Discovery (750)

Joi, 03 Martie 2011 17:39

CALEIDOSCOP

Scris de

Tudor Vladimirescu a pornit din Piteşti pentru declanşarea revoluţiei de la 1821

La 19 ianuarie 1821 Tudor Vladimirescu, conducătorul Revoluţiei române de la 1821, a trecut prin Piteşti, unde i s-a confirmat decesul ultimului domn fanariot, Alexandru Şuţu (1818-1821), îndreptându-se apoi spre Oltenia, pentru a declanşa această importantă acţiune social-politică din spaţiul românesc.

Catagrafia judeţului Argeş de la 1832

Catagrafia judeţului Argeş de la 1832 precizează că oraşul Piteşti era sediul plăşii cu acelaşi nume, se împărţea în 14 mahalale şi 4 văpsele (Albastră, Galbenă, Neagră şi Roşie), având arondate, totodată, cătunele Geamăna şi Prundu. Dispunea de şapte fabrici şi două mori de apă.

Se deschide Şcoala Românească de la Biserica Sf. Ilie

La 1 decembrie 1845 este deschisă Şcoala Românească de la Biserica Sf. Ilie, condusă de cântăreţul Athanasie Popescu, având, în 1946, un număr de 24 de elevi, care citeau pe Catehism, Ceaslov şi Psaltire.

Primele manifestări liberale din Argeş datează de la 1848

În perioada 1875-1927 liberalii de la Piteşti s-au aflat constant sub directa înrâurire a preşedinţilor acestui partid, respectiv, Ion C. Brătianu (1875-1891), Dumitru C. Brătianu (1891-1892), Dimitrie A. Sturdza (1892-1909), Ion I.C. Brătianu (1909-1927). De reţinut că primele manifestări liberale din judeţul Argeş datează de pe timpul acţiunilor revoluţionare de la 1848.

Ion Trivale a decedat în luptele de la Zimnicea din primul război mondial

La 13 mai 1889 se năştea la Piteşti Ion Trivale (Iosif Netzler), critic literar şi traducător. A decedat la 11 noiembrie 1916 în luptele de la Zimnicea, pe timpul primei conflagraţii mondiale.

Este fondată turnătoria Gotwad Nicht

În anul 1900 este fondat în zona Gară-Sud, Atelierul Mecanic şi de Turnătorie Gotwad Nicht, activitate productivă proprie până în 1948, prin naţionalizare a devenit Metalurgica Piteşti, astăzi demolat.

S-a pus piatra de temelie a Monumentului Independenţei din Piteşti

La 1 octombrie 1906 s-a pus piatra de temelie a Monumentului Independenţei din Piteşti, aflat iniţial în intersecţia Bulevardului Elisabeta, astăzi Republicii, cu strada Craiovei, din iniţiativa Societăţii Veteranilor de Război „Coroana de Oţel”, Grade inferioare, preşedinte Gheorghe Drăghescu, sculptor Dumitru Pavelescu-Dimo, suprafaţă ocupată, 49 mp. Lucrările erau finalizate în anul imediat următor. Reamplasat acum pe strada Crinului.
(Informaţii selectate din “Piteşti-620,  memento” de Petre Popa. Rubrică realizată de Marius Ionel)

Născut la 27 ianuarie 1921, în satul Leiceşti din comuna argeşeană Coşeşti, Ion Vasile avea să devină unul dintre cei mai longevivi primari din România, conducând destinele localităţii natale timp de mai bine de 30 de ani. Regretatul primar a participat timp de trei ani la cel de-al doilea război mondial, atât pe frontul de est, cât şi pe frontul de vest, fiind rănit tocmai în Cehoslovacia. A fost decorat cu Virtutea Militară şi la intervenţia prinţesei Elena, sora regelui Carol al II-lea, a fost scăpat de amputarea braţului drept.

A făcut parte dintr-o familie foarte săracă

După cursurile primare efectuate în localitatea natală, Ion Vasile a decis să meargă la muncă şi astfel că o bună perioadă de timp a lucrat cu ziua prin comună pe la diverşi oameni înstăriţi. În tot acest timp, viitorul primar de la Coşeşti a învăţat tehnica de construcţie a oalelor de pământ chiar de la unchiul său. „Mai întâi alegeam pământul, băteam bulgării, învârteam cu piciorul roata, dădeam din mâini…” povesteşte Ion Vasile chiar în memoriile sale. Pe lângă creşterea animalelor, munca la pădure îi ocupa protagonistului nostru majoritatea timpului din adolescenţă. În decembrie 1935 Ion avea să se angajeze ca servitor în casa preotului Gheorghe Ariniş din Coşeşti şi, pentru că munca era foarte grea, de dimineaţa şi până seara, s-a decis să plece la Bucureşti. Astfel că în noiembrie 1936 argeşeanul nostru s-a angajat la un grădinar bulgar din Bucureşti, iar după vreo 7 luni s-a angajat la un depozit de lemne din capitală. Viaţa extrem de grea a continuat în Bucureşti pentru argeşeanul Ion Vasile, care la un moment dat era băiat de prăvălie pe Bulevardul Matei Basarab. La 17 ani însă s-a reîntors acasă, însă nici aici nu a fost lipsit de greutăţi, munca cu ziua prin sat şi muncea la pădure fiind singurele îndeletniciri ale adolescentului.

A fost rănit în Cehoslovacia

La 20 februarie 1942, Ion Vasile a plecat militar la Regimentul 30 Dorobanţi din Câmpulung Muscel, împreună cu tot contingentul 1943. „Am fost repartizat la Batalionul I, Compania a II-a, Plutonul II, grupa a II-a, unde aveam comandant de companie pe căpitanul Vasile Bratu, care era de fel din comuna Bădeşti - Muscel, iar comandant de pluton pe Ion Dinu, sublocotenent de rezervă, care era concentrat şi care era de fel din comuna Stăneşti...”, nota în aceleaşi memorii viitorul primar. Ion Vasile a făcut armată timp de doi ani de zile, de la 20 februarie 1942 la 20 februarie 1944, timp în care a participat la o lungă perioadă de instrucţie. Înainte de a primi botezul focului şi de a pleca pe front, pentru că a executat foarte bine temele de luptă la un exerciţiu de manevră din Ardeal, a fost înaintat la gradul de sergent. La exact doi ani de armată, Ion Vasile a primit ordin de plecare pe front, fiind îmbarcat către frontul de la Iaşi. Timp de şapte luni Ion Vasile a participat pe frontul de est la numeroase încleştări armate rămase în istorie. Apoi, după ce România a trecut de partea URSS, acelaşi argeşean a participat şi la frontul de vest, de data aceasta de partea ruşilor. Astfel că la 7 septembrie 1944 a pornit spre Braşov, Sfântul Gheorghe, Miercurea Ciuc, Târgu Mureş, Cluj Napoca şi tot aşa până la fluviul Tisa. Aici pentru că s-a distins în diferite lupte, Ion Vasile a fost decorat de generalul Boiţeanu cu Virtutea Militară. Războiul, pentru Ion, a continuat şi, după 20 de zile de odihnă, a reintrat în focurile frontului. De data aceasta însă protagonistul nostru avea să fie rănit tocmai în Cehoslovacia, pe 7 ianuarie 1945. „Un neamţ m-a împuşcat cu un glonţ, care a trecut prin mâna dreaptă şi prin plămânul drept, am căzut jos, am strigat la trăgător să tragă acolo că şi el văzuse de unde a tras în mine, a tras, apoi a venit la mine târâş şi eu i-am spus să scrie acasă că am murit”. După ce a stat aproape o noapte întreagă rănit între liniile frontului, Ion Vasile a fost în cele din urmă salvat de locotenentul Tăune, originar şi el din Muscel. Aşadar războiul se încheiase pentru protagonistul nostru, revenind acasă la 8 iulie 1945.
La intervenţia prinţesei Elena, sora regelui Carol al II-lea, a fost scăpat de amputarea braţului drept
Un episod demn de remarcat despre viaţa argeşeanului nostru ar fi cel legat de faptul că prinţesa Elena, sora regelui Carol al II-lea, vizitând spitalul din Braşov, acolo unde se afla internat şi Ion Vasile, a intervenit la medicii spitalului pentru a nu-i amputa mâna dreaptă, cangrenizată în urmă rănii de pe front. După revenirea în localitatea natală, Ion Vasile s-a căsătorit şi, imediat după aceea, a fost ales preşedinte al Sindicatului Agricol, care avea 400 de membrii. Activitatea gospodărească a continuat pentru Ion Vasile şi, în anul 1958, a fost ales de consătenii săi membru în Biroul organizaţiei de Bază, iar la data de 20 mai 1949 a fost numit primar al comunei Leiceşti, în prezent sat în comuna Coşeşti prin decizia nr. 25 a Prefecturii Câmpulung Muscel. Din prima etapă a activităţii de primar menţionăm construcţia grajdului comunal, dar şi faptul că mergea la cosit de fân cot la cot cu cetăţenii.

În 1958 a adus apa potabilă în casele cetăţenilor

La 16 iulie 1952 Ion Vasile a fost înlocuit din funcţie, dar a rămas ca vicepreşedinte voluntar al Sfatului Popular. În aceeaşi perioadă a devenit directorul căminului cultural din localitate. „Aici aveam o bogată activitate, aveam un cor mare de până la 100 de persoane, dirijor era Nicu Iordăchescu, aveam o brigadă artistică, brigadă de teatru cu care am mers la Piteşti de mai multe ori”, nota regretatul Ion Vasile în memoriile sale. În noiembrie 1953 Ion Vasile este numit secretar al Consiliului Popular al comunei Coşeşti şi, după o lună de zile, a fost numit primar în localitate, unde a funcţionat până în 1956. După o scurtă pauză în acelaşi an a revenit pe funcţia de primar, iar una dintre cele mai mari realizări a fost introducerea apei potabile în gospodăriile oamenilor. „În anul 1958 am făcut fântâna de apă potabilă din Valea Largă şi am adus apa pe ţevi galvanizate până în drum, la fiecare sătean”. Nu în ultimul rând, trebuie menţionat că primarul Ion Vasile a salvat comuna Coşeşti de la cooperativizare, optând pentru realizarea de „înfrăţiri”. Astfel s-au plantat peste 44.000 de pomi fructiferi pe o rază comună de 85 de hectare.

„Nenea Vasile e printre cei mai longevivi din ţară”

Despre longevivul primar de la Coşeşti ne-a povestit în continuare şi Elisaveta Tudose, actuala primăriţă din aceeaşi localitate: „Am lucrat cu nenea Vasile 12 ani de zile, eu eram tehnician agronom, iar dumnealui era primar. Avea un stil extraordinar. Pe cel care îl vedea că îi place să facă treabă, îl folosea foarte mult. Aşa a fost şi cazul meu. De fapt, nenea Vasile m-a format pentru viaţă şi tot dumnealui mi-a încredinţat funcţia pe care mă aflu şi în prezent. Cred că la noi, la Coşeşti, din punct de vedere al primarului a fost vorba de o longevitate foarte mare, în sensul că dânsul a stat 30 de ani pe funcţie, iar eu nu mai am foarte mult şi voi atinge aceeaşi ani. Eu am venit în Primăria Coşeşti în anul 1967 şi până în anul 1979 am lucrat ca tehnician cu dumnealui, din 1979 şi până în anul 1990 am fost şi eu primar. Apoi, din 1996 am revenit pe această funcţie. Nenea Vasile a fost cel mai longeviv primar din Argeş şi poate printre cei mai longevivi din ţară, iar eu nu am făcut decât să-i fur meseria, pentru că tot ceea ce ştiu despre administraţie, ştiu de la nenea Vasile. De numele Ion Vasile se leagă foarte multe realizări în Coşeşti şi aş enumera cele 5 cămine culturale, şcoala Leiceşti, şcoala coordonatoare, faptul că a adus apă în casele oamenilor, faptul că nu a făcut CAP-uri sau majoritatea livezilor de pomi fructiferi din localitate. Dumnezeu să-l odihnească în pace pentru că a fost un om cu totul şi cu totul deosebit”.
(M.I.)

Joi, 24 Februarie 2011 13:11

CALEIDOSCOP

Scris de

Grigore Tocilescu explică toponimul Piteşti

În anul 1898, în „Marele dicţionar geografic al României”, ai cărui autori au fost George I. Lahovari, Constantin I. Brătianu şi Grigore Tocilescu, se explică toponimul Piteşti, prin loc ascuns, pitit între dealuri. Ulterior Nicolae Iorga şi Constantin C. Giurescu susţin existenţa antroponimului Pitu, Pitea, considerat un strămoş medieval.

Se înfiinţează la Piteşti societatea Frăţia

La 15 iulie 1897 se înfiinţează la Piteşti societatea Frăţia a Clerului Mirean, clădire proprie, inaugurare, 14 noiembrie 1905, strada I.C. Brătianu, arhitect Nicolae Bacria-Tutănescu.

Vicecontele de Marcellus a trecut prin Piteşti

În anul 1820 diplomatul şi scriitorul francez vicecontele de Marcellus (1795-1865) a relatat că în timpul călătoriei sale prin Muntenia, de la Piteşti, pe Valea Argeşului, a folosit o trăsură cu opt cai, deoarece drumul era deosebit de dificil.

Omagierea împlinirii a 2.050 de ani de la înfiinţarea primului stat dacic

În anul 1980 are loc omagierea împlinirii a 2.050 de ani de la întemeierea primului stat dacic, centralizat şi independent, condus de regele Burebista. În judeţul Argeş au loc expoziţii, sesiuni ştiinţifice, vizite documentare, studii, articole de presă, precum şi săpături arheologice.

Candidaţii din Piteşti pentru Parlamentul din 1920

În perioada 25-27 mai 1920 pentru alegerile parlamentare de la Piteşti s-au depus şase liste, printre candidaţi aflându-se Vintilă Brătianu, Grigore T. Coandă, Gheorghe Cristescu, Dumitru Nae Micescu, Alexandru Dumitrescu şi Nicolae D. Popescu.

Darea în folosinţă a Braseriei Turist

La 12 iunie 1964 se dă în folosinţă Braseria Turist din strada Eroilor, arhitect fiind M. Constantinescu, iar executant Trustul de Construcţii Argeş, devenită ulterior Pensiunea Institutului de Învăţământ Superior, în prezent Casa Universitarilor.

Se înfiinţează Staţiunea de Cercetare Agricolă de la Albota

În anul 1970 se înfiinţează Staţiunea de Cercetare-Dezvoltare Agricolă de la Albota, din apropierea municipiului Piteşti, specializată în creşterea randamentului solurilor podzolice şi podzolite din judeţul Argeş, coordonator fiind Institutul Fundulea, Călăraşi, directori cunoscuţi Gheorghe Cremenescu sau Constantin Ceauşu.
(Informaţii selectate din “Piteşti-620, memento” de Petre Popa. Rubrică realizată de Marius Ionel)

Alexandru Cercel este un mare interpret de balade, doine şi melodii populare, cântate în tradiţia lui Anton Pann. Povestea vieţii musceleanului Alexandru Cercel (1883-1970) şi muzica lui se află în arhivele Institutului de Folclor, unde se realizează o adevărată restituire a unei voci de aur. Cine l-a cunoscut şi l-a auzit cântând pe Alexandru Cercel spune despre el că este unul dintre cei mai mari rapsozi români. Balada „Mioriţa” era atât de frumos cântată de el, încât îţi tăia respiraţia, iar filonul său interpretativ merge departe în timp, până la Anton Pann.

Provenea dintr-o familie de lăutari

Născut în comuna Boţeşti din judeţul Argeş, într-o familie de lăutari români autentici, Cercel a cântat încă de la vârsta de 8 ani, când tatăl său, Ghiţă, îl lua cu el la nunţi. A avut zece fraţi, dar în 1957 nu mai trăiau decât trei. Dintre băieţii lui Ghiţă, doar Alexandru a dus mai departe cântecul. Şi l-a dus bine. La 6 ani, Alexandru a început să cânte „ţiituri” împreună cu un frate mai mare. Dar vioara îl atrăgea şi ea foarte mult. Când rămânea singur acasă, lua vioara tatălui său şi cânta cu ea pe bătătură. Pentru că era mic şi nu prea ştia cum se ţine, o scăpa din mâini şi îi rupea cuiele. Când Ghiţă venea acasă de la treburi, îi administra copilului o bătaie cruntă. Mai pe furate, mai pe învăţate, Alexandru şi-a însuşit repede meseria de cântăreţ de la tatăl său. Mărturisea că multe cântece le ştia însă de la mama sa, care „mai cânta prin casă”. Era fiica unui lăutar din comuna argeşeană Stoieneşti.

Există 150 de melodii înregistrate la Institutul de Folclor

Aflaţi pe teren la cercetări etnologice, specialiştii de la Institutul de Folclor au fost uimiţi de vocea lui Alexandru Cercel. În 1957 l-au înregistrat pe Alexandru cu aproape 150 de melodii, voce şi vioară. La acestea două excela, deşi ştia să cânte şi la cobză, şi la nai. Alexandru Cercel le mărturisea etnomuzicologilor că îi plac foarte mult doinele şi baladele. Dar chiar de atunci, de la jumătatea secolului trecut, publicul nu mai era foarte interesat de astfel de cântece. Cântăreţul care îi uimea pe toţi cu interpretarea originală a baladelor şi doinelor spunea la un moment dat: „De vreo 10-15 ani au început să dispară cântecele bătrâneşti. Şi haiducii au dispărut. Oamenii de acum nu mai cred în haiduci. Dacă un bătrân comandă un „Radu Anghel”, tineretul râde şi zice: „Ce-mi spui mie poveşti? Cine a fost Radu Anghel?”. Se cer alte cântece, nu haiduceşti. Sunt prea de jăluire. Bunăoară, dacă unul e necăjit şi cere „Lie, lie, ciocârlie”, ceilalţi îi spun: „Ce, mă, numai tu eşti aici? Te jeleşti la masă?”.

„Alexandru Cercel a fost un rapsod extraordinar de puternic în zona Muscelului”

Interpretul argeşean de muzică populară Gavriil Prunoiu vorbeşte cu multă admiraţie despre Alexandru Cercel şi taraful lui, format din Ion Niţoi la cobză şi Ion Cercel la ţambal. „Alexandru Cercel a fost un rapsod extraordinar de puternic în zona Muscelului. L-am văzut, când eram copil, cântând la voce şi vioară. Era prin 1957-1960. Cânta la Câmpulung, la Casa de Cultură. Eram copil şi totuşi mi-am dat seama că el, Ion Niţoi şi Ion Cercel, fiul lui, sunt mari valori, mari lăutari. Era un grup format nemaipomenit. După ce i-am văzut eu până în perioada asta, Brăiloiu, cu Paula Carp, cu Gizela Suliţeanu, doamna Comişel au fost şi au cules folclor din Muscel”, a spus Gavriil Prunoiu. Solistul Prunoiu îşi mai aminteşte că emisiunea domnului Antohi începea cu balada „Mioriţa” interpretată de Cercel într-un stil absolut original: „O cânta lăutăreşte, aşa, şi era acompaniat de cobză şi de vioară, era extraordinară balada în interpretarea lui”.

Cea mai cunoscută melodie: „Vară, vară, primăvară”

Din 1920, Cercel s-a mutat cu familia la Câmpulung, unde a trăit tot restul vieţii. S-a stins la 87 de ani. A avut şase copii, patru băieţi şi două fete. Dintre ei, doar unul singur, Ion Cercel, zis „Biju”, a învăţat să cânte. „Biju” a fost şi el un lăutar apreciat, cânta la ţambal, fiind chemat la multe nunţi din zona Muscelului, alături de tatăl său. Mulţi lăutari de astăzi din Câmpulung îşi amintesc de el din vremea când era chemat să cânte la restaurantul Piatra Craiului din oraş. Alexandru Cercel le-a rămas în conştiinţă atât celor din satul natal, Boţeşti, cât şi celor din Câmpulung drept un mare rapsod. Toţi se mândresc cu el ori de câte ori îl aud la emisiunile de folclor de la radio. Mai mult, pe Alexandru Cercel îl putem în prezent asculta şi pe CD-ul care face parte din Ediţia de Colecţie a Jurnalului Naţional, apărut în urmă cu câţiva ani. Printre melodiile care l-au făcut celebru pe Alexandru Cercel amintim „Vară, vară, primăvară”, „Brâul pe 6 de la Lereşti (instrumentală)”, „Când toca la Radu Vodă”, „Fir-ar ceasu-afurisit”, „Lie, lie, ciocârlie”, „Sârba bătrânească (instrumental)”, „Pe vale, Leano, pe vale”, „De ce, Doamne, nu muream?”, „Pasăre galbenă-n cioc”, „Hora mare, bătrânească (instrumental)”, „D-aoleo, babă Ileană”, „Colo-n vale-ntr-o vâlcea”, „Chira Chiralina”, „Ungurească bătrânească (instrumental)”, „Cine are dor pe luncă”, „Ce vii, bade, târzior?” şi „Ce caţi, mândră, pe Muscel?”.

A participat la războiul din Bulgaria din 1913

Născut „la hotarul dintre Muscel şi Dâmboviţa”, în Boţeşti, Alexandru Cercel este un adevărat reper în amalgamul cultural al acestei zone. Lăutăria este una dintre cele mai preţuite profesii. Ea se învaţă empiric, în familie, iar repertoriul se transmite odată cu tehnica vocal-instrumentală. Personalitate artistică deosebită, lăutarul este în acelaşi timp creator şi interpret. El recreează piesa chiar în momentul interpretării, în cadrul unor tipare tradiţionale. Sunt astfel performate doar câteva dintre speciile folclorice aşa cum ar fi cântecul de nuntă, cântecul epic eroic, balada familială, cântecul de mahala, cântecul erotic („dragostea”), muzica de joc şi rareori doina.” Când nu era nimeni acasă, lua vioara şi încerca să cânte, dar vioara era prea mare, cădea cu ea şi îi rupea cuiele. Urma o bătaie bună. Pe la 1890, la 8 ani, mergea la nunţi cu tatăl său: Ghiţă cânta cu vioara, acompaniat de un cobzar, iar copilul „ţinea secunda” şi cânta cu vocea, suit pe o masă” a spus la un moment dat etnomuzicologul Marian Lupaşcu despre cel ce a fost Alexandru Cercel. Musceleanul a fost căsătorit cu o ţărancă din Lăicăi, Maria Drăguş, care l-a învăţat să scrie şi să citească şi cu care a avut doi băieţi, unul mort pe front în anul 1940. Pe ei nu a vrut să-i înveţe lăutărie, „că e muncă multă, plictiseală mare... la nuntă, oameni beţi…”. A doua soţie, Victoria, era fiica lui Ionică Creţu, lăutar vestit (vioară şi voce) din Stoieneşti, mort în 1954 la vârsta de 91 de ani. Alexandru a făcut armata în Câmpulung, „contingent 1905”, şi a mers în Bulgaria în „războiul din 1913 şi în Moldova în 1916”. Protagonistul nostru a cântat la nunţi, petreceri, botezuri, la clăci, la horă, la baluri, la cămine culturale. La cârciumi era „angajat cu anul”, începând de prin 1906, dar, conform contractului, era „liber la nuntă”. A cântat mai întâi pe Valea Dâmboviţei, în judeţele Muscel şi Dâmboviţa, iar după armată pe Valea Ialomicioarei, în satele de pe Râul Târgului, pe Valea Bratei şi pe Râul Doamnei.
(M.I.)

Joi, 17 Februarie 2011 17:43

CALEIDOSCOP

Scris de

Istrate Micescu elaborează Constituţia României din 1938

La 24 februarie 1938 are loc la Piteşti Plebiscitul pentru aprobarea Constituţiei României al cărui autor a fost argeşeanul Istrate Micescu. Şi la Piteşti Istrate Micescu, considerat „părintele Constituţiei României din 1938”, primeşte vot favorabil privind noua lege fundamentală a României.

Cortegiul funerar al reginei Maria trece prin Piteşti

La 24 iulie 1938 cortegiul funerar al reginei Maria trece prin Piteşti, spre Curtea de Argeş, acolo unde suverana a şi fost înmormântată. Acelaşi traseu îl va urma, peste ani, şi corpul neînsufleţit al regelui Carol al II-lea.

S-a născut la Piteşti Tatiana Bobancu

La 30 ianuarie 1874 s-a născut la Piteşti Tatiana N. Bobancu (decedată la 17 octombrie 1948), institutoare, intelectual de aleasă cultură. A iniţiat în anul 1928 şi a condus timp de 20 de ani Ateneul Popular „Gheorghe Ionescu-Gion” din localitate.

Fizicianul Cornel Nica nu a votat realegerea lui Ceauşescu

La 19 septembrie 1989 fizicianul Cornel Nica, membru al organizaţiei Partidului Comunist Român din Institutul de Reactori Nucleari Energetici Piteşti, nu a votat, caz singular, pentru realegerea lui Nicolae Ceauşescu în funcţia de Secretar General al partidului unic de guvernământ. Pe timpul evenimentelor din decembrie 1989 - ianuarie 1990, Cornel Nica devine liderul Partidului Socialist Democrat Român nou înfiinţat, apoi deputat de Argeş (1990-1992) şi om de afaceri.

Finalizarea blocurilor din piaţa Gară-Sud din Piteşti

În anul 1963 sunt finalizate blocurile din piaţa Gară-Sud din municipiul Piteşti, arhitect Valeriu Manu, şef de şantier Mircea Buturugă, lucrare realizată de Trustul de Construcţii Argeş.

Deschiderea Şcolii de Muzică din Piteşti

La 1 septembrie 1957 are loc deschiderea oficială a Şcolii de Muzică din Piteşti, din anul 1962 devine Şcoala Medie, în prezent Liceul de Artă „Dinu Lipatti”.

S-a născut Ion IC Brătianu

La 20 august 1864 s-a născut la Vila Florica de la Ştefăneşti, Argeş, lângă Piteşti, Ion IC Brătianu, om politic şi de stat, implicat direct, ca prim-ministru, în primul război mondial şi la formarea României Mari. Ilustrul om politic argeşean s-a stins din viaţă la 27 noiembrie 1927.
(Informaţii selectate din “Piteşti, memento” de Petre Popa. Rubrică realizată de Marius Ionel)

Cercetătoarea musceleană Raluca Ioana van Staden este inventatoarea unui senzor care determină în mai puţin de 6 minute existenţa cancerului în corpul uman. Argeşeanca a obţinut Trofeul de Aur pentru cea mai bună femeie inventator la Salonul Internaţional de Invenţii de la Geneva şi la doar 42 de ani este deja prezentă  în „Who’s who” şi în alte dicţionare bibliografice internaţionale de renume. Ioana Raluca van Staden are la activ 8 medalii din aur din care 3 cu felicitări din partea juriului la saloane de invenţii internaţionale şi 6 premii speciale la Salonul de la Geneva 2010.

„De mică mi-au plăcut studiul ştiinţelor exacte şi muzica”

Născută la 16 iulie 1969 la Câmpulung, într-o familie de profesori, mama, profesor de limba şi literatura română, iar tatăl său, Ion Ştefan, profesor de chimie la Colegiul Naţional „Dinicu Golescu” din Câmpulung, Ioana Raluca van Staden a beneficiat de ajutorul şi susţinerea părinţilor săi pentru decizia de a se orienta către domeniul cercetării şi al profesoratului. Astfel că atât cursurile primare, cât şi cele liceale le-a parcurs în oraşul natal, printre cadrele didactice numărându-se şi tatăl ei. „De mică mi-au plăcut studiul ştiinţelor exacte şi muzica. De mic copil am căutat să studiez mai mult decât la şcoală şi am căutat să ştiu mai mult decât alţi copii. Mi-a plăcut însă şi muzica şi în clasa I, în paralel cu şcoala, mergeam şi la o şcoală de muzică. Am mai mers şi la balet vreo doi ani şi vroiam chiar să urmez Conservatorul…” ne-a spus cunoscuta cercetătoare. Raluca Ioana van Staden a terminat facultatea de chimie cu 10, şi a fost şefă de promoţie şi a început să lucreze în laborator şi să publice lucrări de specialitate încă din anul II de facultate. Din anul V a început să frecventeze în paralel şi cursurile Conservatorului. Şi-a început activitatea profesională ca preparator la Facultatea de Chimie, ajungând ulterior asistent la Catedra de Chimie Analitică.

A locuit în Africa de Sud timp de 10 ani

După doctorat, în 1998, a câştigat o bursă la Universitatea din Pretoria, Africa de Sud. A urmat apoi o altă bursă de un an. În anii petrecuţi în Africa de Sud a urcat treptat treptele carierei universitare devenind profesor asociat. Episodul Africa de Sud  a reprezentat, în afara aspectului profesional, şi o experienţă de viaţă. A plecat din România „din cauză că nu existau instrumente performante şi abia reuşeam să fac rost de substanţe pentru experimente. La cinci zile după ce am ajuns în Africa de Sud au fost achiziţionate ultimele modele de instrumente. Acolo mi s-a pus la dispoziţie absolut tot ce mi-am dorit, aveam acces non-stop în laborator, iar substanţele ajungeau la două zile după ce le comandam”, mai spune cercetătoarea. Universitatea din Pretoria, una dintre cele mai bune din lume, era condusă chiar de viitorul său soţ, pe care îl cunoscuse la o conferinţă la Bologna. Se căsătoreşte cu cercetătorul sud-african Jakobus Frederick van Staden în 2001, la Pretoria. Au împreună un băieţel şi o fetiţă, mai mică cu patru ani decât băieţelul. „Copiii ştiu trei limbi: africana, în care vorbesc cu tatăl, româna, în care vorbesc cu mama, şi engleza, limba în care părinţii vorbesc între ei”. După zece ani în străinătate, în 2006 Raluca se reîntoarce în ţară punând apoi bazele unui laborator propriu de cercetare (PATLAB) împreună cu soţul său. Din anul 2007 locuieşte în România.

Marea invenţie

Raluca Ioana van Staden împreună cu soţul său au inventat un senzor care determină existenţa cancerului în corpul uman, la nivel molecular, direct din sânge, printr-o procedura simplă. Marele avantaj este că acest lucru poate fi determinat înainte de a avea simptomele bolii. Astfel, descoperit la timp, cancerul poate fi tratat cu succes. Cercetările în acest sector sunt de mare actualitate, în lume există foarte multe încercări dar niciunul dintre dispozitive nu a trecut încă de testele clinice. „Este vorba despre un senzor. Aceasta este denumirea corectă. Este un senzor pentru determinarea cancerului înainte ca boala să se manifeste în corp. El determină biomarkerul care este asociat cu un anumit tip de cancer şi care se găseşte în sânge, atunci când există o formă de cancer în corp. Poate descoperi cancerul la ovare, la sâni, pe cel gastro-intestinal şi pe cel de prostată”. De reţinut că ideea realizării produsului i-a venit la Universitatea din Pretoria. După 12 ani de cercetare, finalizarea proiectului s-a făcut în România. Continuarea cercetărilor se derulează în ţară, în cadrul Laboratorului de Tehnică Analitică de Proces. Dispozitivul este la fel de uşor de utilizat ca în cazul glucometrului, astfel că atunci când va fi produs pe scară largă va putea fi accesibil oricărui medic sau asistent medical şi chiar oamenilor fără pregătire în domeniu. „Rezultatele sunt fiabile şi spre deosebire de alţi senzori nu e nevoie de o calibrare prealabilă, asta pentru că principiul de funcţionare este unul mai deosebit”, spune cercetătoarea. „Senzorul în sine, aşa cum este produs în momentul de faţă, costă sub 1 euro şi poate fi reutilizat. Deci, costul analizei este foarte mic”. Senzorul va fi introdus în teste clinice şi urmează a fi produs, din punct de vedere tehnologic, împreună cu compania românească MB Telecom.

La 42 de ani este deja prezentă în „Who’s who”

Raluca Ioana van Staden, la doar 42 de ani, este deja prezentă în „Who’s who” şi în alte dicţionare bibliografice internaţionale. De asemenea, argeşeanca a obţinut, de-a lungul anilor, 8 medalii din aur, din care 3 cu felicitări din partea juriului la saloane de invenţii internaţionale de la Bucureşti, Cluj-Napoca, Moscova, Varşovia, Bruxelles sau Geneva şi 6 premii speciale la Salonul de la Geneva 2010. Tot în  2010 a obţinut şi Trofeul de Aur al Organizaţiei Mondiale pentru Proprietate Intelectuală pentru cea mai bună femeie inventator, în cadrul Salonului Internaţional de Invenţii de la Geneva din aprilie 2010. De anul trecut este cetăţean de onoare al oraşului Câmpulung. În 2002 i s-a înmânat Raikes Medal oferită de Institutul de Chimie al Africii de Sud. În 2001 a obţinut premiul pentru excelenţă în cercetare oferit de Universitatea din Pretoria.
La toate acestea se adaugă şi Diploma de Excelenţă pentru activitatea de inventică şi Diploma de Excelenţă pentru reprezentarea cu succes a României la Salonul Internaţional de Invenţii de la Geneva 2010 din partea ANCS, precum şi multe altele.

Studii şi activitate

Raluca Ioana van Staden se poate lăuda cu diplome de licenţă (1992) şi de doctorat (1997, doctor în chimie) în cadrul Facultăţii de Chimie a Universităţii din Bucureşti. În 1996 a terminat şi Facultatea de Compoziţie, Muzicologie şi Pedagogie Muzicală, specializarea Pian, din cadrul Academiei de Muzică Bucureşti.  A urmat un master în Compoziţie, iar între anii 1992-1997 a fost preparator şi apoi asistent la Facultatea de Chimie a Universităţii Bucureşti, la catedra de Chimie Analitică. Între 1998 şi 2001 a fost postdoctorand la Universitatea din Pretoria, obţinând apoi o bursă de prestigiu de un an, oferită de Fundaţia Naţională de Cercetare din Africa de Sud. Între 2002 şi 2007 a fost angajată ca Senior Lector şi Profesor Asociat la Catedra de Chimie a Universităţii din Pretoria, iar din 2007 până în prezent este cercetător şi director ştiinţific la Laboratorul de Tehnologie Analitică de Proces (PATLAB), filiala din Bucureşti a Institutului Naţional de Cercetare pentru Electrochimie şi Materie Condensată din Timişoara. Raluca van Staden a susţinut numeroase conferinţe de specialitate în ţară şi în străinătate, are multe lucrări publicate (peste 163) în reviste internaţionale cotate ISI, a publicat trei cărţi şi 8 capitole în cărţi, la edituri internaţionale de prestigiu. Pentru acestea a strâns până în prezent mai mult de 900 de citări. Argeşeanca se implică atât în cercetare cât şi în angrenarea tinerilor, stimulând creativitatea, comunicarea şi menţinerea în actualitate, prin conectarea la noutăţile în domeniu. Laboratorul său de tehnologie analitică, în care lucrează alături de soţul ei la proiecte ştiinţifice revoluţionare, se situează pe locul trei în lume, după SUA şi Marea Britanie.
(Marius IONEL)

Joi, 10 Februarie 2011 15:12

CALEIDOSCOP

Scris de

Ion I.C. Brătianu vine la Piteşti la inaugurarea Uzinei de Apă

Între 1907 şi 1910 pentru alimentarea cu apă a oraşului Piteşti, pe baza proiectului din anul 1905, s-au expropriat, la Gropeni, 10 hectare de teren, fiind săpate 25 de puţuri, edificându-se totodată prin compania Vintertur, Uzina de Apă de la intrarea în Mărăcineni, ingineri specialişti, hidrologul W.H. Lidley şi constructorul Ion Rădulescu. Primar, Nicolae Dumitrescu. La inaugurare a participat inclusiv Ion I.C. Brătianu, preşedinte al Consiliului de Miniştri al României. Iniţial se avansase propunerea pentru aducerea apei, prin conducte, de la Curtea de Argeş, soluţie care însă nu a fost acceptată.

S-a dat în folosinţă clădirea Primăriei Piteşti

În anul 1936 s-a dat în folosinţă clădirea Administraţiei Financiare, astăzi sediul Municipalităţii Piteşti, arhitect Statie Ciortan, construcţie începută la 4 noiembrie 1934.

A fost înfiinţat la Piteşti Gimnaziul de Băieţi

La 1 septembrie 1866 a fost înfiinţat la Piteşti Gimnaziul de Băieţi, având un singur profesor, pe Nicolae I. Micescu, care preda celor 12 elevi toate obiectele de studiu. Va deveni ulterior Liceul Clasic, astăzi Colegiul Naţional I.C. Brătianu.

Se începe edificarea Combinatului Petrochimic

La 15 iulie 1966 Întreprinderea de Construcţii - Montaj Craiova începe edificarea Combinatului Petrochimic din Piteşti, realizat în colaborare cu mai multe firme occidentale, furnizoare de instalaţii şi alte echipamente industriale.

Inaugurarea Complexului Hidroenergetic Argeşul Mare

La 9 decembrie 1866 are loc inaugurarea, la cel mai înalt nivel de reprezentare naţională, a Complexului Hidroenergetic Argeşul Mare, pe şantiere, mulţi constructori din Piteşti. Lucrările au fost executate de Întreprinderea de Construcţii Hidrotehnice, Sucursala Argeş, iniţial specialişti veniţi de la Bicaz.

Lordul Francis Newall vizitează Piteştiul

Pe 7 octombrie 1989 are loc vizita la Piteşti a delegaţiei parlamentare din Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord. Delegaţia prezentă la Piteşti a fost condusă de lordul Francis Newall.

S-a tipărit la Piteşti publicaţia „Lumină Lină”

În anul 1990 s-a tipărit la Piteşti publicaţia de cultură şi învăţătură religioasă „Lumină Lină”, nr. 1, fondator Înaltpreasfinţitul Calinic, arhiepiscop al Argeşului şi Muscelului.
(Informaţii selectate din “Piteşti, memento” de Petre Popa. Rubrică realizată de Marius Ionel)

Moise Nica s-a sacrificat pentru patrie timp de trei ani de zile pe frontul de apus, a fost trecut în rezervă cu gradul de sergent în armata română şi cu gradul de locotenent în armata rusă. S-a împrietenit pe frontul de apus cu Emil Bodnăraş şi pentru că a salvat sora unui general rus a fost înaintat la gradul de ofiţer din ordinul lui Stalin.

A fost specializat la şcoala germană de tancuri

Rucărean get-beget, veteranul de război Moise Nica, 88 de ani, a îmbrăcat haina militară la 16 ani, atunci când a fost luat la premilitară. „În fiecare duminică mergeam la instrucţia de la premilitară cu conştiinciozitate şi pentru faptul că eram aşa un pic mai isteţ am fost luat şi dus la o şcoală la Regimentul 30 Infanterie. După trei luni de zile de cursuri am fost pus instructor la premilitară pentru că tocmai făcusem 18 ani. Aici am activat până când am decis să mă înrolez”, povesteşte rucăreanul. După perioada de premilitară, Moise Nica a decis să se înroleze voluntar în armată. A cerut să fie repartizat la artilerie grea, însă în cele din urmă a primit repartiţia la tancuri, la Regimentul 2 Care de Luptă. „M-am prezentat la unitatea respectivă într-o pădure din apropierea Bucureştiului, acolo unde era dislocat regimentul. Am intrat într-o încăpere civil şi am ieşit militar. Îmi amintesc că la pădurea aceea îi spunea Iuda şi că acolo am cerut iniţial să fiu pregătit pentru comandant de tanc. Am făcut vreo săptămână pregătire pentru comandant de tanc, dar pentru că aşa a vrut un superior am fost trecut la şcoala de conductori de tanc. Fiind aliaţi cu nemţii, aceştia monitorizau fiecare militar român, iar cei care erau mai răsăriţi erau specializaţi de ei. Aşa s-a întâmplat ca la un moment dat să fiu remarcat şi apoi să fiu trimis în Germania la şcolarizare. Nu ne-a spus nimeni nimic. Am fost urcaţi în tren şi ne-am trezit la Hamburg. Aici am făcut şcoală de mecanici timp de o lună de zile. Vă spun că de la nemţi ai ce învăţa nu glumă”. Moise Nica a fost în acel moment singurul tanchist român care a fost şcolarizat aşa cum trebuie în Germania, fiindcă alţi trei români care au mers împreună cu rucăreanul nu au stat decât două zile la aceste cursuri, necorespunzând cerinţelor şcolii germane de tancuri.

„Am fost băgat în trupa de sacrificiu”

La întoarcearea în ţară, Moise Nica a găsit Regimentul 2 Care de Luptă la Iaşi. Aici a luat imediat în primire un tanc românesc, graţie şcolarizării din Germania. Nu a luat parte la război pentru că pe 6 august 1944 Regimentul 2 Care de Luptă a primit ordin de retragere la Bucureşti, fiind dislocat în pădurea de la Băneasa. „Până la urmă, comandamentul Regimentului nostru a fost stabilit în pădurea Iuda dintre Târgovişte şi Bucureşti. Îmi amintesc că în noaptea de 22 spre 23 august 1944 eram ofiţer de serviciu pe unitate. Era o ploaie teribilă… Şi, atunci eu am aflat de la un pădurar că s-a trecut de partea cealaltă a baricadei. Chiar cu câteva zile înainte un maior ne-a ţinut o predică în care ne tot spunea că armata germană era cea mai puternică din lume, că merge din victorie în victorie, iar în acea miercuri acelaşi maior ne-a spus că Majestatea Sa Regele Mihai ne-a dat ordin să oprim prostiile pe care le fac nemţii în ţară şi să-i azvârlim din România”. După momentul 23 august 1944, Regimentul din care făcea parte şi rucăreanul nostru a intrat în cele din urmă în luptă împotriva germanilor. „Am fost băgat la început la trupa de sacrificiu, la trupa de cercetare. Eram sergent şi-mi amintesc că la un moment dat am fost seceraţi de o mitralieră. Eu am scăpat ca prin minune neatins şi am reuşit să chem formaţiile de tancuri. Totul se întâmpla în apropiere de oraşul Târgovişte. Aşa am primit botezul focului!”, ne-a mai spus nea Moise.

A fost la un pas de moarte

Sergentul Moise Nica a luptat în prima fază în cel de-al doilea război mondial pe traseul Târgovişte-Ploieşti-Predeal-Braşov-Sf. Gheorghe. În oraşul Sf. Gheorghe Regimentul 2 Care de Luptă a primit ordinul de a se întoarce la Bucureşti pentru asigurarea pazei interne a ţării. „În februarie 1945 ni s-a spus că plecăm în manevră sau turneu, însă am fost suiţi în tren cu destinaţia Cehoslovacia. Aici am luat parte la lupte serioase, am intrat în luptă directă cu panzerele nemţeşti. A fost prăpăd… Un proiectil a atins spatele tancului pe care îl conduceam şi motorul a luat foc. A explodat turela şi tot echipajul a fost nimicit. Doar eu am reuşit să mă salvez pentru că un mecanic-conductor mai are o ieşire din tanc, pe dedesubt. Am încercat să-i salvez şi pe camarazii mei, dar a fost prea târziu. Am scos trupurile carbonizate aproape în întregime. După acest episod am fost inclus într-o unitate rusească şi am mai luptat şi prin Austria cu Divizia 169 rusă. Îmi amintesc că treceam cu tancul peste grămezi de morţi…”.

A salvat de la moarte sora unui general rus

Tot în Austria, Moise Nica a avut parte şi de un episod special, reuşind să salveze de la moarte o femeie ofiţer din armata rusă. „Era căpitan în armata rusă şi şefă a spitalului militar 303 rusesc. Mai mult, era sora unui general din armata rusă. Acesta m-a luat la un moment dat cu el şi, într-o şedinţă, m-a înaintat la gradul de ofiţer în armata rusă direct din ordinul lui Stalin. Aşa am ajuns locotenent în armata rusă, deşi eram doar sergent în armata română. Ruşii au vrut să mă oprească la ei în armată şi chiar să merg în Rusia după război, ca să nu mai zic că acea femeie ofiţer vroia să se căsătorească cu mine. Dar nu am vrut şi pace! M-am întors la ai noştri şi, cum regimentul din care am făcut parte se cam destrămase, am fost repartizat la Regimentul 33 Infanterie Tulcea, după care, la finalul războiului, am fost detaşat ca specialist la Regimentul 1 Care de Luptă”.

S-a împrietenit pe front cu Emil Bodnăraş

După război, rucăreanul Moise Nica a fost numit comandant al Şcolii de mecanici-conductori de la Târgovişte, unde a pregătit ofiţeri în această armă. „Mă împrietenisem la un moment dat cu Emil Bodnăraş în timpul războiului, pe front. Era locotenent pe atunci, mult mai târziu ajungând ministru. Şi, când devenise un om mare în stat, la un moment dat eu a trebuit să-i dau onorul pe când el făcea o vizită la şcoala pe care o conduceam. Atunci i-am cerut şi eu un favor şi anume acela de a putea pleca din armată şi de a mă întoarce acasă, la Rucăr, pentru că superiorii mei nici nu se gândeau să piardă un specialist aşa ca mine. Aşa că lui Bodnăraş i se datorează faptul că am reuşit să mă întorc pe meleagurile natale”. Moise Nica s-a sacrificat pentru patrie timp de trei ani pe frontul de apus, a fost trecut în rezervă cu gradul de sergent în armata română şi cu gradul de locotenent în armata rusă şi cu toate astea rucăreanul este remunerat în prezent cu o pensie de veteran de război de numai 250 de lei lunar.
(Marius IONEL)

Joi, 03 Februarie 2011 17:19

CALEIDOSCOP

Scris de

Doliu naţional la biserica Sf. Gheorghe pentru decesul regelui Ferdinand

La 24 iulie 1927 a fost decretat doliu naţional la Catedrala Sfântul Gheorghe din Piteşti, ocazie cu care s-a oficiat serviciul religios pentru odihna sufletului regelui Ferdinand I (1914-1927), cu participarea prefectului, primarului, cetăţenilor, corpului ofiţeresc. În jurul orelor 14.10 a trecut prin staţia CFR Piteşti - Sud de la Bucureşti la Curtea de Argeş trenul mortuar cu trupul neînsufleţit al monarhului României Mari. Pe peron pentru a aduce un pios omagiu s-au aflat autorităţile civile şi militare, precum şi numeroşi cetăţeni.

Prima ediţie a Simfoniei lalelelor

În perioada 6-9 mai 1978 are loc la Piteşti prima ediţie a Simfoniei lalelelor, originală expoziţie dendro-floricolă, 18 unităţi specializate din ţară. Iniţiator ing. dr. Ilarie Isac, director Trustul Pomiculturii Mărăcineni, primar Valeriu Nicolescu, colaboratori direcţi Florian Popescu, Petre Popa, specialişti Gheorghe Pacea, Alexandru Popa, Mircea Pungoci, Nicolae Ernst, foaierul Casei de Cultură a Sindicatelor, director Dorel Ştefănescu. Organizări anuale, în 2008, ediţia XXXI, 18-20 aprilie, cu participare internaţională.

Se deschide Şcoala de Meserii din Piteşti

În anul 1882 se deschide Şcoala de Meserii din Piteşti, devenită Liceul Industrial. În perioada 1925-1927 s-a construit localul de pe bulevardul I.C. Brătianu, extins în perioadele 1937-1939, 1958-1960, 1971-1972, astăzi Grupul Şcolar de Industrie Uşoară „Armand Călinescu”. Sărbătorirea unui secol de la înfiinţare, 1982, Monografie, Filip B. Stănescu, directorul instituţiei.

Inaugurarea hotelului Muntenia II

La 30 aprilie 1976 are loc inaugurarea hotelului Muntenia II (Turnul), arhitect Nicolae Ernst, proiect de rezistenţă Eugeniu Dumitrache, şef de şantier Ion Vasiliu, Trustul de Construcţii Argeş.

Lucrări de modernizare pe DN 73

În anul 1933, inginerul Alexandru Ionescu (1904-1980) conducea lucrările de modernizare pe DN 73 Piteşti-Câmpulung-Rucăr, reeditate în 1940-1959.

Apare „Panoramic economic şi comercial”

La 15 martie 1994 apare buletinul informativ „Panoramic economic şi comercial” nr. 1, publicaţie a Camerei de Comerţ şi Industrie Argeş.

Se construieşte Campusul universitar Gheorghe Doja

În perioada 1922-1933 se construieşte localul Şcolii Normale de Învăţători Alexandru Odobescu, astăzi Campusul universitar Gheorghe Doja din Piteşti.
(Informaţii selectate din “Piteşti, memento” de Petre Popa. Rubrică realizată de Marius Ionel)

În 1833 şi 1877-1878 au fost menţionate primele formaţiuni medicale militare în garnizoana Piteşti, dar fără continuitate sau legătură precisă cu Spitalul Militar Piteşti. Abia mai târziu, în anuarul Armatei Române pe 1881, apare pentru prima dată denumirea Spitalului Militar Piteşti cu continuitate până în ziua de astăzi. Aşadar, Spitalul Militar Piteşti este cea mai veche unitate medicală permanentă din Argeş.

