Lecţia de istorie. Bătălia de la Mărăşti

0 134

Bătălia de la Mărăşti, cu toate că este înscrisă în „triunghiul de foc” al vestitelor lupte purtate de armata noastră în vara anului 1917, nu este la fel de cunoscută precum cele de la Mărăşeşti şi Oituz. Cu toate acestea, ea reprezintă singura victorie clară a armatei române, obţinută în faţa trupelor germane şi austro-ungare pe frontul din sudul Moldovei. Importanţa ei strategică a fost recunoscută chiar de inamicii noştri, care nu plecaseră bine din Bucureşti şi se şi vedeau la Iaşi („La revedere, a spus generalul Mackensen, ne revedem peste două săptămâni la Iaşi!”).
Celelalte două mari bătălii, de la Mărăşeşti şi Oituz, în care armata română s-a aflat în apărare, au ieşit în evidenţă în special prin latura lor emoţională, fiind încleştări pe viaţă şi pe moarte, de soarta cărora depindea viitorul ţării şi nu greşesc dacă scriu că şi cel al Antantei. Deviza „Pe aici nu se trece!” s-a impus și de această dată, însă cu preţul a zeci de mii de jertfe, reuşindu-se oprirea definitivă a ofensivei germano-austro-ungare pe valea Siretului şi spulberarea definitivă a visului lui Mackensen, „spărgătorul de fronturi”, de a cuceri Valea Siretului şi de a dezvolta ofensiva în continuare spre Iaşi şi Kiev.
La Mărăşti Armata a 2-a română se afla sub comanda generalului Alexandru Averescu. Ea dispunea de 56 de batalioane de infanterie, 14 escadroane de cavalerie, 448 de mitraliere, 228 de guri de foc de artilerie şi 21 avioane. Trupele germane şi austro-ungare erau alcătuite din 29 batalioane, 36 escadroane de cavalerie, 252 de mitraliere, 142 de guri de foc de artilerie, sprijinindu-se pe un puternic sistem de lucrări genistice. După o pregătire de foc (canonada de artilerie a durata câteva ore fără oprire, precizia artileriștilor români fiind diabolică), în dimineaţa zilei de 11/24 iulie infanteria română a trecut la atac. După lupte grele, Divizia 3 Infanterie, din organica căreia făcea parte și Regimentul 4 Argeș, a reuşit să rupă frontul, apropiindu-se de Valea Şuşiţei. Divizia 15 Infanterie, sprijinită de un corp de armată rus, a cucerit vârful Momâia. Satul Mărăşti, care era foarte bine fortificat, fiind imposibil de cucerit printr-un atac frontal, a fost supus unui masiv bombardament de artilerie. În următoarele zile s-au cucerit prin lupte grele înălţimile Plaiul Măgurii, Cornul Măgurii şi Măgura Caşinului. În ziua de 19 iulie/1 august 1917 luptele au încetat. Mai trebuie menționat că eroismul ostașilor argeșeni nu a fost trecut cu vederea, la 21 august 1917, prin Înalt decret regal, drapelul de luptă al regimentului a fost decorat de către regele Ferdinand cu Ordinul Mihai Viteazul, clasa a III-a.
Evident, la Mărăşti armata română a obţinut o strălucită victorie confirmată de: străpungerea dispozitivului german pe un front de 30 km lungime şi o adâncime de 20 km, eliberarea a 30 de localităţi. Victoria a fost plătită cu preţul a 1.469 de morţi şi a 3.052 de răniţi. Importanţa biruinţei a fost exprimată de însuşi comandantul ostaşilor români, generalul Alexandru Averescu: „Poporul României moderne trebuie să-şi întipărească bine în suflet ziua de 19 iulie, când în acea zi, armata sa tânără, care-şi primise botezul cu numai 40 de ani înainte la Griviţa, înscrie în istoria sa prima victorie în adevăratul înţeles al cuvântului, adică victorie ofensivă şi definitivă”.
Tot în acele zile de arşiţă, marele romancier de mai târziu, atunci un talentat gazetar militar, Mihail Sadoveanu scria: „Bătălia de la Mărăşti va trece în istoria noastră ca o operă serioasă şi solidă de artă militară. Toată dezvoltarea ei a fost prevăzută şi s-a executat după planul iniţial. Cel din urmă soldat a ştiut unde merge şi şi-a făcut datoria. Artileria a dovedit o precizie înspăimântătoare. Ofiţerii germani prinşi au trebuit să se plece, arătându-şi toate omagiile”.
Din nefericire, situaţia extrem de favorabilă creată de victoria obţinută de Armata a 2-a nu a putut fi exploatată de către Marele Cartier General. În urma revoluţiei din februarie 1917, armata rusă, care număra, pe frontul din Moldova, peste un milion de ostaşi, refuza să mai lupte după ce ţarul fusese detronat. Profitând de această situaţie, inamicul a adus noi forţe în zonă. Toate acestea au determinat Marele Cartier General, spre nemulţumirea exprimată făţiş de generalul Averescu, să suspende ofensiva şi să ordone trecerea la apărare. Aceasta este varianta oficială…
Prof. dr. Cornel Carp

Citește și

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata