După bătălia de la Vaslui - Podul Înalt, la îndemnul lui Ștefan cel Mare, în Moldova s-a ținut post 45 de zile. După cum stăteau lucrurile înainte de bătălie, numai o minune de la Dumnezeu mai putea salva Moldova și ea s-a produs. Minunea este o formă de manifestare a sacrului și, așa cum spunea Mircea Eliade, marele istoric al religiilor, ea se exprimă prin paradox. Cu alte cuvinte nu se poate explica prin rațiunea umană.
Armata otomană era cea mai puternică din Europa la vremea respectivă. O armată de profesioniști. Obținuseră deja o serie de victorii răsunătoare în luptele cu oștile cruciate, iar comandantul ei suprem, sultanul Mahomed al II-lea, era aureolat cu nimbul cuceririi Constantinopolului.
După victoria de la Vaslui, toată Europa a răsuflat ușurată. Nu mai conteneau laudele la adresa viteazului, dar și marelui strateg, cum era lăudat Ștefan cel Mare. Dar „Atletul lui Cristos” știa că toate astea erau o frecție la un picior de lemn. El era convins că singurul ajutor nu putea veni decât de la Dumnezeu. Acesta a fost și rostul celor patruzeci și cinci de zile de post.
Vasluiul nu a făcut decât să întărâte fiara. Mehmed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, nu putea accepta un asemenea afront. Dacă la 1475 l-a trimis pe beilerbegul (guvernatorul Rumeliei) Soliman Hadâmbul, de data aceasta a pornit el însuși în fruntea unei armate de două ori mai mare, aproximativ o sută cinzeci de mii de ostași. La aceștia se adăugau aproximativ 30.000 de tătari și muntenii lui Laiotă Basarab (vreo 17.000).
Mai întâi atacă tătarii pe la Nistru și Ștefan este nevoit să-și trimită o parte însemnată de răzeși să-și apere sălașele. Mai rămâne cu puțin peste 15.000 oameni, din care 10.000 erau așa-numiți „viteji” despre care se spune că au luptat până la unul, după vechiul îndemn „garda moare, dar nu se predă”. Pentru a opri măcelul, Ștefan a rupt lupta și s-a retras. De altfel, era convins că bătălia era pierdută din start și a vrut de la început să ceară pace. O pace grea și înjositoare, dar altă alternativă nu exista.
Ștefan era un credincios format și pe baza experienței, pentru că alfel se vedea Dumnezeu de pe jilțul domnesc. A mers să se consulte cu Daniil Sihastrul, duhovnicul său. Acesta avea ultimul cuvânt. Doar Letopisețele vorbesc despre această discuție ciudată. Ștefan i-a spus că vrea să încheie pace, dar Daniil Sihastrul a spus „nu, mergi și luptă”. După cum s-a văzut, Ștefan a făcut ascultare și a luptat. De aici încolo începe minunea.
Singurul care îl mai putea salva pe Ștefan era doar Bunul Dumnezeu. Ceea ce urmează iese din sfera rațiunii umane. Neamțul, Suceava. Hotinul, Cetatea Albă și Chilia nu pot fi cucerite de turci. Orice asemănare a acestora cu Constantinopolul cucerit de Mahomed al II-lea este o simplă glumă. Apoi Dumnezeu le dă lovitura de grație: în armata turcilor izbucnește ciuma! Pentru o asemenea aglomerare de oameni, uriașă, izbucnirea ciumei a fost letală. Singura soluție în asemenea cazuri era dispersarea armatei în grupuri cât mai mici și împrăștierea ei rapidă pe suprafețe cât mai întinse. Obligați de situația catastrofală în care se aflau, turcii au părăsit în grabă teritoriul Moldovei. Au urmat alte 45 de zile de post.
Prof. dr. Cornel Carp
Citește și Lecţia de istorie. Despre război
Citește și Lecţia de istorie. Elena Cuza – marea doamnă
0 Comentarii