130 de ani de la prima atestare documentară

Prima atestare documentară despre un spital militar permanent în Piteşti, ca al doilea spital al Diviziei I, cel divizionar fiind la Craiova, o avem în anuarul Armatei Române din 1881 la filele 28 şi 65. În acest an, instituţia despre care vorbim împlineşte 130 de ani de la prima atestare documentară. Spitalul avea în 1881 ca personal propriu pe farmacistul de batalion clasa a II-a, sublocotenent Alexandru Rădulescu, restul personalului fiind „detaşat” de la unităţile din garnizoană şi a funcţionat în imobilul din strada Şerban Vodă (astăzi Victoriei), la nr. 96. Ca urmare a cuceririi independenţei naţionale şi în urma reorganizării armatei române din 1883, se înfiinţează Divizia a II-a în acest oraş. Spitalul militar îşi reîncepe activitatea ca spital al diviziei a II-a având ca şef pe medicul de divizie George Dianu, iar ca şef al farmaciei pe farmacistul de regiment, locotenent George Constantinescu, care erau în acelaşi timp şi medic şef şi respectiv farmacist şef al diviziei. Spitalul a funcţionat iniţial tot pe strada Negru Vodă la nr. 219, cu o capacitate de două paturi ofiţereşti şi 20 de paturi pentru trupă.

Trei ani a funcţionat în acelaşi imobil cu spitalul judeţean

În 1886, spitalul militar se mută împreună cu cel judeţean în strada Negru Vodă nr. 53, într-un local propriu corespunzător acelei perioade, unde ocupă două din cele patru pavilioane principale, plătind o chirie anuală de 1.400 de lei. Din anul 1885, Spitalul Militar Piteşti a avut ca şef pe medicul maior Ion Şerbănescu (în 1888 lt.col.). În urma unor noi modificări organizatorice ale armatei, prin înaltul decret nr. 556 din 17 martie 1889, Comandamentul Diviziei a II-a de la Piteşti se desfiinţează, iar toate unităţile din garnizoană trec în componenţa Diviziei a III-a cu sediul la Târgovişte, divizie componentă a Corpului III Armată. Drept urmare, Spitalul Militar se mută la Târgovişte având ca şef pe medicul lt.col. Nicolae Zorileanu, în Piteşti rămânând doar o „infirmerie centrală de garnizoană” unde lucrau medicul de regiment Nicolae Condemin, medicul de regiment clasa a II-a Alexandru Popovici şi farmacistul de batalion clasa a II-a Ştefan Vasilescu, activitatea spitalului militar continuând astfel la Piteşti chiar dacă sediul central era mutat la Târgovişte. În anul 1893 Spitalul Militar revine în Piteşti, devine din nou divizionar, deşi Comandamentul diviziei rămâne la Târgovişte. În urma mutării spitalului civil în noul său local în anul 1911, Spitalul Militar ocupă în întregime localul din strada Negru Vodă, nr. 53, compus din 4 pavilioane pentru bolnavi, un pavilion pentru boli contagioase, pavilion administrativ şi anexele gospodăreşti, ceea ce însemna o mărire a capacităţii sale de spitalizare.

După primul război mondial a devenit Spitalul Garnizoanei Piteşti

După întoarcerea unităţilor în garnizoana de pace din Piteşti, în 1919, se pune problema înfiinţării în acest loc a Spitalului Militar. În urma propunerilor medicului şef al garnizoanei şi susţinute ierarhic, se aprobă înfiinţarea „Spitalului Garnizoanei Piteşti”, sub conducerea medicului lt.col. Gheorghe Pristăvescu, spital ce-şi începe activitatea la sfârşitul anului 1919, iniţial ca infirmerie de garnizoană. De la această dată Spitalul Militar Piteşti, a avut o activitate continuă în aceeaşi garnizoană până în zilele noastre. O dare de seamă a activităţii din anii 1926-1927 arată că spitalul dispunea de 75 de paturi, insuficiente în special în perioadele de încorporări, şi era organizat cu un serviciu chirurgical cu 20 de paturi, un serviciu medical cu 40 de paturi şi un serviciu dermato-veneric cu 15 paturi şi laborator. Examenele radiologice le făcea medicul şef cpt. Vasile Ţiţescu, primul medic radiolog din oraş, cu aparatul propriu, un foarte bun medic, plin de elan organizator al activităţii ştiinţifice medicale atât cu medicii din spital cât şi cu cei din unităţile militare din garnizoană. În aceeaşi dare de seamă se arată că 20% din bolnavii serviciului medical aveau diferite forme de tuberculoză, iar dintre bolnavii dermato-venerici 90% aveau afecţiuni venerice.

În 1952 Spitalul Militar Piteşti devine unul regional

Deşi imperios necesar se simţea nevoia unui local corespunzător, de abia în anul 1934 datorită medicului lt.col. Mihail Stănescu, şeful de atunci al spitalului, Spitalul Militar Piteşti reuşeşte să se mute în localul din strada Negru Vodă nr. 53, care din 1922 servise ca depozit sanitar, spital de venerici, iar în cele din urmă rămânând nefolosit, ameninţa să se ruineze, în timp ce asupra lui îşi disputau dreptul de proprietate Ministerul Sănătăţii precum şi câteva instituţii din oraş. În anii care au urmat spitalul a fost completat cu noi dotări ca aparat de radiologie în 1936, laborator de biochimie în 1937, sală de sterilizare adecvată în 1938, mobilier, paturi cu somiere sau utilaje pentru farmacie. În primii ani de după al doilea război mondial, spitalul a funcţionat cu o capacitate de 140 de paturi, organizat pe patru servicii. Pentru decongestionarea Spitalului Militar Central Bucureşti în 1952, se hotărăşte ca Spitalul Militar Piteşti să devină regional, cu trei pavilioane, unul pentru secţiile chirurgicale, unul pentru cele medicale şi unul pentru policlinică şi serviciile administrative. Construcţia primului pavilion a început în anul 1952 şi s-a terminat în toamna anului 1956. Această construcţie a constituit un eveniment important în viaţa spitalului, clădirea nou construită oferind condiţii mai bune de lucru şi confort atât pentru personalul medical cât şi pentru pacienţi.

„Spitalul Militar Piteşti e un reper istoric”

“De la înfiinţarea din anul 1881 şi până în prezent, spitalul a avut 30 de comandanţi-şefi de spital. Fiecare, la epoca respectivă, a desfăşurat o activitate complexă, ştiinţifică, terapeutică şi gospodărească, aducându-şi din plin contribuţia la îndeplinirea misiunii de medic militar, la întărirea prestigiului spitalului. Dintre aceştia, mulţi s-au ridicat pe trepte superioare ale carierei medicale militare ceea ce a dus la o mai mare recunoaştere nu numai a instituţiei dar şi a actului medical desfăşurat în cadrul unităţii. Spitalul Militar Piteşti reprezintă un reper istoric ce a influenţat destinele acestor meleaguri”, ne-a spus comandantul Alexandru Gigel Guiţă.
(Marius IONEL)

Pagina 52 din 54