Înconjurat de personaje obscure şi de afacerişti veroşi, patronând o corupţie nemaiîntâlnită de la domniile fanariote (la acest capitol întotdeauna am avut lecţiile făcute), „domnul Unirii” eşuase într-o dictatură urâtă, devenind un pericol real pentru viitorul încă firavului stat realizat cu atâta trudă. Deşi afirma cu orice prilej că nu se cramponează de putere, chiar începuse să-i placă. Urzind iţele unei domnii ereditare, urmaş la tron urma să-i fie unul dintre cei doi fii naturali, rezultaţi din concubinajul cu Maria Obrenovici, cea care îi luase locul de multă vreme Elenei Cuza în patul conjugal. În această situaţie, obiectivul stabilit încă de la 1848, acela de a instala pe tronul României un principe străin, prin care să se asigure ţării stabilitate şi prestigiu internaţional, eventual prin garanţiile unor mari puteri europene, era serios compromis. Iată de ce, în acea iarnă grea a anului 1866, debarcarea lui Cuza a fost mai mult decât necesară.
Instalarea pe tron a prinţului Carol de Hohenzollern, deşi rezolvase magistral ecuaţia, bulversase lumea politică din ţară. Cei care încă mai crezuseră în Cuza, cât şi cei ale căror interese erau legate de fostul domnitor s-au simţit trădaţi, devenind cei mai aprigi duşmani ai „neamţului”. Armata, care participase la complot doar cu un grup restrâns de ofiţeri aflaţi în preajma lui Cuza, se simţea trădată, fiind legată îndeosebi sentimental de primul său comandant. La fel şi ţăranii, deşi reforma agrară mai mult încurcase lucrurile, îl iubeau pe cel care, de multe ori, nu se sfiise să le calce bătătura şi să-i întrebe de una, de alta. Toate acestea au contribuit la formarea unui puternic curent antimonarhic. Vârful de lance erau republicanii. În majoritate tineri şi dornici de putere, ei considerau că ezitările „neîndemânatecului” Carol sunt cel mai bun prilej să instaureze republica. Neputând-o face la Bucureşti, au făcut-o la Ploieşti, chiar dacă pentru câteva ore. În paranteză fie spus, sunt puțin invidios că a avut loc la Ploiești. Eu cred că Piteștiul ar fi oferit condiții mai prielnice pentru reușită și uite așa intram și noi în istorie… Vom vedea în cele ce urmează ce s-a întâmplat acolo.
Citește și Lecţia de istorie. ”Bucureştiul”, la un pas să declanşeze un război nuclear
Indiscutabil, eroul „republicii de la Ploieşti” a fost Alexandru Candiano-Popescu, personaj coborât direct din piesele lui Caragiale. Aventurier înnăscut, acest „Gică Contra” făcuse parte din „Monstruoasa coaliţie”, participând la detronarea lui Cuza. Prea tânăr să culeagă şi „foloasele”, fostul căpitan de artilerie (doctor în drept la Paris) s-a simţit frustrat, devenind un inamic înverşunat al noului domnitor. Exponent perfect al lumii din care s-a inspirat Caragiale, el dă semnalul revoltei în noaptea de 7/8 august 1870. Clopotele bisericilor din Ploieşti au fost trase în dungă (ca la incendiu şi război…) şi lumea a început să iasă, buimăcită, pe străzi. În piaţa mare, Candiano anunţă detronarea lui Carol şi preluarea puterii de o regenţă din care făceau parte nimeni alţii decât Ion C. Brătianu şi Nicolae Golescu. Mulţi târgoveţi s-au întors la casele lor, înjurându-l pe „insurgent” că i-a sculat din somn. Cei mai agitaţi, însă, l-au urmat sperând că se vor alege cu ceva până la urmă. Autoproclamându-se prefect de Prahova, Candiano s-a deplasat în fruntea „insurgenților” la cazarma Regimentului de dorobanţi, pentru a se înarma. La ivirea zorilor a avut loc o discuţie aspră între „noul prefect” şi maiorul Polizu, comandantul dorobanţilor, căruia primul îi ceruse imperativ să i se subordoneze. Acesta a pufnit în râs, refuzându-l categoric, deşi în cazarmă nu erau decât şapte soldaţi. Comedie de cea mai bună calitate!
La primele ore ale dimineţii, Bucureştiul a intrat în panică, neştiind care sunt proporţiile complotului. La scurt timp, lucrurile au intrat pe făgaşul firesc, raportându-se arestarea autorilor. Printre aceştia, desigur, Candiano-Popescu, dar şi Ion C. Brătianu şi Nicolae Golescu. După câteva zile au fost eliberaţi. Vă întrebaţi care a fost soarta lui Candiano? Fiţi fără grijă! A ajuns general, prefect al poliţiei şi… timp de 12 ani aghiotant al regelui Carol I.
Prof. dr. Cornel Carp
Citește și Lecţia de istorie. Au dus românii doar războaie de apărare?
Citește și Lecţia de istorie. Prinţul Nicolae – fratele regelui Carol al II-lea
0 Comentarii