„Omul sfințește locul”. Aminteam în episodul trecut de incidența noului asupra productivității empiricei noastre agriculturi, consemnând la porumb randamente medii la hectar, de 900 kg (1935). Într-o consfătuire recentă în zona Satu-Mare, rapoartele au arătat că, în prezent, recoltele de porumb de 7.000–8.000 kg/ha sunt socotite necorespunzătoare, neeconomice, nivelul de cca. 12.000 kg/ha fiind curent realizat de adevărații fermieri.
În același sens, având la îndemână o perioadă de 20 ani a tinereței mele petrecute pe Valea Dâmboviței, la Stațiunea Voinești, o folosesc ca exemplificare a ceea ce a însemnat noul în viața satului românesc, de data aceasta dintr-o zonă pomicolă. Providența a făcut ca stațiunii, în 1955, un mare agronom vizionar să-i fie instalat director. Venise la Voinești „debarcat” (merită să amintesc episodul, una din tarele epocii revolute pe care am trăit-o) din funcția de demnitar ministerial, descoperindu-i-se o culpă în dosarul de cadre, tatăl, exploatator, prăvăliaș în Ploiești. La Voinești, praf și noroi pe șosea, lampă cu gaz, pâinea adusă de la Târgoviște (26 km).
Tânărul Nicolae Ștefan a fost pus în fața vieții, a realității unui sat pomicol aproape încremenit sub aspect economic și social. Deși dealurile erau acoperite de pometuri (prun și măr – mai ales Ionathan), producții de fructe se formau o dată la 2-3 ani, de calitate inferioară, mici, atacate etc. Cauza – nicio agrotehnică susținută în livezi. Conceptul novator al lui N. Ștefan în istoria cercetării agricole românești, aplicată efectiv în viață, a fost trecerea imediată în practică a noului – fără a mai urma clasicismul: comunicare, referat, „Lucrări științifice”! În 1955 a organizat în livezile de Ionathan de la trei locuitori pe câte 1 ha, cu pomi îmbătrâniți înainte de vreme, loturi demonstrative, aplicând toate lucrările unui complex agrotehnic rațional: tăieri, tratamente, lucrările solului (desțelenire), îngrășăminte.
Citește și Pastila de frumos. Îndrumarea ştiinţifică a agriculturii româneşti (I)
Toate cu efort uman și material din partea stațiunii. Miracolul, față de restul grădinilor, având dimensiunea termenilor, a fost uluitor: 13.850 kg/ha, media în cele trei loturi, față de 1.108 kg/ ha, în grădine vecine. La cerere, dar cu efort material propriu, în anul următor numărul loturilor a ajuns la 135, pe 32 ha. În anul următor, tot așa. În anul 1957 s-au organizat 282 loturi pe raza a 5 comune, ajungându-se la producții de 45–50.000 kg/ha. După care, generalizarea cu loturi demonstrative în CAP și IAS din întreaga țară, fără mare aport al autorităților administrative, „îndrumarea” propriu-zisă s-a concretizat prin „contagiune”.
Dar stațiunea, pentru a-și îmbogăți substanța, nu a neglijat propria dezvoltare. La aniversarea a 25 de ani (1974), în raportul de activitate s-a consemnat existența a cinci laboratoare de cercetare, 14 cercetători, 5 tehnicieni, 13 laboranți ș.a. În prezent mai activează doar 5 cercetători, dintre care unul este pensionar și altul – director (!?). Colecția națională cu sute de soiuri de măr, care cu mari eforturi se mai menține, nu poate fi urmărită de un singur om. Crearea de noi soiuri, practic abandonată. A nu se uita de Frumosul de Voinești, Generos, Record, părul Republica și multe altele. Dacă ar mai „debarca” astăzi un om providențial în Voinești ar trebui să desfășoare o cu totul altă tematică (decât cea de acum 70 de ani), de marketing, economică, financiară, pentru a sprijini pomicultorii să-și poată valorifica imensele cantități de fructe care, de câțiva ani, nu mai au căutare, înregistrându-se abandonul și chiar defrișarea!
În ce mă privește, în 1976, după 20 ani de cercetare la Voinești, a trebuit să trec la activitatea de îndrumare administrativă ca funcționar în cadrul Ministerului Agriculturii. În prag de trecere de la pomicultura clasică la cea modernă, intensivă și superintensivă, cu mari densități de pomi la hectar, de la 150-200, la 1.000, și până la 3.000–5.000! Planuri de plantări uriașe, câte 10.000 ha anual. Necesarul de material săditor, 16-18 mil. pomi altoiți anual. Se produceau 1,5 mil. pomi în micile pepiniere. Simplu funcționar în minister, coordonator a încă 30 funcționari ai direcției. În teritoriu, nicio oaste. Stațiuni care să sprijine, precum cea de la Voinești, existau încă 7, dar fără personal și atribuții de dezvoltare.
Cei 20 ani în mijlocul realităților vieții dintr-o zonă pomicolă într-o unitate cu vocația dezvoltării noului direct în practică probabil, la care s-au adiționat și cele acumulate în stagiul de specializare de aproape un an (1969) în Frața și documentarea în țările pomicole vestice, mi-au permis conceperea, originală, materializată prin Decretul Consiliului de stat nr. 38/1 martie 1977, de înființre a Trustului de Cercetare, Inginerie Tehnologică, Proiectare și Producție Pomicolă, cu sediul la Mărăcineni – Pitești. Cu detalii, în numărul viitor.
Dr.ing. Ilarie Isac
Citește și Pastila de frumos. Şi CEC-ul? De ce?
Citește și Pastila de frumos. Nu ne-am definitivat, încă, o cale
0 Comentarii