A venit la Pitești însoțită de mamă și de cele două surori mai mici și sunt cazate toate într-un cămin al UPIT
Bunicii Vladei și tatăl, care e pompier, au rămas în Ucraina
Vlada vorbește bine românește și e originară din satul în care s-a născut mareșalul Alexandru Averescu
România a devenit o poartă de salvare pentru ucrainenii care aleg să stea departe de război. Peste două sute șaizeci de mii de refugiați au sosit până acum în România, iar cozile din vămi nu par a se micșora. Fiecare familie de refugiați care sosește la noi are câte o poveste în spate. Iar una dintre povești am aflat-o de la Vlada, refugiată sosită în Pitești la patru zile după începerea războiului în Ucraina. Vlada Brăila este studentă în anul 1 la Jurnalism, la Universitatea din Pitești, iar zilele trecute a venit în redacţia Jurnalului de Argeș, unde ne-a povestit cum se vede războiul prin ochii unei tinere de 18 ani.
Și-a lăsat tatăl în Ucraina, pentru că e pompier și ”cineva trebuie să stingă focul după bombardamente”
Situații și vremuri care am fi dorit să existe doar în cărți au determinat-o pe Vlada să fugă din calea dezastrului împreună cu mama și cele două surori, de 11 și 13 ani. Și-au pus tot ce au avut la îndemână într-un geamantan și au pornit spre România. Cu lacrimi în ochi, ucraineanca ne-a povestit cât de grea a fost despărțirea de restul familiei: de tată, pompier salvator care nu poate părăsi Ucraina, de bunicii care au refuzat să vină în România, pentru că ”ei nu-și părăsesc gospodăria”, și de cele două pisici ale sale.
”Tatăl meu e pompier salvator, nu a putut veni în România, pentru că cineva trebuie să stingă focul după bombardamente. Tot el e cel care scoate răniții de sub tancuri. Iar bunicii… Cu bătrânii e foarte greu. Au spus: «Nu vreau și gata!». Nu vor să părăsească gospodăria, au animale, găini, au capre și n-au vrut să plece. Cum să-și lase ei gospodăria? Au spus că la ei în sat e liniște și oricum sunt bătrâni, așa că ce le mai trebuie lor să plece. Mi-am lăsat și mâțele acasă… Mă tot gândesc la ai mei. Tata s-a mutat acum la țară, la bunici, pentru că e o zonă mai retrasă și sunt mai feriți. E greu, sincer! E greu, pentru că aș vrea să-i aduc și pe ei aici, dar nu se poate. Se așteaptă și alte bombardamente în Odesa, regiunea de unde sunt eu…”, a mai spus Vlada.
Citește și RĂZBOI ÎN UCRAINA. Doi ucraineni s-au căsătorit pe front, în apropiere de Kiev
”După fiecare noapte, ne spuneam: «Am rămas vii»”
Primele zile de război sunt momente greu de uitat pentru Vlada, care e originară din Babele-Ismail, satul unde s-a născut mareșalul Averescu, sat care pe vremuri ținea de Basarabia. De altfel, Vlada Brăila vorbește foarte bine românește și ne-a spus că a făcut școala primară în limba română. Vlada și-a reamintit momentul în care au sunat alarmele: ”M-am trezit și toată țara era în stare de urgență, alarme în Kiev, alarme lângă noi. În dimineața aia am înțeles că situația se agravează, deși am tras nădejde că nu va fi nimic. Dar s-a întâmplat. După fiecare noapte, îmi spuneam: «Am rămas vii!». Cam așa am ajuns să gândim.
Pe urmă, zi de zi auzeam bombardamente în Harkov și în alte orașe. Din prima zi le-am spus părinților: «Haideţi! Haideţi să plecăm!». N-au vrut, au spus: «Dar unde să mergem? Ce să facem?». Le-am explicat că în România sunt voluntari care ne vor ajuta, ne oferă gratis apă, cazare, mâncare. Pe urmă, când au auzit că situația se agravează, iar zona noastră e sub risc, atunci s-au decis mama și surorile mele mai mici. Am pornit spre România abia în a patra zi de război, doar cu niște haine și ceva să ne țină de foame pe drum: salam și pâine.”
