La începutul anului 1914 norii negri ai războiului erau din ce în ce mai amenințători. Cele două tabere, Antanta și Puterile Centrale erau gata de luptă. Țările mici și mijlocii se străduiau din răsputeri să încheie tot felul de alianțe care să le garanteze cât de cât integritatea teritorială. În acest context se încadra și vizita oficială la Constanța a principelui moștenitor al Sultanului, care venea însoțit de o pompoasă escadră de război.
Protocolul prevedea ca partea română să țină o cuvântare de bun sosit în limba turcă. Acest aspect, deloc neglijabil, a creat o mare neliniște în rândul oficialităților de la București. Prim-ministrul Ionel Brătianu era în mare încurcătură și trebuia găsit un oficial de prim rang care să cunoască bine limba turcă. Cineva a venit cu o idee salvatoare: acesta putea fi marele savant Nicolae Iorga, cunoscut ca un poliglot renumit. Era foarte probabil ca el să cunoască limba turcă. Din nefericire, n-a fost să fie așa: „Domnule prim-ministru, din păcate tocmai limba turcă nu o cunosc!” Ionel Brătianu se ridică frecându-și neputincios palmele. Nicolae Iorga: ”Domnule prim-ministru, nu mai fiți îngrijorat, voi învăța limba turcă și voi prezenta cuvântarea în limba turcă”. Brătianu era uluit, nu-i venea să creadă: a doua zi, Iorga trebuia să fie la Constanța să-l întâmpine pe prințul moștenitor.
Singura modalitate de a-l ajuta a fost să-i ofere luxosul vagon-salon care era folosit pentru a efectua deplasările în străinătate și un tren special care să-l ducă la Constanța. La ora 22.00 acesta a plecat din Gara de Nord spre orașul port de la Marea Neagră. De aici încolo îl vom lăsa pe însuși Nicolae Iorga să povestească ce s-a întâmplat, în celebrele sale memorii „O viață de om. Așa cum a fost”.
„Mi-am luat de acasă din biblioteca mea o gramatică și un dicționar franco-turc și îndată ce am pornit spre Constanța m-am apucat de lucru. Am citit integral cu mare atenție gramatica limbii turcești și am văzut cu plăcere că mă interesa și că o învățasem de la prima lectură. Am trecut apoi la dicționar. M-am gândit că trebuie să memorez temeinic câteva mii de cuvinte al căror fonetism să-l pot rosti corect. M-am plimbat prin vagon de la un capăt la altul, citind fiecare cuvânt și după trei ore de muncă încordată îmi însușisem suficiente vorbe și expresii încât să încerc un discurs în limba turcă. Am constatat după ce am rostit integral intervenția mea care dura mai bine de un sfert de ceas (termen protocolar) că reușisem perfect. M-am culcat cam pe la trei noaptea, dar trepidațiile trenului și starea mea de tensiune m-au făcut ca până în zori să tot țin interminabile discursuri în limba turcă.
A urmat recepția oficială a Alteței Imperiale. Am ținut discursul. Alteța sa era vădit tulburată. A venit la mine să-mi strângă mâna și să mă felicite cu aceste cuvinte:
«- Sunt încântat, domnule Iorga că ați studiat limba turcă la Galata Sarai din Instanbul, încât o cunoașteți în forma sa clasică.
– Nicidecum, Alteță, am învățat limba turcă azi-noapte, în vagonul care m-a adus pentru a vă întâmpina. Înmărmurit, Alteța imperială și-a desprins de pe piept Steaua Ordinului Medgidia (nicio legătură cu orașul nostru de pe canalul Dunăre – Marea Neagră) care era din aur masiv, bătută cu briliante și mi-a prins-o pe piept, spunându-mi: Această stea merită să stea pe inima Dumitale!»”.
Prof. dr. Cornel Carp
Citește și Lecţia de istorie. Un patriot sincer
Citește și Lecţia de istorie. O iubire imposibilă
0 Comentarii