Nicolae Măndiță s-a născut în satul Bunești din județul Argeș, pe 28 octombrie 1889. Deși nu a putut să facă mai mult de cinci clase elementare, tânărul Nicolae a dovedit de timpuriu aplecare către lectură, cele citite împărtășindu-le cu cei din sat.
A participat activ la războiul balcanic și la primul război mondial
În 1911, se înrolează în armată, în care va sluji până în anul 1918. A participat activ la campania din 1913 din Bulgaria și la luptele din timpul primului război mondial. Deși era deosebit de apreciat, el a ales ca, după încheierea conflagrației mondiale, să urmeze calea monahismului, călugărindu-se în anul 1920, la mănăstirea Măgura, județul Bacău, cu numele de Nicodim. Datorită evlaviei și pregătirii duhovnicești deosebite, el va primi în scurt timp și harul preoției. În această calitate, va fi trimis să slujească în lume, în localități precum Vâlcele și Schitu-Frumoasa din județul Bacău, Pâclisa, județul Alba, Hășmașul Ciceului, Leurda Gârboului și Simisna, județul Cluj. Timp de 13 ani va sluji cu multă râvnă în cuprinsul acestor parohii, revenind doar pentru o scurtă perioadă în spațiul monahal, la mănăstirea Giurgeni, din județul Neamț. Părintele Nicodim a ascultat cu smerenie comandamentele chiriarhale, a părăsit locul ferit al mănăstirii și a avut curajul să coboare în lume, pentru a răspândi cuvântul lui Dumnezeu. Părintele Nicodim a reușit de fiecare dată să aducă oamenii pe calea credinței și să-i facă să trăiască în mod riguros, conform perceptelor creștine. Cele propovăduite de el nu erau spectaculoase, ci elemente simple, cu caracter normativ, pe înțelesul celor mulți, care jalonau calea către o viață autentic creștină. Elemente aparent exterioare, precum interdicția de a mai bea sau „nunta fără lăutari”, marcau de fapt asumarea de către o anumită persoană a unei existențe calitativ superioare. Iar în toate aceste cazuri, decisiv a fost exemplul personal al părintelui, care nu a făcut niciodată rabat de la preceptele dreptei credințe, fiind extrem de exigent în această privință.
Cumpăra cărți pe care le dădea tuturor celor care doreau să citească
Părintele Nicodim a fost unul din cei mai fermi promotori ai ortodoxiei, apărându-și turma și căutând să readucă la sânul ei pe cei care trecuseră la alte credințe, dar și în acest domeniu a fost un model exemplar, folosind exclusiv argumentul dialogal, fără a recurge la măsuri coercitive. Numeroasele dispute de natură teologică, extrem de numeroase și pasionale în satele românești în perioada interbelică, l-au convins, dacă mai era nevoie, de necesitatea cunoașterii temeinice de către preoți, dar și de către credincioși, a Sfintei Scripturi și a învățăturii Bisericii Ortodoxe. Părintele Nicodim a dus o viață modestă, deoarece banii, deloc puțini, pe care îi primea de la credincioși, îi folosea ca să cumpere cărți pe care le dădea tuturor celor care doreau să citească. A căutat acele „cărți folositoare de suflet” în care cuvântul dumnezeiesc era înfățișat pe înțelesul credincioșilor simpli, redescoperind tradiția medievală a „cărților populare”, în care învățătura creștină este transmisă prin parabole cu caracter dogmatic și moral. Mai mult, s-a apucat el însuși de scris, lista sa de lucrări fiind absolut impresionantă. Fiu de țăran, trăind alături de țărani, el a înțeles foarte bine mecanismul mental al acestora, iar toate lucrările lui țin cont de acesta.
