# Convorbiri neconvenţionale

# Se recupera modernismul, se năştea postmodernismul. Dumneavoastră înotaţi pe val, sau vă croiaţi un drum personal? Poet rebel sau cuminte, disciplinat?
– Am fost, ca student, membru al Studioului de Poezie, cercul literar al Facultăţii de Litere, de la Universitatea Al. I. Cuza din Iaşi. Nu ne revendicam atunci (1971-1976) din postmodernism; aderam mai intens la neomodernismul nichitian şi sorescian. Timpul a arătat că cenaclul ieşean era premergător celui celebru, vădit postmodernist şi de mare impact cultural al lui Nicolae Manolescu şi aureolat de creaţia lui Mircea Cărtărescu şi a altora. O bucată de timp, la Dorohoi, am fost secretarul Cenaclului, într-adevăr postmodernist, Septentrion (1987-1993).
Noul meu volum, Hazard. Granit, flori de câmp şi scaieţi. Poezii (Sonete, poeme, peniţe) e pe drumul a ceea ce poate fi numit transpostmodernism, estetică, şi nu numai, teoretizată, între alţii, atât de amănunţit, şi de marele cărturar Theodor Codreanu. O poezie se numeşte Tratat-Manifest transpostmodernist pentru ziua de azi. Nu sunt un poet rebel, deşi personalitatea mea este una contestatoare şi dubitativă (care pune lumea pe eşafodul întrebărilor continue). Cineva a scris că există în poezia mea o notă barbiană. Nu o neg, dar cred că e mai degrabă un halou difuz de imaginativ şi de limbaj, chiar de mentalitate, de civilizaţie culturală din zona Argeşului de munte, de la Corbeni, la Brădet şi Domneşti, până la Nucşoara şi Câmpulung.
Textele mele nu sunt cuminţi, pentru că pătrund adesea în cotidian, în epocă. Eu prefer incomodul, şi nu prefer defel oportunismul şi laşitatea, nici în artă, nici în viaţa socială. Am avut şi am încă naivitatea caracterelor curate: nu am reuşit să fiu nici ipocrit, nici fariseu, nici oportunist, nici laş. Unii cred că, în lumea de azi, a nu fi aşa e un handicap! Că numai aşa poţi răzbi. Sunt cei captivi în propriul dezechilibru, pe care îl cultivă ca pe o virtute. Încerc să-i evit, măcar acum la o vârstă mai triumfală. Dar sunt mereu vulnerabil, pentru că ei au simţul aproape animalic de a-i descoperi pe cei care le sunt potrivnici, fie şi numai în gând. Abia acum învăţ să nu-mi pese. Nu ştiu dacă voi mai avea timpul necesar să mă dezic de mine şi să mă adaptez în următorii 35 de ani, cât mai am de trăit! Ca să răspund foarte simplu: sunt un scriitor devotat scrisului, disciplinat deci; incomod, pentru cititorul grăbit şi stupid; rebel, de la insistenţă până la îndărătnicie, atunci când e vorba de căutarea continuă a unui drum personal.
Dacă mai interesează pe cineva, pot spune că valul comunismului nu m-a luat. Nu am fost niciodată pe valul acesta şi nu am scris nici măcar un vers dedicat comunismului, nici un rând, măreţelor sale realizări sau vreunui vremelnic politruc, fie el şi Conducătorul! Să zicem că nu am avut condei de revoluţionar şi stofă de lingău. Nu reproşez însă nimic celor care au făcut-o. La urma urmei, oda e o specie literară! Linguşeala e de sub specie umană! Arta şi morala sunt uneori în acelaşi ţarc!

„Invidia poate fi şi pozitivă. Eu, de exemplu, îl invidiez pe academicianul Gheorghe Păun că el înţelege ce se întâmplă informatic în celulă, iar eu nu”

# Volume de poezie în limbile română şi franceză… Şi la un anumit moment aţi ajuns să fiţi mai bine receptat şi recunoscut în ţara cocoşului galic decât la Piteşti. Să fie o simplă întâmplare? Ignoranţă? Invidie? Dezinteresul autorilor pentru colectivitate?
– Am primit un premiu şi o medalie pentru eseul bilingv Eloge au Roi. Le Poète, oferite de primăria şi consiliul general al oraşului Cholet din Franţa, undeva pe lângă Poitiers, în vestul Franţei. Nu pot spune că sunt mai cunoscut acolo decât aici. A fost un moment fericit, o conjunctură care m-a ajutat să primesc acel premiu şi mi-ar fi permis să rămân în Franţa. Îmi iubesc atât de mult ţara încât m-aş fi simţit acolo, în permanenţă, un străin. Oricâte avantaje aş fi avut. Unii au puterea să se desprindă şi nu e nimic rău în asta. Fiica mea, Alexandra, a studiat mai mulţi ani acolo, anul IV de facultate, două  masterate, elaborarea lucrării de doctorat şi examenul de doctor, a simţit la fel şi a revenit acasă. Reproşăm mult patriei noastre, oamenilor ei, responsabili de multe neîmpliniri, îndărătnici adesea şi superficiali, fie că sunt oameni simpli ori în vârful piramidei, dar nu putem râmâne indiferenţi faţă de lucrurile pe care le iubim cel mai mult – Aşa cum e Ţara!
Nu ştiu dacă în ceea ce priveşte ceea ce scriu şi cum sunt receptat e vorba de ignoranţa sau invidia celorlalţi. Ignoranţii nu sunt de luat în seamă. Ei sunt peste tot şi din totdeauna. Sunt de nestârpit. Invidia poate fi şi pozitivă. Eu, de exemplu, îl invidiez pe academicianul Gheorghe Păun că el înţelege ce se întâmplă informatic în celulă, iar eu nu. Nu-l invidiez pentru că e academician, pentru că acolo îi e locul, ca savant.
Prof. Marin Ioniţă