Dacă este cineva care ar trebui să-i fie total recunoscător doamnei Elena Rosetti, acesta este clar Vodă Cuza!
Analizând ceea ce s-a întâmplat, este ușor de constatat că fără aportul ei, cariera acestuia nu și-ar mai fi urmat cursul pe care îl știm din manualele de istorie. Judecând astfel lucrurile, putem spune fără teama de a greși că Elena Cuza, prin modul cum s-a achitat de responsabilitățile ce-i reveneau ca soție a unui om extrem de dificil, și-a adus o contribuție foarte importantă la bunul mers al țării în acele timpuri mai mult decât complicate. Nici nu vreau să mă gândesc ce urmări ar fi avut un divorț cu cineva care prezenta o serioasă instabilitate emoțională.
Avea totuși două handicapuri care contau mult în capul lui Cuza: nu era frumoasă și nu putea să aibă copii. Ea le considera drept cauzele principale la frustrările pe care le-a avut și la umilințele teribile pe care a trebuit să le suporte pe tot timpul căsniciei cu cineva lipsit de omenie.
Elena Rosetti, după numele de fată, s-a născut la Iași la 17 iunie 1825. Era fiica postelnicului Iordache Rosetti-Solescu și a Ecaterinei (Catinca), fata logofătului Dumitrache Sturdza. Frații ei, Constantin, Alexandru și Teodor, erau cărturari renumiți, făcând parte din elita politică și culturală a Moldovei. Primii ani din viață îi petrece la moșia de la Solești, iar la împlinirea a șapte ani merge la Șcheia, unde se afla moșia unchiului său Constantin Sturdza. studiind alături de copiii acestuia cu profesori particulari.
În anul 1840 se va stabili la Iași, iar patru ani mai târziu, până să împlinească 19 ani, se va căsători cu Alexandru Ioan Cuza. Se adeverește încă o dată că iubirea este oarbă în condițiile în care metehnele lui Cuza erau binecunoscute: nestatornic, infidel, cartofor și fumător înrăit, cu studii serioase făcute prin bordelurile și cazinourile de la Paris și, mai presus de toate, acesta tocase bruma de avere a familiei la cazinouri și cu cele pe care astăzi le numim escorte.
Citește și Lecţia de istorie. Cazul maiorului Agache
După perioada tumultuoasă a revoluției de la 1848, când Elena își va dovedi caracterul și curajul salvând grupul de revoluționari aflați la Brăila pe drumul exilului spre Istambul, vor urma dese momente de singurătate când, sătulă de infidelitățile conului Alecu, se va retrage o bună perioadă de timp la Paris. Deși trăia mai mult din veniturile sale, Cuza nu-i trimitea nici măcar sumele de bani necesare unui trai decent. Este perioada când acesta trăiește o frumoasă poveste de dragoste cu Cocuța Vogoride, soția caimacanului Nicolae Vogoride, care, la insistențele acesteia, într-o lună îl va avansa de la gradul de sublocotenent la cel de colonel. Adevărată mangafa, vorba lui Caragiale. Era într-un fel preambulul pentru marea sa iubire după ce va ajunge domn, cea cu Maria Obrenovici. Aceasta, foarte atrăgătoare și cu o mare experiență în tainele iubirii, i-a pus capac. De aici încolo, conu Alecu nu va mai avea nicio rușine, oficializând concubinajul cu cea care mai fusese măritată cu prințul sârb Miloș Obrenovici.
Pentru a fi mai aproape de el, i-a cumpărat o casă la câteva străzi de Palatul Domnesc, cu peste zece mii de galbeni. O pereche de boi buni costa zece galbeni.
Între timp, iubirea lor a dat roade, născându-se doi băieți, pe care, la insistențele ei, Cuza, în disprețul total al opiniei publice, îi va naturaliza. Neavând copii, Elena, îi va crește ca pe fiii ei.
Cuza a murit în 1873 de cancer osos. Trei ani mai târziu, Maria Obrenovici stabilită la Viena a aflat că are cancer, sinucigându-se. Elena le-a supraviețuit peste treizeci de ani și a fost înmormântată la Biserica „Adormirea Maicii Domnului” din Solești, cu onoruri naționale.
Prof. dr. Cornel Carp
Citește și Lecţia de istorie. Cum au cucerit românii Budapesta în 1919
0 Comentarii