Rezultatele îngrijorătoare ale recesământului populației făcute publice zilele acestea accentuează importanța problemei de interes major, național, pe care am schițat-o numai în ediția trecută a prezentei rubrici. Repopularea satelor, migrația, structura deficitară, pe vârste, a populației, se condiționează reciproc cu starea neprofitabilă de pulverizare a pământului românesc. Este motivul care mă determină, chiar dacă în cuprinsul unei mici rubrici (ideile nu au granițe), să detaliez una dintre măsurile care trebuie întreprinse pe drumul spre concentrarea pământului în exploatații rentabile, respectiv banii, creditul ce trebuie să pătrundă în satele care mai există, către tinerii care încă se mai pot găsi.
Banii nu trebuie să ajungă prin simple subvenții, vouchere sau alte căi cu iz electoral, ci, mai ales, prin credite ieftine, rente viagere, puse la dispoziție de instituții financiare specializate, pe care să le înglobăm în numitele bănci agricole. Înviorarea vieții satelor pe care trebuie să ne-o propunem nu va putea fi sprijinită în vreun fel de „diplomele” acordate cu sprijinul zilelor festive comunale, prea frecvente și adesea în mijlocul unor tarlale lăsate în paragină, înmărăcinate…
Sub diferite forme, în mai mică sau mai mare măsură, creditul a fost prezent în agricultura românească începând din a doua jumătate a secolului XIX, când, în 1865, a fost înființată Banca Românească, iar în 1873, Creditul financiar. Acestea au funcționat ca bănci populare, case de credit, casă rurală, împrumutul pe gaj, persoane fizice particulare ș.a. Masa debitorilor a crescut enorm după reforma agrară din 1921, când la împrumuturi au început să apeleze și micii proprietari pentru cumpărarea de pământ care să întregească mica parcelă dată la împroprietărire, să cumpere vite și unelte de muncă. O statistică din 1930 consemnează 2.474.781 debitori, numai în categoria celor sub 10 ha pământ. Criza economică din 1928-1929 și anii de secetă au împiedicat returnarea ratelor la credite și dezastruoasa vânzare silită a gospodăriilor, cu toate bunurile. Dezastrul a fost evitat prin preluarea de către stat a datoriilor, pe baza Legii Conversiunii datoriilor agricole - 1934.
Citește și Pastila de frumos. Mici detalii… majore
Din 1937 s-a pus, pentru prima dată, oficial (Gh.Ionescu Șisești), problema rezolvării celei mai mari traume suferite de pământul românesc cauzată de reformele agrare - pulverizarea, prin Legea agrară a preemțiunii de vecinătate menită să acorde credite direcționate pentru cumpărarea de pământ în vederea constituirii proprietății mijlocii. A fost emis chiar un Decret-lege în 1939, pentru finanțarea preemțiunii. Dau câteva amănunte pentru a lua aminte în actualitatea zilelor noastre - de cei care trebuie să audă! S-a înființat în mod special o bancă - Banca Națională pentru Industrializarea și Valorificarea Produselor Agricole (BINAG), Banca Națională fiind autorizată să-i acorde acesteia credite, cu o dobândă de referință de numai 2%, obligând-o să acorde credite cu numai 4% dobândă. Prin aceste măsuri s-a înfiripat o oarecare concentrare a terenurilor rezultând huliții și prigoniții chiaburi pe care i-a găsit „socialismul” care a realizat marea concentrare prin colectivizarea tuturor proprietățilot în imense tarlale fără viață!
A venit Legea 18/91 (similară reformei din 1921) și a repulverizat pământul; marile latifundii, gen Insula Mare a Brăilei (alături de imensa mică proprietate), s-au construit în afara unei piețe funciare reale, ci, mai ales pe căi oculte. Anticipând o viitoare nevoie de capital în agricultura noastră, am reușit, în 2006, cu sprijinul al d-lui Guvernator BNR, să fie oprită privatizarea CEC. Dar, în loc să devină o bancă specializată pentru agricultură (dispunând de 1400 de filiale, majoritatea la sate), așa cum am propus, în care statul îi susține capitalizarea cu peste 100 mil. euro anual, s-a organizat printr-o rebrenduire de 60 mil. euro, într-o bancă universală, cu o frunză de stejar, plus salarii uriașe pentru consiliul de administrație!
Revin cu propunerea de a acorda CEC statut de bancă agricolă specializată prin care statul român să facă politici agrare și agricole specifice nouă, după modelul BINAG, redenumită Creditul Național Agricol, căruia firele nevăzute ale destinului au făcut să îl aibă, ca ultim președinte (1949), pe tatăl meu!
Dr. ing. Ilarie Isac
Citește și Pastila de frumos. Merele româneşti… în concurs
0 Comentarii