Prima mărturie despre cea dintâi lalea care avea să înflorească în Europa datează din anul 1559, răsărită în grădina unui înalt dregător din Bavaria – Germania, dintr-o sămânță adusă din Bizanț. Botaniștii au numit-o „Tulipa Turcanum”, certificând astfel proveniența din spațiul otoman. Botanica și grădinăritul deveniseră foarte populare printre elitele vremii, care, amenajându-și grădini proprii, s-au gândit să le doteze cu plante rare și râvnite, mai ales lalele. Prin 1572 apăruseră lalelele și la Viena. În Frankfurt au ajuns în 1593, iar în sudul Franței, chiar mai devreme de 1598.
Doresc să mă opresc mai mult asupra „aventurii” acestei flori în cuprinsul Țărilor de Jos, devenite Țara lalelelor. Într-o zi de toamnă a anului 1562, un vas acosta în portul Antwerp, cu o încărcătură de țesături din Istanbul. Între baloții textili au fost găsiți câțiva bulbi de lalele, poate primii văzuți în această parte nordică a Europei. S-a presupus că sunt un soi mai ciudat de ceapă turcească, majoritatea dintre aceștia sfârșind rumeniți și mâncați la cină! Cei rămași s-au plantat în grădina de zarzavaturi. În primăvara anului 1563 se pare că aceste fericite supraviețuitoare se poate să fi fost primele lalele care aveau să înflorească, roșii și galbene, în Olanda .Au fost chemați specialiști spre consultare, între aceștia, din fericire, și renumitul botanist Carolus Clusius, care a preluat descoperirea și, datorită unui cerc de prieteni și corespondenți, a reușit în câteva decenii să le răspândească în toate grădinile Europei, de la nord la sud. Numele de „tatăl grădinilor frumoase”, atribuit lui Carolus Clusius, a fost favorizat de prezența sa la Viena, drept fondator al Grădinii Botanice Imperiale. Colecția extinsă de lalele pe care acesta a primit-o în dar de la ambasadorul imperial la Istanbul, Busbecq, a fost plantată de Clusius, în 1593, la Leiden, în Olanda, atunci când a primit un post la universitatea din localitate.
Citește și Pastila de frumos. Arborele-lalea. Tulipanul
Această colecție inestimabilă a pus bazele adevăratei celebrități a lalelei în regatul olandez. Este și motivul care indică 1593 ca dată reală de introducere a lalelelor în Țările de Jos și mai puțin legenda cu bulbii prăjiți. Grădinarii au dezvoltat o intensă activitate creativă, de obținere a unor varietăți nemaivăzute; lalelele cu o singură culoare nu erau agreate. Până pe la 1630 se obținuseră treisprezece grupe de lalele, fiecare cu structura cromatică proprie. Grupa Rosen, de exemplu, avea petalele smălțuite cu roșu și roz pe fond alb și număra peste 400 de varietăți, fiecare cu nume propriu, între care Semper Augustus, cea mai frumoasă dintre toate lalelele olandeze, neegalată încă! Puținii fericiți care au avut șansa să o vadă au numit floarea „o minune vie”, la fel de seducătoare precum Afrodita! Petale late, la a căror bază albul bătea într-un bleu curat, continuau cu un alb pur, pe care câteva flăcărui de un roșu aprins țâșneau spre miezul fiecăreia dintre cele șase petale, în timp ce mai mulți fulgi și scânteieri în aceeași nuanță bogată decorau marginile. Constituia un etalon pentru toată nebunia din jurul bulbilor, care începea să ia amploare în Olanda.
Dr. ing. Ilarie Isac
Citește și Pastila de frumos. Drapelul, de ziua lui, absent de pe Primărie şi din Piaţă
0 Comentarii