Despre împietrirea lumii

În perioada interbelică, gînditorul Rene Guenon publica, la Paris, cîteva cărţi care te pun şi astăzi pe gînduri. Inspirat de doctrinele orientale, el arăta că omul Vestului trăieşte într-un vis triplu – acela al progresului nelimitat, al superiorităţii lui „azi” faţă de „ieri” şi al imperialismului cultural.  Ceea ce se întîmplă de atunci încoace, pare să-i dea pe deplin dreptate.

Guenon n-a fost nici universitar, nici şef al vreunei mişcări ezoterice. N-a ţinut conferinţe despre Marele Secret, nici n-a condus doctorate. Respins de mediul academic conservator, dezamăgit de societăţile secrete ale epocii, lovit de nenorocire în viaţa de familie, omul s-a refugiat la Cairo şi a trecut la Islam. Cărţile lui sînt zguduitoare – trebuie început cu „Criza lumii moderne” şi cu „Domnia cantităţii şi semnele vremurilor”, pentru a trece apoi la cele mai compacte, gen „Simbolismul crucii”.  Departe de ariditatea tratatelor de istorie a religiilor, eseurile lui Guenon par inspirate de o instanţă supra-umană, atît sînt de coerente şi de penetrante. Ca şi pe alte texte ale revelaţiei, le accepţi sau le laşi – cale de mijloc nu există.

Dar ce spune, în esenţă, Guenon? Că noi, occidentalii, moştenim de la greci şi de la iudei o viziune a timpului liniar, care porneşte de la evenimentul capital al naşterii lui Iisus şi se va încheia cu Parusia. Sau de la Ierusalimul pămîntesc la cel Ceresc. Între cele două capete ale Timpului, omenirea se dezvoltă şi îşi dă măsura potenţialităţilor. Mai apoi, prin Raţiune şi Iluminism, ideea Judecăţii de Apoi dispare, înlocuită de viziunea eternului progres. Modernitatea, cu revoluţia ei tehnologică, renunţă de-a dreptul la morală, testînd etica revoluţiei, a contractului şi a pieţei. În fine, post-modernitatea în care ne scăldăm acum vede fiinţa umană ca pe o etapă tranzitorie, susceptibilă de oricîte upgradări, pentru că esenţa omenescului nu poate fi definită decît prin negaţie.

Toate bune şi frumoase. Numai că, spune Guenon, trăim ca într-un vis. Anticii considerau că timpul trece altfel – într-o spirală, prin naşteri şi morţi succesive, la scară cosmică. Din momentul iniţial, cînd lucrurile emanate din Principiu stau la locul lor, totul merge din prost în mai prost. Entropie, spun modernii. Doctrina ciclurilor – răspund orientalii. De la Epoca de Aur către Epoca de Fier. De la calitate la cantitate. De la esenţă la aparenţă. Pînă cînd toate posibilităţile de manifestare ale Fiinţei vor fi epuizate, iar lumea se va sfărîma în elementele componente, gata pentru o nouă asamblare. În aceste condiţii, nu există progres, nici superioritatea lui „azi” faţă de „ieri”. Iar despre imperialism cultural ce să mai vorbim!

În acest punct, cei mai mulţi occidentali se despart de Guenon. Mentalitatea în care ne-am format ne face să respingem o astfel de teorie. Cum, în lumina ştiinţei, să acceptăm că omul primitiv, ascunzîndu-se prin peşteri, trăia într-o Epocă de Aur? Cum să credem că progresul tehnologic, care ne-a prelungit viaţa, ne-a făcut-o mai comodă şi mai interesantă, este o simplă eroare? Cum să repudiem formidabila cantitate de cunoştiinţe de care dispunem astăzi, aceea care a dus, în final, un om pe Lună? Sălbaticii să rămînă cu lumea lor, dar să se dea deoparte în faţa noastră. Iar Guenon să-şi vadă de treabă…

E uşor să zici aşa. Dar dacă…? Dacă omul Antichităţii era mai fericit decît cel de astăzi, în ciuda duratei mai mici de viaţă? Dacă fericirea îi venea dintr-un rost al vieţii, pe care noi l-am pierdut? Dacă ni s-a schimbat chiar modul în care simţim lumea, dacă ni s-au înfundat canalele şi organele subtile responsabile de ceea ce azi numim fenomene parapsihologice – telepatie, clarviziune, precogniţie? Culorile lumii or fi rămas la fel de strălucitoare ca în urmă cu două mii de ani? Iar modul ăsta mediat, tehnologic, prin care luăm lumea în stăpînire, o fi singurul posibil? Dar societatea ? Albinele au dezvoltat alte tipuri de organizare. Delfinii şi caracatiţele (animale indiscutabil inteligente) nu folosesc unelte. Cu toate acestea, trăiesc în echilibru cu mediul, nu cunosc problemele numite suprapopulare, exploatare a muncii, poluare, război. În schimb, noi ne extindem, consumăm, schimbăm. Împietrim lumea, prin aşezările noastre, prin şoselele şi fabricile noastre. Ridicăm stăvilare între oameni, întrerupînd fluxurile conştiinţei şi ale sufletului prin norme şi instituţii. Exacerbăm mijloacele, în detrimentul scopurilor. Şi murim din ce în ce mai disperaţi, pentru că nu ne-am lămurit la ce a servit trecerea noastră prin lume.

Un sondaj de opinie, desfăşurat recent în cîteva ţări europene, a arătat că religia e pe cale de dispariţie. La rîndul ei, ştiinţa refuză să ofere consolare. Este momentul în care am avea nevoie de o nouă Alianţă, de o nouă întoarcere la principii, de o privire critică asupra dezvoltării speciei şi de ingineria viitorului.
(Cristian Cocea)