superioare. M-am mobilizat, am învățat și anul următor am intrat la facultate, dar la Pitești, în anul 1974. Între timp, am reluat legătura cu Cecilia; pe vremea aceea nu existau telefoane, așa că ne-am văzut pe stradă. Ea obținuse post de învățătoare la o școală din Pitești, iar eu eram fotbalist și student.
Citește și Augustin Eduard: „M-am certat pe teren cu Gigi Mulțescu, apoi m-a luat la Dinamo”
„Pe țăranul ăla de la Dacia care face mingea pătrată”
Ce-a urmat după aceea?
– O perioadă fantastică din viața mea. Am mers la facultate, am învățat pentru a nu mă face de râs, pentru a promova examenele. Între timp, grație domnului Leonte Ianovschi, „părintele” fotbalului piteștean, am ajuns la FC Argeș, unde era antrenor Florin Halagian. Nea Lenci i-a zis lui Hala că vrea să-l ia la echipă pe țăranul ăla de la Dacia, care face mingea pătrată când o lovește. Atunci a început un vis frumos pentru mine, am luat campionatul în sezonul 1978-1979, am jucat în Cupele Europene, am scris istorie. Meciul pe care nu-l voi uita niciodată și care îmi produce și acum fiori este cel cu Valencia, de aici. Calificarea s-a pierdut la Pitești, pentru că puteam câștiga cu 3-1 sau 4-1. Vedeta Valenciei era argentinianul Kempes – starul Mondialului din 1978. În afară de acesta, mai erau nouă jucători care evoluau titulari în naționala Spaniei.
La Pitești, am marcat eu și Dobrin. Pe final, în minutul 82, am realizat o combinație în interiorul careului, pe la 16 metri, puțin lateral stânga, cu Iovănescu. Mingea mi-a venit săltată și din vole am șutat fără speranțe pentru portar. Aveam 2-1, iar stadionul era ca un vulcan. A fost o atmosferă de vis.
„Florin Halagian mi-a dat o palmă zdravănă”
Era Florin Halagian un antrenor dur?
– Nu, era exigent. Am și luat o palmă zdravănă de la acesta, m-a bătut, nu glumesc. Am ajuns în cantonament cu 15 minute după ce se dăduse stingerea. Fusese ziua soției mele și am ajuns la 21.45. M-a luat de la intrare și m-a pălmuit cu mâna dreapta, iar în mâna stângă avea prima de 500 de lei, pe care trebuia să mi-o dea. Fusese meciul cu Chimia Râmnicu Vâlcea, câștigat de noi cu 2-1. Eu am marcat atunci ambele goluri.
Revenim la viața personală… Vă mai amintiți cum v-ați cerut soția în căsătorie?
– Acel moment nu se uită niciodată. Am avut meci la Craiova, în 1978, și am pierdut cu 3-2. Cecilia era în tribună, iar eu voiam să ies în evidență, să joc cât mai bine, s-o impresionez. După joc, când am ajuns în Pitești, ne-am întâlnit pe stradă, atunci nu erau telefoane, ne dădeam întâlnire pe bulevard. Locuia cu chirie în Pitești, împreună cu o fată. M-a invitat la ea, spunâdu-mi că este și tatăl ei acasă. Am mers acolo, am vorbit cu viitorul socru. La un moment dat, am luat-o într-un colț și am întrebat-o dacă vrea să întemeiem o familie, i-am spus clar că trebuie să ne căsătorim. Am fost atât de convingător încât a acceptat pe loc.
Ulterior, am făcut demersuri la FC Argeș pentru a primi un apartament cu două camere, ceea ce s-a și întâmplat, dar nu imediat. Așa a început viața mea de familist. În anul 1981, a venit pe lume unicul nostru copil, Albert Mihai, care va deveni tată peste numai o săptămână. Așteptăm cu sufletul la gură primul nostru nepot. Putem spune că suntem niște bunici împliniți și foarte fericiți. Îi mulțumim Bunului Dumnezeu pentru miracolele pe care le-a adus în viața noastră.
Citește și Dincolo de gazon. Viorel Tudose: „Marele meu viciu este FC Argeş. Bunicul meu se numea Dobrin”
„Regret că m-am accidentat la vârsta de 32 de ani şi am fost nevoit să-mi pun prea devreme ghetele în cui”
Regretați ceva din trecutul dumneavoastră? Ați schimba ceva?
– Da, regret că m-am accidentat la vârsta de 32 de ani și am fost nevoit să-mi pun prea devreme ghetele în cui. Dar așa a fost să fie. Într-un meci disputat la Ploiești, împotriva Petrolului, Octavian Grigore, jucătorul gazdelor, mi-a rupt tendonul lui Ahile și n-am mai putut reveni în fotbalul mare. În acea perioadă mă aflam și în atenția selecționerului Anghel Iordănescu, cariera mea putea lua o altă traiectorie. Am ajuns la Dacia Pitești, antrenor și jucător, dar cu timpul, am decis să mă dedic trup și suflet carierei de antrenor. Am momente când mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă nu mă accidentam….
Ce materii vă plăceau la școală și care a fost cea mai mică notă pe care ați primit-o?
– M-a fascinat dintotdeauna anatomia, o știam pe dinafară, aveam numai note maxime la școală. Și la facultate am dat examen tot din anatomie. Cele mai mici note au fost 1 și 2. Am primit nota 1 la matematică, pentru că n-am știut să rezolv o integrală, iar la limba și literatura română, în același semestru, am lat nota 2 în teză, întrucât am încercat să copiez. Eram la liceu, în clasa a XI-a, când am încasat notele acestea ”mirifice”.
Aveți mulți prieteni?
– Nu am foarte mulți, dar cei pe care-i am îmi sunt alături de ani de zile. De exemplu, am un prieten foarte bun în Portugalia, merg în fiecare an la el și dau noroc cu marele fotbalist Eusebio. Lângă stadionul Benfica Lisabona se află, se știe, statuia legendarului fotbalist, cel care m-a încântat și pe mine cu driblingurile sale.
Citește și Dincolo de gazon. Elevul Mihai Roman era pasionat de gramatică
Citește și Dincolo de gazon. Briana Briceag, mezina căpitanului FC Argeş, a împlinit un an
0 Comentarii