Poetul, prozatorul şi traducătorul Nicolae Ioana s-a născut pe 17 septembrie 1939, în localitatea Racoviţa, judeţul Argeş și a decedat la 20 ianuarie 2000, la Bucureşti. Nicolae este fiul Mariei (născută Ciocănea) şi al lui Vasile Ioana, brutar. Viitorul poet a urmat liceul la Piteşti, absolvindu-l în 1954, apoi Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti în perioada 1959-1964.
A fost pontator la Uzinele de Piese Auto din Colibaşi
Nicolae Ioana a avut diverse slujbe printre care menționăm pe cea de pontator la Uzinele de Piese Auto din Colibaşi (1955), contabil la Întreprinderea de Expediţii Auto din Piteşti (1958-1959), redactor la Agerpres (1964-1966), la Editura Tineretului şi la Editura Albatros (1966-1975), instructor la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste (1975-1982), redactor la Editura Sport-Turism (din 1982) şi la Editura Eminescu. Nicolae Ioana debutează în revista „Luceafărul” în anul 1958. Dacă în primele sale cărţi, Templu sub apă (1967) şi Moartea lui Socrate (1969), Ioana îşi lăsa versurile în voia patosului, ele alunecând nu o dată într-un imagism retoric şi nebulos, ulterior acest lucru se întâmplă mult mai rar. Începând cu Monologul alb (1972), se fac simţite o maturizare, o tot mai bună cunoaştere lirică de sine. Lucid şi exigent, aşa cum îl arată şi cele două selecţii personale, Tabloul singuraticului (1979) şi Coridorul (1989), poetul ştie să-şi delimiteze temele obsesive, să rămână fidel, adâncindu-le numai, unei atitudini existenţialiste şi unei voci care ajunge să fie, dacă nu puternică, oricum limpede şi recognoscibilă. Tonalitatea poeziei devine acum esenţialmente elegiacă. Un plâns subteran, discret, cu sporadice irumperi exclamative, răzbate din adâncul poemelor, care încep uneori cu versuri dătătoare de ton: „Vai, cât de singur eşti încât mi-e milă de tine!”, „Mă leagăn într-un leagăn de plumb”, „Pe mine a venit pustiul şi m-a luat”, „Mi-a trecut viaţa, pot merge în pădure”, „Sunt bătrân, cade zăpada, sunt bătrân”. Şi totuşi, în ciuda aparenţelor, elegia lui Ioana nu este atât una sentimentală, cât una metafizică, iar critica nu a greşit atunci când i-a văzut sursa într-un „complex al străinului” așa cum spunea Nicolae Manolescu.
Poeziile sale se aseamănă cu cele ale lui Bacovia
Într-adevăr, ca şi la George Bacovia sau la G. Trakl, fiinţa lirică trăieşte şi aici o dramă legată de însingurarea radicală, necomunicare, anxietăţi inexplicabile, suferinţă în faţa misterului vieţii şi al morţii care i se refuză mereu, până la exasperare. Din această experienţă iau naştere poemele lui definitorii. De obicei laconice, chiar eliptice, populate doar de puţine simboluri (pasărea, umbra, „marea noapte”, copilul), ele ating o tensiune aparte datorită unui neîncetat, ambiguu şi straniu balans între real şi imaginar (Stingere, Două vieţi, Gară pustie, Douăsprezece, Umbre ale lucrurilor şi sufletelor, Lasă, tot…, Coroana nebunului, Cel). Este ca şi cum, văzut prin ochii melancolici ai „străinului”, realul însuşi s-ar derealiza, imaginile culese, oricât de concrete, căpătând o tentă onirică sau fantasmatică (Ordinea prestabilită, Unul îşi ascunde faţa, Vorbeşte domnul K).
Proza autorului ține de același joc al ambiguităţii
De acelaşi joc al ambiguităţii, care întreţese misterios realitatea cu închipuirea, ţine în parte şi proza autorului. Dus la extrem în romanul Pavilionul (1981), o supraîncărcată şi aproape prolixă naraţiune parabolică despre o lume levantină în descompunere, acest joc ia o formă mult mai echilibrată în culegerea Pasagerul (1985), care cuprinde câteva povestiri remarcabile (Călătorul clandestin, Debarcaderul, Capcană pentru vulpi, Sauna), ca şi în romanele Strada Occidentului (1986) şi Vizită la domiciliu (1989). Cel dintâi, istorisind un caz de prigoană comunistă din anii de după al doilea război mondial (victima nevinovată este un ţăran, Petrică Ciobanu), dar mai cu seamă ultimul, pe tema „întoarcerii acasă”, într-o disperată încercare de a recupera trecutul familial şi adevărul obârşiilor, recomandă în Ioana un prozator ce tinde să atingă, fie şi numai episodic, nivelul propriei poezii. Opera literară completă a argeșeanului nostru cuprinde Templu sub apă, Bucureşti, 1967, Moartea lui Socrate, Bucureşti, 1969, Monologul alb, Bucureşti, 1972, Cartea de nisip, Bucureşti, 1973, Viaţa după o zi, Bucureşti, 1976, Amiaza melcilor, Bucureşti, 1977, Forma focului, Bucureşti, 1977, Pata zilei, Bucureşti, 1979, Tabloul singuraticului, postfaţă de Dana Dumitriu, Bucureşti, 1979, Pavilionul, Bucureşti, 1981, Studiul de noapte, Bucureşti, 1982, Pasagerul, Bucureşti, 1985, Strada Occidentului, Bucureşti, 1986, Coridorul, Bucureşti, 1989, Vizită la domiciliu, Bucureşti, 1989 și Goana după vânt, Bucureşti, 1999. Printre traduceri menționăm Din lirica turcă contemporană, ediţie îngrijită şi prefaţă de traducător, Bucureşti, 1974 (în colaborare cu Nevzat Yusuf şi Agiemin Baubec) și Antologie de poezie lirică turcă, de la începuturi până azi, ediţie îngrijită de traducător, Bucureşti, 1979 (în colaborare cu Nevzat Yusuf).
Ceaiul
Ceaiul pe care mi-l servești
în fiecare dimineață are culoarea ochilor tăi!
Dar într-o zi vom pleca negreșit
și ne vom opri la bariera orașului.
Tu în rochia ta de stambă,
eu sub braț cu coșulețul
de prins fluturi.
Tu, vrabia mea, mai zâmbește o dată
înainte de-a atinge zidul acela de scoici și de alge cu mâna,
zidul acela întunecat!
Salamina
La Salamina nu mai e nici o umbră de masacru
decât un monument sărac
dar eu vă spun somn ușor, perșilor,
dar eu vă spun somn ușor, grecilor uciși.
Eu, care n-am văzut Salamina,
eu, care n-am văzut războiul cu perșii,
vă spun că a fost cel mai mare război
din câte s-au văzut!
Somn ușor, grecilor! Somn ușor, perșilor,
vă zic
eu, care n-am văzut războiul cu perșii,
eu, care n-am văzut Salamina!
O zi liberă, 1996
„Nicolae Ioana, citate despre poezie”
Material realizat de M.I.
0 Comentarii