A căutat să răspândească cuvântul lui Hristos în anii comunismului
După 1944, în România regimul comunist se instaura tot mai temeinic, iar ateismul era sprijinit să ia locul credinței creștine. În 1948 au fost luate măsuri drastice de limitare a colportajului bisericesc și a titlurilor puse în vânzare, fiind eliminate orice cărți cu conținut „mistic”. Dacă înainte episcopii puteau să dea autorizație persoanelor particulare pentru ca acestea să vândă cărți și obiecte cu caracter religios, după 1948, cumpărarea de obiecte bisericești nu s-a mai putut face decât în cadrul bisericilor, asta în timp ce nicio editură „laică” nu mai putea tipări cărți religioase. Din 1933 părintele Măndiță revenise în spațiul mănăstiresc, viețuind fie la mănăstirea Varatec, fie la Agapia. Nu-și uitase deloc ideea de a răspândi cuvântul scris, ci, din contră, desfășura o activitate editorială remarcabilă şi crease o rețea de colportaj. În noile condiții istorice, aceste activități păreau definitiv condamnate să înceteze. El însă nu a acceptat situația și, pe baza vechilor relații, a dezvoltat cea mai amplă și bine organizată rețea de „samizdat” cu caracter religios care a existat în România comunistă. Cine acuza Biserica Ortodoxă că nu a căutat să răspândească cuvântul lui Hristos în anii comunismului, poate citi în dosarul penal întocmit de Securitate grupului de „difuzori”, în fruntea căruia a fost pus părintele Nicodim, că în patru locații din București organele statului au descoperit nu mai puțin de 500.000 de volume! Dacă avem în vedere că activitatea grupului s-a desfășurat în mod neîntrerupt din 1948 și pâna în 1964, ne putem imagina dimensiunile pe care le-a avut această acțiune, precum și impactul ei în rândurile credincioșilor. Nucleul l-a reprezentat o mână de oameni, care copiau la mașina de scris cele scrise de părintele Măndiță, dar și multe alte cărți cu caracter religios, pe care apoi le tipăreau la mica lor tipografie clandestină, sau, fapt absolut remarcabil, au reușit să scoată cărți la tipografii „oficiale” din diverse localități ale țării, mai ales tipografii ale eparhiilor, semn că oficialii Bisericii nu erau străini de acest demers.
A fost internat în Aiudul abia părăsit de cei care fuseseră supuși reeducării
În 1955 o parte din colaboratorii părintelui sunt arestați, descoperindu-se asupra lor numeroase lucrări cu caracter religios care urmau să fie difuzate, fapt care constituia o infracțiune gravă în viziunea regimului. Unii dintre ei erau membri ai organizației „Oastea Domnului”, care, din pricina „misticismului” ei, fusese scoasă în afara legii. Cum numele părintelui Nicodim a fost vehiculat în cadrul anchetelor, iar el colaborase strâns în trecut cu ostașii, acestuia i s-a deschis un dosar de urmărire pe linia „Oastea Domnului”. Puțini au fost cei care au dat relații despre activitatea părintelui, iar Securitatea nu a reuşit să stabilească cu certitudine tipul de activitate „dușmănoasă” dusă de Nicodim, până în 1964, când rețeaua cade și sunt descoperite depozitele de carte. Zece persoane sunt judecate și condamnate la București, prin sentința nr. 10 din 9 ianuarie 1965, pentru răspândirea de publicații interzise. Din pricina vârstei și a bolii, părintele a fost judecat separat, la Târgul Neamț, ținându-se seama însă de unitatea grupului. În ianuarie 1965, atunci când Nicodim Măndiță era judecat, trecuseră numai câteva luni de la „marea eliberare” a deținuților politici din închisori. Cei opt ani de închisoare pe care i-a primit părintele a reprezentat cu siguranță o condamnare politică, un atac la libertatea de conștiință, de care regimul se prevala după 1964. Mai mult, părintele va fi internat în Aiudul abia părăsit de cei care fuseseră supuși reeducării, semn că era considerat un element periculos. Cele 500.000 de cărți au fost trimise la topit, lista lor fiind anexată ulterior dosarului de urmărire. Nicodim va sta în închisoare un an și jumătate, restul de pedeapsă fiind anulată prin „bunăvoința” regimului. Se va întoarce la mănăstirea Agapia, încheindu-și existența pământească în seara de 5-6 iulie 1975.
M.I.
0 Comentarii