Neuitarea este, într-un fel, sinonimul învierii. Lumina nemuririi se aseamănă și ea celei a unei lumânări aprinse care, până la urmă, tot neuitare se cheamă. Poate și de aceea un proverb românesc spune: Scrie pe lumânare pentru neuitare. Așa se poate descrie parohia argeșeană Vișoi, locul de baștină al Sfântului Cuvios Pafnutie-Pârvu Zugravul și al unei tainice și roditoare întâlniri între doi mari români: Constantin Noica și Gheorghe Staicu.
Sat de ortodocși prigoniți
Parohia Vișoi, a cărei biserică are hramurile ”Sfinții Apostoli Petru și Pavel” și ”Sfântul Mare Mucenic Gheorghe”, din Protopopiatul Câmpulung Muscel, Arhiepiscopia Argeșului și Muscelului, este situată în partea de nord a orașului Câmpulung Muscel, pe malul stâng al râului Târgului. Până să fie ”înghițită” de oraș, zona, parohia avea o întindere foarte restrânsă, care se concentra în jurul bisericii și a cimitirului. Pe la 1700, în timpul prigoanei împotriva ortodocșilor din Ardeal, locul pe care este ridicată biserica parohiei era un islaz. Aici, în 1750 s-au stabilit ortodocșii ardeleni de peste munte. Aici, diaconul Gheorghe și soția sa, Ilinca, cu ajutorul comunității, au ridicat actuala biserică, pe un teren donat de preotul Nicolae din târg. La 20 august 1774, în timpul domniei lui Alexandru Ipsilanti, aceasta a fost sfințită.
În sfântul lăcaș au slujit preoți și diaconi care au zidit și întărit în timp ideea neuitării ca pe o flacără de lumânare, ca pe o veritabilă permanentă înviere. Anume acesta este sentimentul pe care îl trăiești de cum pășești în curtea bisericii, care se înconjoară cu cimitirul precum feciorul cu cingătoarea. Un loc a cărui frumusețe te predispune, mai înainte de toate, la bucurie și abia după aceea la tăcere, respect și meditație. Pentru că nu are nimic strident care să-ți sară în ochi, nimic să-ți atragă în mod special atenția. Poate și de aceea, tot aici s-au adunat și eroii neamului, așezându-se cu numele lor pe un monument, pentru a fi prezenți, zi de zi, alături de rude și de preoții slujitori, adică de cei care sădesc neuitarea în lumina lumânărilor. Adică nemurirea. Adică Învierea. Iată de ce în curtea Bisericii Vișoi intri nu ca într-un loc al umbrelor, ci mai degrabă ca într-un sat.
Filantropie, un sfânt și un filosof
Parohia este formată din aproximativ 800 de familii, care locuiesc la case, dar și la blocuri. Oameni care au grijă de biserică și de cimitir ca de propriile gospodării. În această zonă, trecutul însuși se trăiește pe sine ca un prezent. O dovedesc vechile tradiții, Focul lui Sumedru, aprins în ajunul sărbătorii Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, apărătorul păstorilor, când se consideră că s-au încheiat muncile agricole de toamnă. Cu acest prilej, în vechime, pe fiecare dintre dealurile din jur se aprindeau copaci care simbolizau timpul ce moare și renaște în fiecare an. De Sângeorz, sau Armindeni, în ajunul praznicului Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, aici se pune la poartă o creangă de fag, care simbolizează biruința primăverii asupra iernii, așa cum sfântul a biruit balaurul și răul. În această parohie își are rădăcinile Sfântul Cuvios Pafnutie-Pârvu Zugravul de la Robaia. ”De el mai amintesc astăzi doar câteva familii care se numesc Pârvulescu. Există și un mormânt, neautentificat însă, care se pare că ar aparține unor descendenți ai sfântului. Și tot aici, imediat în spatele bisericii, se află casa familiei Gheorghe Staicu, în care a fost găzduit filosoful Constantin Noica o perioadă de timp, când acesta avea domiciliul forțat la Câmpulung Muscel”, a spus părintele paroh, Cătălin Ionuț Florea.
Dragoste și împreună-lucrare bisericească
Împreună cu părintele paroh slujește la Vișoi și preotul Florian Andrei Ganea, fiu al parohiei. ”În 1998, în clasa a VII-a, am venit la strana bisericii. Mi-a plăcut de mic să cânt, mai ales că părintele Tarbă mi-a fost și profesor de religie. Cred că lucrul acesta a contat foarte mult pentru viitorul meu. În 2006 am fost angajat aici cântăreț. În anul 2011 am fost hirotonit diacon, apoi, după doi ani, preot. Începutul slujirii a fost un pic mai greu pentru mine decât pentru enoriași, care mă știau de copil. Dar oamenii au știut să facă «trecerea» aceasta mai ușoară. Mi-a plăcut să mențin relațiile așa cum au fost ele dintotdeauna. Chiar și tinerii apropiați de vârsta mea îmi spun «părinte». Ne respectăm în orice împrejurare. Am fost și sunt legat de acest loc și nu știu dacă aș putea să mă despart vreodată de el. Duhul locului mă cheamă. Tot timpul trăiesc o emoție aparte, specială cu locul acesta. Cimitirul care înconjoară biserica dă o notă specifică parohiei noastre. Este tulburător să vezi cum veneau credincioșii la slujba care se ținea afară, în pandemie, și se alăturau crucilor de la căpătâiul celor adormiți. Acest lucru m-a mișcat foarte mult, pentru că ei «rupeau» astfel bariera dintre viață și moarte. Așa își găseau ei liniștea”.
Sursa: www.ziarullumina.ro
Citește și Nicu Covaci la Piteşti, de „Simfonia Lalelelor”
Citește și 107 ani de la bătălia de la Mărășești: „Pe aici nu se trece!“
0 Comentarii