Sfântul Mare Mucenic Iacob Persul este pomenit în calendarul creştin ortodox la 27 noiembrie.
Sfântul Mucenic Iacob a trăit în Persia în perioada în care pe tronul Imperiului Bizantin se afla Arcadius (395-408). Sfântul Iacob provenea dintr-o familie creştină, el însuşi fiind creştin, şi a ocupat funcţii înalte în administraţia persană.
Dar din cauza vieţii agitate care se ducea la curte, Sfântul Iacob a fost ispitit să ia parte la ritualurile mazdeene, căzând astfel din credinţa creştină.
Venindu-şi în fire, s-a pocăit şi plângând pentru căderea sa, a fost văzut de un slujbaş de la curte şi pârât regelui că este creştin. Întrebat fiind de acesta dacă este ‘nazarinean’, Sfântul Iacob a mărturisit că este creştin.
Pentru a fi exemplu pentru cei care ar fi voit să îmbrăţişeze credinţa creştină, regele a dat hotărâre de moarte cumplită asupra Sfântului Mare Mucenic Iacob, ca fiecare mădular al său să primească deosebită chinuire, prin tăiere.
În acel ceas al durerii sale, Sfântul Mucenic a ridicat ochii la cer şi a spus: „Doamne Dumnezeul meu ascultă-mă pe mine robul Tău şi căutând din înălţimea cea sfântă a Ta, dă-mi tărie şi putere în ceasul acesta pentru ca să rabd durerile acestea şi să-mi răsplătesc cu sângele meu greşeala, căci mă lepădasem de Tine făcătorul şi Stăpânul meu. Acum îmi pare rău de aceasta şi mă întorc la Tine, Dumnezeul meu. Mărturisesc Preasfânt numele Tău şi-mi pun sufletul meu pentru Tine. Iar Tu, Doamne, trimite-mi ajutorul Tău spre răbdare, ca să vadă vrăjmaşii Tăi şi să se ruşineze, căci Tu, Doamne, m-ai ajutat şi m-ai mângâiat” (Vieţile Sfinţilor).
Timp de câteva ore, chinuitorii Sfântului Iacob au tăiat din trupul acestuia, şi în toată această vremea din trupul său ieşea o bună mireasmă ca dintr-un chiparos.
La sfârşit Sfântul Iacob, învingând durerea a spus: „Sfânt, Sfânt, Sfânt eşti Dumnezeule, Atotţiitorule, Părinte, Fiule şi Duhule Sfinte, Cel ce eşti lăudat de heruvimi şi slăvit de serafimi şi preamărit de toate cetele cereşti, precum şi de toată suflarea, caută spre mine, Dumnezeule al viilor şi al morţilor, şi mă auzi pe mine care sunt abia viu. Căci iată că îmi sunt tăiate toate mădularele şi zace trupul meu o parte mort şi altă parte încă puţin viu. Şi nu am picioare cu care să stau înaintea Ta, Doamne; nu am mâini pe care să le ridic spre rugăciune către Tine, Stăpâne. Nu am genunchi pe care, căzând, să mă închin Ţie, Ziditorului meu; mâinile, picioarele, umerii şi pulpele mele îmi sunt tăiate, iar eu sunt aruncat înaintea ta, Atotvăzătorule ca o casă căzută şi ca un copac fără de ramuri. Rogu-Te dar pe Tine, iubitorule de oameni, nu mă lăsa până în sfârşit, ci scoate din temniţă sufletul meu” (Vieţile Sfinţilor).
Aşa rugându-se el, unul din cei ce stăteau înainte, luând cuţitul, i-a tăiat sfinţitul său cap. Şi astfel săvârşindu-şi nevoinţa pătimirii, şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu. Iar trupul său a zăcut pe pământ până în noapte. Apoi după ce s-a înnoptat au adunat credincioşii mădularele lui şi le-au îngropat.
