# Convorbiri neconvenţionale
# Cum arăta Teatrul din Piteşti când aţi debarcat aici? La prima impresie, şi în intimitatea lui? Cum aţi fost primit? Vi s-au pus beţe în roate? Vi s-au impus texte, actori, termene, idei? Aţi fost lăsat să vă faceţi meseria după cum v-aţi priceput şi v-a convenit?
– Am răspuns parţial la întrebare, am venit cu sacul de iluzii plin, unele s-au mai rătăcit pe drum, unii au plecat să joace printre îngeri şi a trebuit să ne adaptăm. Nu am întâmpinat mari probleme, în afară de constrângerile pecuniare, care au luat treptat locul „indicaţiilor de partid”. Sigur, aceasta a afectat şi vizibilitatea noastră pe plan naţional, dar prin proiectele de parteneriate cu Kragujevak – Serbia sau Vraţa – Bulgaria, iniţiate şi puse în operă de domnul Sevastian Tudor, apoi cu Bitola – Macedonia prin energia creatoare a Luminiţei Borta – laureată cu Marele Premiu pentru spectacolul Lady Capuleti – am reuşit să facem cunoscută cultura şi şcoala noastră de teatru. A urmat succesul cu „Jurnalul unui nebun” de N.Gogol şi „Ultimul cartuş ţi-l aduce iubirea” de Doru Moţoc la El Bassan – Albania. Şi pentru că vorbim de rostul nostru în cultură, pot spune că Piteştiul a devenit un centru-pilot în promovarea dramaturgilor, aici au avut premiere absolute Petru Dimitriu, Horia Gârbea, Puşi Dinulescu, Doru Moţoc, Cornel Udrea, Marin Ioniţă, Florentin Sorescu, Mircea M. Ionescu, Dinu Grigorescu.
# Aţi plutit pe o navă în ape stătute, fără a îndrăzni să iasă în largul mărilor, spre descoperiri de noi teritorii? Avea resurse artistice teatrul să iasă din condiţia provincială? V-aţi complăcut în această comoditate?
– Eu sunt un comod şi un visător, dar şi un bun înotător – nu în ape tulburi – iar nava Teatrului a avut parte de ruliul şi tangajul vremurilor ce răsturnau valorile, scoţând la rampă demagogia şi meritocraţia de clan politic… ce să spun, „largul” acela era în noi, în visele şi strigătele noastre de alarmă, fiindcă orice spectacol trebuie să fie „oglinda lumii”. Condiţia provincială e o stare de spirit ce nouă ne-a fost străină întotdeauna!!!
# Aţi fost luat prin surprindere când aţi aflat că sunteţi numit director interimar? V-aţi dorit această funcţie? Aţi acceptat pentru că v-a venit greu să refuzaţi? Vă simţiţi dator faţă de încrederea ce vi s-a acordat? Aveţi dorinţe pe care trebuie să le transformaţi în proiecte? Care?
– Da, am fost chiar foarte surprins, era ultimul lucru care mi-ar fi trebuit, dar când am văzut că nici stratagema cu „consultarea soţiei” nu prea funcţionează şi solicitarea revine, am avut un tet-a-tet (sic), când mai calm, când mai aprins şi în cele din urmă ea a cedat şi eu am acceptat! Nici nu se putea altfel, numai simplul fapt că cineva se gândeşte că ai putea conduce un teatru mare, cu probleme pe măsură, înseamnă o apreciere absolut onorantă! Şi da, mă simt responsabil faţă de cei care m-au apreciat şi chiar mai dator faţă de oamenii teatrului care m-au primit cu multă căldură făcându-mă fericit!!! Dar şi îngrijorat!!! Oare cât pot face să le întorc o parte din dragostea lor? Şi m-am apucat de treabă, aşa cum am zis, „cu paşi mici în schimb fermi”. Nu este încă vremea bilanţului…
# Cu ce aveţi de gând să începeţi? Ce proiectaţi în viitorul dintâi şi în al doilea viitor?
– În sunet de fanfară… ar trebui cu Normalitatea… Îmi doresc în primul rând ca actorul (înţeleg prin asta toţi artiştii) să revină în casa lui, în al doilea rând, actorul trebuie să revină în CASA LUI și în al treilea rând ACTORUL SĂ REVINĂ ÎN CASA LUI, unde prea a stat înăbuşit şi lipit de pereţi!!!
# Regizorii, domnule Varodi, ajung şi ei la pensie. Teatrul rămâne. Ce aveţi de gând să lăsaţi în urmă?
– Voi lăsa în urmă pe cei care mă înjură, dar TEATRUL niciodată, în Teatrul din Piteşti va fi mereu un gând şi-o respiraţie a sufletului meu…
Prof. Marin Ioniţă
0 Comentarii