# 21 de zile în America (3)
În golful San Francisco există un Muzeu al Jocurilor Mecanice, amenajat într-un hangar tipic docurilor din porturile americane cocoșate de trafic și de mărfuri dintre cele mai pestrițe.  Așa cum la noi, în muzeele satului, avem fluiere, razboaie de țesut sau costume populare înflorate, la ei sunt cutii vorbitoare pe post de exponate, în care bagi o monedă și ți se cântă o melodie sau ai parte  de vreun giumbușluc al unui clovn acționat mecanic. Rămâi uimit ce mașini ingenioase de produs distracție ieftină aveau muncitorii americani în perioada interbelică, pe la 1933, când la noi suna sirena lui Vasile Roaită. Niște nimicuri, pe fond, însă foarte bune să-ți ocupe mintea ca să n-o iei razna din cauza neajunsurilopr cotidiene. Acesta este ethosul american, metafizic precum guma de mestecat, direct ca pistolul de cowboy și eficient ca moneda de un cent. Americanii nu sunt contemplativi și nici nu-și bat capul cu gândirea bazată pe reflexie, ei vor distracție. Muncesc prea mult ziua sau de-a lungul unei săptămâni pentru ca în week-end sau în timpul lor liber să se mai gândească și la nemurirea sufletului. Americanii vor entertainment, numai așa li se irigă creierul pentru ca a doua zi să o poată lua de la capăt.

Submarinul muzeu

Să mergem însă mai departe. În spatele acestui Muzeu al Jocurilor Mecanice, am avut supriza să descopăr, ancorat la chei, submarinul USS Pampanito, un veteran al războiului din Pacific din perioada celei de-a doua conflagrații mondiale. Ca un rechin cu buza priponită de chingile pescarilor înfometați, USS Pampanito este astăzi muzeu, deschis oricui plătește 13 dolari ca să vadă un prădător marin ce a făcut zile fripte japonezilor după ce au bombardat Pearl Harbour. Mânat de curiozitatea livrescă a celui care a auzit de submarine exclusiv din cărți și din filme, mi-am luat tichet de intrare. Fanioane colorate și steaguri cu insemnele SUA decorau în mod ordonat puntea, cât să-ți inducă impresia nu a unei mașini de ucis, ci a unui  simbol al mândriei și eficienței marinei americane. Înainte să intre în mățăraiele acestei fabrici de distrus inamicii Americii, monstrul metalic trebuie umanizat cât să trezească simpatie turiștilor. Chestie de marketing yankeu. De fapt, și aici, în Golful San Francisco, dar și la San Diego, în centrul orașului  și pe coasta Pacificului, acolo unde am vizitat muzeul pușcașilor marini, mi s-a confirmat ceea ce intuiam mai demult, anume că americanii știu să ”vândă” foarte bine imaginea armatei lor. Și nu o fac ostentativ, cât să te compleșească cu șenilele forței care îți  induc teamă, ci subliminal, prin  marketing subtil și prietenos după rețetă hollywood-iană. În măruntaiele USS Pampanito am văzut cam tot ceea ce poți vedea, ca turist, la un asemenea carnasier militar marin: camera torpilelor, centrul de comunicații și de comandă, sala mașinilor, sala de mese, bucătăria, cușetele comandanților și dormitoarele matrozilor, cu celebrele paturi suprapuse. Dacă ești claustrofob, ai o senzație de sufocare mai ales când te gândești că un asemenea submarin defila prin dedesubturile  Pacificului, colț cu Groapa Marianelor, ca pe bulevard.

Jurnalul de Argeș a semnat în jurnalul de bord

Impresionante sunt înregistrările comunicațiilor dintre comandanții submarinului și alte vase americane ce patrulau în zonă, dar și din interiorul navei, dintre comandanți și restul echipajului. Ai o ușoară strângere de inimă și te lași teleportat în timp, de parcă cel de-al doilea război mondial te-ar implica și pe tine, trăitor la aproape șapte decenii de la consumarea acestei conflagrații planetare. La fel, ai o ușoară tresărire când vezi sala meselor, care mese au și o altă utilitate, nu doar pe aceea de suport pentru castroanele și cănile metalice. Toate mesele erau pictate cu triunghiuri pentru jocul de table sau cu pătrate, pentru cel de șah, fiindcă marinarii trebuiau să-și ocupe mintea și cu altceva, între două ședinte de lansare a torpilelor. E apăsător să trăiești permanent cu umbra morții deasupra capului, indiferent că ești vânător sau vânat. În date istorice, submarinul Pampanito  a fost lansat la apă pe 12 iulie 1943 și pe 14 februarie 1944 a ajuns în Pacific, la baza Pearl Harbour, deci la trei ani după bombardarea acesteia de către armata imperială japoneză. Prima sa misiune de patrulare s-a desfășurat între 15 martie și 2 mai, același an, în apropierea coastelor insulelor Guam și Saipan. Nu insistăm cu alte date despre cariera USS Pampanito deoarece puteți cere ajutorul Wikipedia. Mai trebuie spus doar că submarinul Pampanito  a fost ”pensionat” pe 20 decembrie 1971, după o glorioasă prestație, de 28 de ani, în slujba SUA.  În ceea ce mă privește, e bine de știut că turistul și ziaristul Gabriel Grigore, reprezentând Jurnalul de Argeș, n-a pierdut ocazia de a fi primul român care a semnat în jurnalul de bord al acestui glorios simbol al marinei americane, care este USS Pampanito. Pe aceeași foaie, înaintea mea, a semnat ”Nancy-France”, ”Nelson-from New Zealand”, un american din Houston și doi brazilieni din Sao Paulo. Globalizarea a lucrat din plin. În fine, am ieșit la ”lumină” după o oră și ceva de vizită pe Pampanito. Iar senzația de claustrofobie (deși nu sunt claustrofob de manual) mi-a fost risipită imediat de o poză de grup, gen poster, cu echipajul de pe Pampanito. Ce scria pe posterul din care mă priveau prietenos marinarii din al doilea război mondial, toți cu bărbi și toți zâmbindu-mi?   Reproduc cele două texte: Jos, sub poză: ”See why we’re smiling. (Vezi de ce zîmbim.)  Și deasupra: ”80 men.75 days. No shower. (80 de bărbați.75 de zile. Fără duș.) La noi, o asemenea fotografie ar fi fost însoțită de un text patriotard, ceva la modul explicit și care, în loc să sensibileze, ar fi enervat pe toată lumea. La ei, dimpotrivă, textul a relaxat pe toată lumea și în primul rând pe turiști. Marketing american, cum spuneam și la început.
Gabriel Grigore