Citește și UNICEF: Peste un milion de copii au fugit din Ucraina de la începutul invaziei rușilor
”Îmi doream să vin în România, dar nu în așa împrejurări”
Împreună cu mama, surorile și un geamantan, Vlada a traversat vama spre România pe jos, printre cozile de mașini. În scurt timp, avea să treacă de la război la pace:
”Îmi doream să vin în România, dar nu în așa împrejurări. Și surorile mele voiau să vină aici. Sunt mici, dar sunt conștiente de ce se întâmplă și mereu întreabă de cei de acasă. Am trecut de vămile moldovenești și tare greu a fost să-mi las iubitul și pe tata la ultima despărțitură (vama, n. red.) în România. Ce să spun? Erau acolo foarte multe femei cu copii mici. Le spuneau taților: «Noi o să mai venim acasă, ai să vezi! O să ne reunim!». Atunci m-am uitat și eu la tata și am început să plâng. Îmi aduc aminte că tata mi-a spus: «Cum ați trecut despărțitura, m-am liniștit!» Foarte greu ne-a fost!”, ne-a mai spus Vlada.
Vlada Brăila a trecut granița pe la Galați
La vamă, Vlada, surorile și mama au fost așteptate de voluntari și aduse, ulterior, la Pitești. În momentul de față sunt cazate la căminul studențesc al Universității Pitești, unde le-au fost aduse alimente, apă și alte produse necesare. Vlada Brăila și familia sa au trecut granița pe la Galați, după care și-au continuat drumul spre Pitești. Aici au primit de toate din partea celor care sunt neobosiți să ajute. Puse toate cap la cap, s-a format o inimă mare. Motiv pentru care Vlada nu a ezitat să fie recunoscătoare: ”S-a mobilizat toată lumea pentru noi. Bravo, români! Vă mulțumim!”
Citește și CNAS: Refugiații din Ucraina vor beneficia de servicii medicale ca și românii asigurați
„Nu mai pierdeţi timpul cu bagajul! Grăbiţi-vă spre România!”
De remarcat faptul că, în timp ce se afla în redacție la noi, Vlada a primit telefon de la câțiva prieteni ucraineni care, tot așa, se pregăteau să-și lase căminele și să se refugieze în România. ”Nu mai pierdeți timp cu bagajul! Grăbiți-vă spre România! Nu mai luați mâncare și ce vreți să mai luați! E inutil! Aveți aici tot ce vă trebuie, sunt voluntari care ne ajută! Numai grăbiți-vă și nu vă răzgândiți!”, au fost primele cuvinte pe care Vlada le-a spus prietenilor. Apoi le-a explicat în amănunt cum să procedeze la vamă și apoi cum să ajungă până la Pitești.
„Am fost şi am tradus pentru refugiaţi. Am dus 24 la Stoeneşti”
Pentru că majoritatea celor refugiați nu cunosc româna și pentru că vrea să fie alături de poporul ei, Vlada Brăila s-a oferit ca voluntar traducător. Ne-a spus că duminică, 6 martie, a însoțit un grup de ucraineni până la Stoenești, unde au primit cazare: ”Să știi că am fost și am tradus pentru refugiați. Am dus 24 la Stoenești. Sunt femei cu copii. I-am cazat acolo. Mă bucur că au venit. Îți mai spun că am vorbit și cu tata. Sunt bine toți. El se mai ocupă de struguri, din când în când. Aveam planuri mari pe anul ăsta cu căpșunile și cu strugurii, să le vindem și să mergem într-o călătorie. Acum… nu ne mai dorim decât pace”, mi-a mai spus Vlada.
0 Comentarii