De ce să fiu mândru că sunt român? Bărbaţii noştri virili

Am avut cândva sarcina, cum se numea pe atunci, să fiu ghidul unui ziarist ungur care se documenta pentru o serie de reportaje pe care să le publice în ţara lui. Aveam ce să-i arăt. L-am dus la petrochimie, la uzina de autoturisme, la combinatul de articole tehnice din cauciuc, la combinatul de prelucrare a lemnului, la fabricile de ţesături şi încălţăminte, la ARO din Câmpulung şi fabricile de ciment de acolo, la Curtea de Argeş cu mănăstirea Meşterului Manole şi voievodului Neagoe Basarab, la hidrocentrală, pe Transfăgărăşan… Dar pe drum, dintr-un loc în altul, ca să ne mai treacă timpul, mai discutam şi altceva decât despre „măreţele înfăptuiri”. Lui îi plăcea să se asculte şi să fie ascultat. Şi aducând vorba despre Europa, o găsea bătrână, epuizată, cu o demografie în declin. De vină erau bărbaţii din acele ţări care nu mai aveau nici apetit şi nici resurse de a-şi juca rolul ancestral. Spre deosebire de masculii maghiari, popor nou şi viguros, ultimul sosit pe continent. Şi iată aşa va fi cucerit apusul, nici cu arcul, nici cu suliţa, cu puşca, cu tunul sau tancul, ci cu acel instrument pe care îl râvnesc toate femeile nesatisfăcute, din orice ţară, indiferent de rasă, naţionalitate, credinţă, origine şi stare socială.
De m-aş întâlni azi cu acel coleg, aş avea cu ce să mă fălesc şi eu. Şi anume cu bărbaţii noştri virili. Că au apărut, slavă Domnului, în tranziţie, ca ciupercile în bălegar după ploaie. Să ia aminte Europa şi să se mire…
Aş începe cu cel mai hazos dintre ei, domnul Lis cel frumos şi călare şi pe jos. Fostul primar al Bucureştilor a cucerit, de bună voie şi nesilit de nimeni, pe una dintre cele mai apetisante şi seducătoare blonde ale capitalei, pe care o urmează, ca un bătrân leu dresat, pe la toate emisiunile televizate unde sunt adesea invitaţi. Şi iată că după doisprezece ani de asediu, mai mult ca la Troia, a reuşit s-o facă să-şi deschidă porţile şi să cedeze, să se lase ocupată. Nunta, una cum nu s-a mai văzut pe malul Dâmboviţei de pe vremea fanarioţilor, la curtea lui Caragea Vodă…
Aş aduce apoi în expoziţie pe Ilie Năstase. El nu a fost primar la Bucureşti, dar nici nu a lipsit mult să iasă din urnă. Ce a avut şi ce a pierdut? El era deja rege al tenisului mondial. Cucerise Europa şi restul lumii fără alte alea decât cu o simplă rachetă. Şi ca dovadă de putinţă erotică, păşi pe covorul roşu de la nunta princiară de la Monaco cu o ultimă achiziţie feminină, care nu era copila lui, ci tânăra sa doamnă, defilând laolaltă cu capetele încoronate ale lumii.
Şi ca să iau exemple din toate categoriile sociale, l-aş mai înfăţişa pe omul de afaceri Irinel Columbeanu, pe marele om politic Petre Roman, pe omul de sport Cristian Ţopescu. Despre şeful guvernului n-am ce să spun. El este domnul Boc cel cuminte, omul care a făcut în România mai multe schimbări decât toţi ceilalţi premieri din tranziţie, nu are timp de jocuri nupţiale. Trece prin istorie steril şi curat, ca un mecanism bine programat…
Ar mai fi şi preşedintele. Dar nu-mi permit să vorbesc despre persoana sa sacrosanctă. Las pe seama istoriei să clarifice dacă a avut sau n-a avut şi el curtezane sau amante…
Şi pe seama clevetitorilor de meserie.
Prof. Marin Ioniţă