De ce să fiu mândru că sunt român? Dar banii – banii unde sunt?

Nu putem să avem mai multă securitate decât putem plăti. Nu putem avea mai multă sănătate decât putem cheltui pentru ea. Nu putem avea mai multă hrană decât avem cu ce să o procurăm. Nu putem avea mai multă viaţă decât avem cu ce s-o întreţinem…
Nu sunt destui bani la buget. Şi atunci se taie. De la apărare, de la sănătate, de la învăţământ, de unde nu? Mai puţină armată, mai puţină poliţie, mai puţine şcoli, mai puţini profesori, mai puţine spitale, mai puţin consum… În schimb, mai multă foamete, mai multe boli, mai mulţi morţi… Dar ce contează? Să salvăm numai ce se mai poate salva! Dar ce se mai poate?
Atâţia bani avem, atâta putem să cheltuim… Aşa să fie?
Aflu o veste uluitoare chiar din gura preşedintelui ţării. Pe care nu pot să nu-l cred când spune aşa ceva: „Nu mai avem bani nici pentru pensii şi nici pentru salarii” (chiar aşa ciuntite cum sunt). Nu avem! Dacă nu s-ar fi găsit o sursă externă, am fi murit pe loc. Trăim din împrumuturi. Trăim pe datorie. Pe datorie cu dobândă.
Şi ne vom împrumuta ca să plătim împrumuturile. Cu alte dobânzi, ca să lichidăm dobânzile actuale. Şi nu ne va ajunge o viaţă să ne achităm toate datoriile. Şi nu ne va ajunge o generaţie. Şi îi vom îndatora pe urmaşii noştri! Pe cei născuţi şi încă nenăscuţi! Asta dacă nu-şi vor lua zborul spre alte zări mai senine. Că se poate şi aşa, să se depopuleze România de români şi să fie invadată de alte seminţii. Pe pământul ăsta moştenit din generaţie în generaţie şi vândut pentru plata datoriilor…
Ne afundăm în datorii ca să putem trăi. Dar banii noştri unde sunt? Banii ţării, banii noştri? Se ştie că am intrat în tranziţie fără niciun leu datorie. Ba mai mult, aveam de încasat de la alţii bani, din munca noastră. Pentru sondele pe care le-am săpat în deşerturi, pentru şoselele pe care le-am croit printre dune de nisip, pentru casele şi palatele pe care le-am ridicat, pentru rafinării, sisteme de irigaţii, porturi şi aeroporturi, câte şi mai câte…
Unde sunt banii aceia? Se spune că au fost vândute creanţele unor recuperatori dubioşi – unii erau trecuţi fictiv pe listele aprobate de guverne – care şi-au vârât,  ei, banii în buzunare, în înţelegere cu persoane de la putere, care s-au lăsat mânjite.
O fi, n-o fi aşa, banii nu se văd! Dar conturile în valută din băncile străine? Cum de s-au evaporat fără urmă? Şi unde sunt banii de pe falnica noastră flotă cu mândre petroliere şi pescadoare care s-au topit subit? Şi unde sunt banii din privatizările industriilor constructoare de maşini, de vapoare, de avioane, fabricilor de ciment, industria metalurgică, de medicamente, de armament, de textile şi încălţăminte şi multe altele? Unde sunt banii din băncile pe care le-am vândut? Doar din vânzarea instalaţiilor petrolifere, conductelor de transport, şi chiar din vânzarea ţiţeiului din zăcămintele de sub pământ? Şi a aurului, argintului şi uraniului? Şi a fundului mării?
Vindem şi ne împrumutăm. Cu cât vindem mai mult, cu atât suntem mai datori. Mai săraci, mai bolnavi, mai speriaţi, mai fără speranţă!
(Prof. Marin Ioniţă)