Jurnal din cana cu păsări. Se duce anul şi iar punem o linie minus în calendarul inimii

0 159

Brusc și fără nicio îndoială mi-am adus aminte de un personaj uluitor, fabulos, monumental. L-am uitat pe nedrept, l-am uitat aproape total. Sau poate că am povestit de el. Voi fi verificând. Nu cântărea mai mult de 48 de kilograme, avea două neveste care lucrau în ture diferite într-o cârciumioară pe undeva pe lângă pompieri. Dar nu această notă a însuratului la români mă interesează și nici faptul că fusese coleg de celulă cu Radu Gyr, deși ar fi glorios să vorbim despre aceasta… Mă interesează să vă povestesc cum l-am cunoscut, de ce mi s-a părut nemaipomenit. El era, chiar era nemaipomenit ca personaj. Nae Burticel era numele lui și sper, slavă Domnului, să fie încă. A trecut Sfântul Nicolae, iar eu sunt la poarta Spitalului Județean din Constanța, unde am o întâlnire cu fratele meu, cu prietenul meu… Serafim. Sper să nu devin prea nesuferit pentru o parte dintre cititorii mei, câteva milioane! Ups! Mai tai din ele! A trecut Sfântul Nicolae, a trecut în viteză și pentru desculți și pentru cei împliniți și pentru sfinți și pentru păcătoși. Habar nu am încotro mă îndeamnă vocea din interiorul meu, nu știu cum să-i pocesc știrba gurii, fiindcă mi-e teamă. Dacă aș cunoaște care e necuratul și care este îngerul meu păzitor, m-aș prăvăli în adâncul uitării… dar nimic nu pricep.
Întorc firul povestirii spre momentul începutului meu la “Jurnal de Argeș”, unde aveam mașină pe mână (un Aro 10 tare frumos), aveam pe mână toată difuzarea, un diplomat negru plin de bancnote, hârțoage care dădeau prestanță unui mucos ca mine, și fotograf și redactor și cu facturi și chitanțiere! Domnule, era spre amurg. Cred că ploua olecuță și clar era spre septembrie-octombrie! Trăgeam la tutun în vremea aceea și eram pasionat, eram mândru pentru că… aveam serviciu, începusem să simt că sunt cu folos unei cetăți oarecum amețite de aburii democrației. Coboram încetișor pe o stradă de pe aci de prin centru, de vine și coboară și se duce în ududăul unei idei că nu mai țin minte. Grig n-a uitat sigur! Domnule, și cum coboram noi spre evlavia urbei, numa’ ce zăresc în farurile conașului Aro 10, numai ce zărim în faruri, înconjurând un stâlp și scărpinând adânc asfaltul, o mogâldeață de om. Era clar că omul era în chinuri năprasnice și că deloc sub influența unui cârmâz de prună. N-am stat mult pe gânduri și am coborât repejor, l-am înșfăcat pe bietul om care gemea de durere și direct spre Spitalul Județean Argeș. Cu viteză, faruri și claxoane, cu inima bătând cu putere. Habar nu aveam cine e prăpăditul și nici nu ne interesa prea tare și sincer să fiu nu puneam în icoană fapta pentru răsplată, ci pur și simplu așa eram noi atunci și cred eu că și acum, să dăm o mână de ajutor fără să așteptăm răsplată. Și am ajuns noi la spital, am depus coletul și duși am fost.
La câteva săptămâni ne-am trezit cu un telefon. Cred că apăruse cărămida aia de Nokia, Dumnezeu știe. Ori parcă la ziar la redacţie a țârâit fixul. Alo-alo! Și tot așa, din vorbă în vorbă, am aflat că suntem eroi, că suntem invitați la o cârciumioară! Ne-am dus! Primul mare semn de admirație ne-a intrat repede la inimioară. Pe un perete, scris cu un creion chimic, sigur muiat în enșpe mii de vârfuri de limbuță, pe un carton scria așa: “Nae Burticel urează bun venit celor patru mari puteri: Procurorilor, Polițiștilor, Ziariștilor și fetelor de pe centură”. Ce a urmat e de scris în manuale… platouri cu pește cu ceapă, friptane și salate, vinișor de trei culori, mămăliguță, șorici și fudulii – ah, mamă! – și lăutari mai ales. Am făcut potecă o vreme. Și am mai dus cu mine și niște prieteni de pe la “Evenimentul” și alte publicații serioase, că moda a rămas și acum, deși nu te mai bagă nici dracu’ în seamă că ești de nu știu unde, că doar în județul Argeș sunt 139 de publicații de toate neamurile și care mai de care mai ieșit din comun!
Brrrrr! Fraților, vine Crăciunul! Se duce anul și iar punem o linie minus în calendarul inimii. Bucurați familia și tuturor le umpleți cana cu păsări și ceva biștari, cârnați și faceți milostenie. Dar cum să faceți aceasta? De e ger afară, de vă vine milogul la poartă și e desculț, nu-i da din casă bocancul tău cu un număr mai mic ori două, ori prea mare, că o să-l strângă ori o să-l bată. Ci mergi dumneata, samariteanule, mergi degrabă cu amărâtul la cizmar și-i fă pe măsură încălțarea, că destul l-a fript soarta. Încalță-l cu smerenie și dragoste frățească, fiindcă nu ști când vei șchiopăta distanței, că nu pe amărât îl încalți, ci pe Domnul Nostru Iisus, care merge desculț printre lacrimile lumii.
Florian Silişteanu, un poet român printre ai lui
Constanţa, 7 decembrie 2018, pornind spre Chişinău

Citește și

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata