Discovery (750)

Miercuri, 31 Ianuarie 2018 23:41

Caleidoscop

Scris de

Donații pentru construirea teatrului Davila

Primăria Piteşti a semnat pe 22 iunie 1910 un contract de antrepriză cu doi ingineri din Bucureşti, fraţii Virgil şi Panfil Ionescu pentru construirea Teatrului din oraş. Primarul Piteştiului de la acea vreme Nicolae Dumitrescu a oferit salariul său pe un an, iar Ion I.C. Brătianu şi Vintilă Brătianu au donat câte 2.000 de lei pentru această construcţie.

Primul arhiepiscop catolic al Bulgariei, despre Pitești

În 1640 a avut loc prima din cele şase călătorii în Ţara Românească, întreprinse cu scopul observării şi sprijinirii comunităţilor catolice de aici, ale lui Petru Bogdan Baksic, episcop de Galipolii şi primul arhiepiscop catolic al Bulgariei (1642). Cu această ocazie, înaltul prelat a notat în jurnalul său: „Mai este încă oraşul Piteşti, în apropierea munţilor, aşezat pe dealuri, lângă râul Argeş; de o parte a râului se află câmpii şi păduri şi de cealaltă parte, spre munţi, sunt dealuri şi vii care sunt în număr mare şi dau vinurile cele mai bune din Ţara Românească. Are biserici frumoase şi o mănăstire de călugări. Aici nu sunt catolici, doar când vin negustori «la târg». Are 200 case de români, adică vreo mie de suflete, oameni ceva mai înstăriţi. Se face o pâine foarte frumoasă, albă şi gustoasă”.

Tedeum pentru căderea Plevnei la Piteşti

Pe 29 noiembrie 1877, primăria oraşului Piteşti aduce la cunoştinţă populaţiei, printr-o publicaţie, căderea Plevnei. Piteştenii erau îndemnaţi să-şi exprime bucuria printr-o baie de lumină. Locuitorii erau chemaţi să vină seara în centrul oraşului însoţiţi de torţe şi lumânări. A doua zi, pe 30 noiembrie, la catedrala Sf. Nicolae piteştenii au asistat la un tedeum.

Conferinţa judeţeană a Partidului Naţional-Popular

1946, iunie 9. Conferinţa judeţeană a Partidului Naţional-Popular, constituit datorită reorganizării Uniunii Patrioţilor, Congresul din 10-12 ianuarie 1946, Bucureşti.

Deschiderea Galeriei de Artă

1971, aprilie 30. Deschiderea Galeriei de Artă a Muzeului Judeţean Argeş, amenajată în Primăria Veche (1886), printre şefii de secţie Lucian Cioată, Valeriu Dobrin, Augustin Lucici. Incendiu şi pagube materiale, 30 noiembrie 1973, deteriorări, cutremurul de pământ din 4 martie 1977, reabilitarea structurii de rezistenţă a clădirii, 1978-2006.

Zilele Culturale „Liviu Rebreanu”

1984, noiembrie 26-27. Zilele Culturale „Liviu Rebreanu” (1885-1944), Pitești și Valea Mare, dedicate apropiatului Centenar de la naștere și împlinirii a 40 de ani de la încetarea din viață a marelui scriitor, ediții ulterioare.

(Informaţii selectate din „Piteşti-620, memento”, de Petre Popa)

Miercuri, 24 Ianuarie 2018 18:27

Ioan Dobrovitz, fostul prefect şi deputat de Muscel

Scris de

Ioan A. Dobrovitz (scris și I.A. Dobrovitz, Dobrowitz, Dobroviț sau Dobrovici) s-a născut la 1 ianuarie 1853 în București. A urmat studiile la Universitatea din Leipzig, la Școala Politehnică din Viena și la Școala de Poduri și Șosele din Paris. A fost un inginer, industriaș, proprietar și om politic liberal (PNL). A colaborat alături de Barbu Delavrancea la ziarul Democrația. A fost ajutor de primar în București, inginer la CFR, membru în Comisia permanentă de la Ministerul Agriculturii și Domeniilor, încă de la înființarea acestui minister. De asemenea, a fost prefect de Muscel, deputat de Muscel și proprietarul Culei Racovița.

A fost membru fondator al Băncii Muscelului din Câmpulung

Ioan Dobrovitz a fost ajutor de primar al Bucureștiului între anii 1881 și 1887. A fost ales în Camera Deputaților pentru prima dată în 1888 în Colegiul II Muscel și reales în noiembrie 1895 cu 157 de voturi. La 25 iunie 1901 a depus jurământul pentru funcția de prefect al județului Muscel, funcție pe care o deține până în 1905/1906, iar în anul 1907 devine inspector administrativ al județului Muscel. În 1905 a fost membru fondator al Băncii Muscelului din Câmpulung și membru în Consiliul de administrație. În 1915 era președintele și membru în Consiliul de administrație al societății anonime pe acțiuni Petrolul. A fost președinte al Comisiei Interimare a Bucureștiului (1 noiembrie 1917 - 25 noiembrie 1918), consilier pentru aprovizionarea cu făină, grâu, porumb, mori și brutării. Sabina Cantacuzino, sora cea mare a fraților Brătianu, afirmă în amintirile sale că a fost numit primar al Bucureștiului în timpul ocupației germane din Primul Război Mondial, însă după război a fost exclus din viața politică „cu mai multă severitate decât s-a arătat pentru alții”. Între 1921-1923 a fost cenzor al Societății Anonime Române (SAR) pentru Industria Forestieră al cărei președinte era Mihail Pherekyde.

A deținut cea mai mare moșie particulară din întreg județul Muscel

O întâmplare neobișnuită care suscită un anumit interes datorită insolitului situației a fost relatată în presa vremii din ziua de 10 februarie 1922. Unul din servitorii lui I.A. Dobrovitz de la vila sa de domiciliu din București din Calea Călărașilor, a încercat să-și sugrume stăpânul, dar în timpul luptei atacatorul reușește să fugă „plin de sânge, fără haină și cu capul gol”. O mare parte din viață a dedicat-o conducerii, dezvoltării și diversificării activității de producție de la Fabrica de Spirt din Clucereasa începând din ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea și până în anul decesului său (1926). A cumpărat moșia și fabrica din Clucereasa de la moștenitorii grecului Moraitu din Pitești și alte moșii ale moștenitorilor Racoviceanu și Conțescu din Racovița realizând cea mai mare moșie particulară din întreg județul Muscel. A fost și comerciant de băuturi spirtoase la Hanul Clucereasa din comuna Racoviţa, cu brevetul nr. 52.936 din 1919, comerț exercitat neîntrerupt până în 1926. A mai deținut o vie de 30 de pogoane la Filaret de la Belu și o moșie model la Lupșani-Ialomița.

A făcut numeroase donații

Dobrovitz s-a implicat în viața comunității prin donații de bani, de terenuri și de materiale pentru construirea și administrarea instituțiilor locale din comuna Racovița: școală, spital, primărie și biserică ș.a.m.d. Spre exemplu, în 1919 a donat Societății Economice de Împrumut și Păstrare „Speranța” din comuna Racovița, un teren lângă primăria acelei comune, în suprafață de 548 m.p. în scopul construirii sediului acelei societăți, a mai dat gratuit materialul lemnos, a contribuit la înființarea și construirea unei uscătorii de prune care a fost clădită alături. Donațiile au fost făcute numai pentru scopurile precizate prin actele de donație.
În caz că societatea „Speranța” nu va mai funcționa sau se va desființa, locul urma să revină donatorului. Această donație a fost acceptată de către președintele Societății de Împrumut „Speranța” din comuna Racovița, I. Gh. Stănciulescu. S-a căsătorit în 1881 cu Eugenia (Virginia) Lucasievici și au locuit în București, Calea Călărașilor, nr. 61, iar pe timpul verii la Clucereasa, județul Muscel. Moare la 8 ianuarie 1926, fiind înmormântat în Cimitirul Belu din București. Toată averea a fost împărțită prin act voluntar între fiicele defunctului: Ioana C. Zătreanu (în diferite documente apare cu numele de botez Jana, Jeana sau Jeanne) căsătorită cu Constantin C. Zătreanu, magistrat la Tribunalul Ilfov care a primit moșia Clucereasa cu toate construcțiile aflate pe moșie și Beatrice Dobrovitz căsătorită cu dr. C. Mărgăritescu din București.

A fost proprietarul Culei Racoviţa

8 cula racovitaCula Racovița este situată în orașul Mioveni, în cartierul Racovița și este monument istoric catalogat, împreună cu parcul aferent. Pe fațada culei din partea de sud, se află o placă datată pe la sfârșitul secolului al XIX-lea, pe care este inscripționată data construirii edificiului în anul 1806. Cula a ars în anul 1877 și a fost restaurată în anul 1878.
Conform acestor date specialiștii îl indică pe polcovnicul Nicolae Racoviceanu ca și ctitor al construcției. În opoziție cu aceste date, tradiția orală susține ca an al construcției, anul 1786, an în care proprietarul moșiei Racovița era jupânul Dumitrașcu Brătianu.
După incendiul din 1877, prin grija polcovnicului Racoviceanu este consemnată documentar data renovării ei în anul 1878. În anul 1925, noul proprietar al culei, I. A. Dobrovitz a executat refacerea acoperișului și retencuirea ei. Cula Racovița are o formă paralelipipedică, sub formă de turn, cu bază pătrată, cu latura de 8,5 m și înălțime considerabilă de circa 20 m. Grosimea zidurilor este de aproximativ un metru.
Începând din data de 12 septembrie 1970, prin grija și eforturile depuse de profesorul Constatin I. Năstase, cula găzduiește Muzeul Etnografic din Mioveni, acesta fiind amenajat pe următoarea structură: îndeletniciri, obiecte de artă, port popular, ceramică, elemente de artă populară, arme, marturii religioase, unelte de tâmplărie și dogărie, toate secțiile însumând peste 800 de obiecte și exponate.

Sursa: blog istorie locala

Miercuri, 24 Ianuarie 2018 18:24

Caleidoscop

Scris de

Regina Maria a participat la dezvelirea Monumentului Eroilor din Pitești

Pe 19 septembrie 1928, din gara Piteşti-Sud au plecat la Roşiorii de Vede o companie de onoare, drapelul şi Muzica Militară, aparţinând Regimentului Nr. 4 Dorobanţi Argeş, sub comanda colonelului Barbu Pârâianu. Acest regiment a participat pe 21 septembrie, în prezenţa Reginei Maria, la dezvelirea Monumentului Eroilor din localitate.

Cutremurul din 1829 face pagube la schitul Trivale

În anul 1829, ciuma făcea ravagii în ţară. În aceste condiţii, Divanul Valahiei a poruncit celor doi ispravnici de Argeş să ia toate măsurile pentru combaterea epidemiei. În acelaşi timp, o altă catastrofă se abate asupra Piteştiului. Cutremurul din noiembrie aduce mari stricăciuni bisericii şi caselor de la schitul Trivale unde era egumen de abia o jumătate de an Vlasie.

Un târguşor cu potenţial economic scăzut

În anul 1930, Piteştiul avea 19.532 de locuitori, fiind considerat, din cele 141 de oraşe ale României, printre localităţile mici cu potenţial economic asemănător cu Bacău, Lugoj şi Mediaş. În schimb, Piteştiul era apreciat ca punct de schimb pentru produsele agricole.

Şcoala Normală de Învăţători susţinută de prefect

Pe 15 iunie 1933, în ziarul piteştean Presa a apărut un articol semnat de prefectul judeţului Argeş, Ion I. Rădulescu, în favoarea menţinerii în oraş a Şcolii Normale de Învăţători „Alexandru Odobescu”, existentă din anul 1919.

Un cetăţean din București a construit un azil de bătrâni în Pitești

Consiliul oraşului Piteşti i-a conferit lui Ion Stănescu din Bucureşti, în data de 6 iulie 1934, titlul de Cetăţean de Onoare, pentru construirea Azilului de Bătrâni din localitate, astăzi demolat.

Semicentenarul Muzeului Judeţean

1982, iunie 23-30. Semicentenarul Muzeului Judeţean Argeş, reuniuni grupate sub genericul Zilele cultural-ştiinţifice, director Radu Stancu.

(Informaţii selectate din „Piteşti-620,  memento” de Petre Popa)

Ioan Lungeanu s-a născut la 21 iunie 1908, în localitatea argeşeană Bascov. După Seminarul Teologic de la Câmpulung Muscel (1930), tânărul Lungeanu a urmat Facultatea de Teologie din Cernăuţi (1941). În anul 1931 a primit darul preoţiei, mai apoi fiind numit la Parohia Pietrele (astăzi în comuna Băneasa, judeţul Giurgiu). Ioan Fălculete s-a născut la 22 februarie 1911 în familia unui agricultor din localitatea Văleni, judeţul Muscel (astăzi în judeţul Dâmboviţa). După şcoala primară din satul natal, a urmat ciclul liceal, apoi Facultatea de Teologie din Bucureşti, unde în 1937 a obţinut diploma de licenţă. La 1 aprilie 1939 a fost numit paroh al Parohiei Vălenii de Sus, din localitatea natală.

Lungeanu se numără printre referenţii care vor trasa coordonatele reformei preconizate de Mişcarea Legionară în BOR

În 1933, Ioan Lungeanu se angrenează în Mişcarea Legionară. În aprilie 1938 este reţinut de autorităţile carliste şi trimis în lagărul de la Miercurea-Ciuc, apoi la Vaslui, precum și în cel destinat preoţilor de la Schitul Sadaclia, din Basarabia. Este eliberat în decembrie 1938. La instaurarea guvernului naţional-legionar nu ocupa nicio funcţie în aparatul de stat. În schimb, la intervenţia preotului Ştefan Palaghiţă, primeşte însărcinarea în cadrul organizaţiei legionare de a face parte din Comisia de studii şi documentare privind Biserica. Altfel spus, se numără printre referenţii care vor trasa coordonatele reformei preconizate de Mişcarea Legionară în Biserica Ortodoxă Română. La rebeliune se afla la domiciliu, în Pietrele, astfel încât nu s-a implicat. Totuşi, între 7 mai şi 11 septembrie 1941 este suspendat din preoţie. Mai mult, pentru că autorităţile antonesciene considerau că păstrează relaţii cu lideri legionari, de Crăciunul anului 1942, ca şi alţi preoţi, este trimis în lagărul de la Mănăstirea Tismana. Este eliberat la 5 martie 1943.

Lungeanu se înscrie în Frontul Plugarilor

Revenit în parohie, preotul Lungeanu se implică din nou în politică. Pentru a se reabilita în raport cu noul regim politic, el se înscrie în Frontul Plugarilor, ajungând chiar preşedinte de onoare al organizaţiei locale. La 14 mai 1948 este arestat în cadrul Ordinului nr. 5 al MAI, privind foştii legionari cu „activitate subversivă”. În ancheta desfăşurată la Ministerul Afacerilor Interne, preotul Lungeanu a arătat cum în decembrie 1947 a fost contactat de Ion Jurubiţă, considerat şeful Regionalei Legionare Muntenia, care i-ar fi dat o directivă pentru strângerea de cotizaţii în sprijinul celor aflaţi în închisori. Acelaşi Jurubiţă îl mai contactase în 1946 pentru a-i comunica din partea lui Nicolae Petraşcu, comandant legionar, să se integreze în cadrul noului regim politic. Potrivit aceloraşi declaraţii date în ancheta de la Siguranţă, în februarie 1948, aflat în vizită la o rudă în Bucureşti, Lungeanu se întâlnise şi cu preotul Ion Vasilian, fost paroh în Tulcea şi lider legionar, care acum dorea să se transfere în Capitală. Deşi în declaraţii preotul Lungeanu a negat constant activitatea politică, împotriva sa anchetatorii au reţinut inclusiv directivele pe care le-ar fi dat unui legionar pentru refacerea organizaţiei legionare pe oraşul Giurgiu. Potrivit documentelor studiate se pare că Lungeanu într-adevăr se întâlnise cu Jurubiţă, de la care ar fi primit directive, însă nu se poate afirma asupra activităţii efective, dusă mai ales în anul 1948, când provocările Siguranţei practic au condus la arestările masive în rândul foştilor legionari. Şi de această dată credincioşii au înaintat memoriu la autorităţi în sprijinul său, însă fără succes. Prin Sentinţa nr. 197 din 7 martie 1950 a Tribunalului Militar Bucureşti, părintele Lungeanu era condamnat la 10 ani temniţă grea pentru infracţiunea de „uneltire contra ordinii sociale”. La recurs, prin Decizia nr. 1924 din 28 iunie 1950 a Curţii Militare de Casaţie şi Justiţie, i-a fost redusă pedeapsa la 8 ani. După arestul de la MAI, a cunoscut penitenciarele de la Jilava (iunie 1948) şi Aiud (mai 1950), coloniile de muncă de la Valea ­Neagră (noiembrie 1950 - aprilie 1951), Poarta Albă (aprilie-mai 1951), Peninsula (mai 1951 - iulie 1952), Baia Sprie (iulie 1952), apoi din nou Aiud (martie 1954), Văcăreşti (aprilie 1956) şi Jilava (1956).

Ioan Fălculete participă la alegerile parlamentare din noiembrie 1946, în calitate de delegat al PNŢ

8 Falculete Ioan 1952Cu sprijinul omului politic liberal Dumitru Alimănişteanu, originar din zona Muscelului, Ioan Fălculete a început ridicarea unei noi biserici. Pentru că era cel mai respectat intelectual din localitatea Văleni, în timpul guvernării legionare i se oferă funcţia de şef de garnizoană, pe care o primeşte cu titlu onorific. Nu duce o politică legionară militantă, ci se preocupă îndeaproape de nevoile gospodăreşti ale localităţii în care se născuse şi slujea. În această perioadă pietruieşte drumul principal şi construieşte altul necesar aprovizionării localităţii cu lemne, duce o intensă activitate misionară pentru combaterea sectelor, este preşedinte al căminului cultural şi al unor comitete comunale gospodăreşti, ţine o cantină pentru 150 de şcolari pe zi şi strânge ajutoare pentru familiile nevoiaşe. Chiar dacă nu participase la rebeliunea din ianuarie 1941, din cauza apartenenţei politice, părintele Fălculete este urmărit de către Jandarmerie, mai ales în urma unei delaţiuni mincinoase anonime din anul 1943 dată împotriva sa. Din cauza aceluiaşi document, după 23 august 1944, în campania de epurare a funcţionarilor de stat iniţiată de guvern, părintele Fălculete este cercetat de către comisia partidelor politice. Pentru susţinerea sa, la 15 noiembrie 1944, Primăria localităţii Văleni trimitea la comisie o adresă, prin care arăta cum părintele Fălculete „a avut o purtare exemplară” în timpul guvernării legionare. Cu toate acestea, la 20 decembrie 1944, părintele era nevoit să se prezinte pentru internare în lagărul de deţinuţi politici de la Câmpulung. În ianuarie 1945 este cercetat din nou, negăsindu-se nicio probă împotriva sa. Astfel, este eliberat din lagăr. Participă la alegerile parlamentare din noiembrie 1946, în calitate de delegat al Partidului Naţional Ţărănesc. Acesta este motivul pentru care în 1947, în contextul arestării şi judecării liderilor ţărănişti în frunte cu Iuliu Maniu, părintele Fălculete intră în vizorul organelor represive comuniste.

Părintele Fălculete a trecut şi prin închisoarea Piteşti

După instalarea regimului comunist în toate pârghiile instituţionale, părintele Fălculete este urmărit sistematic în biserică, la predici, şi pentru legăturile sale. În cadrul acestei urmăriri operative, unii membri de partid dau note informative tendenţioase împotriva sa, acuzându-l că susţine o politică legionară încă din 1938. De aceea, într-o sinteză a Securităţii despre părintele Fălculete se arăta cum „împiedică activitatea organizaţiilor de masă, duce propagandă în favoarea imperialiştilor, spunând că în curând vin americanii şi că vor scăpa ţara de comunişti; ţine predici în biserică şi spune că PMR este un balaur cu 12 capete”. Evident că multe din aceste acuzaţii erau fabulaţii, colportate în vremea aceea de majoritatea românilor, dar documentul este redactat în scopul culpabilizării cât mai grave a preotului Fălculete şi arestării sale.
A urmat arestarea, care s-a produs la 19 iulie 1952 şi trimiterea în Penitenciarul Piteşti. După o anchetă sumară, desfăşurată la 17 septembrie 1952 la Securitatea Piteşti, părintelui Fălculete i se fixează o condamnare administrativă de 60 de luni în colonie de muncă. Astfel a cunoscut universul concentraţionar, mai întâi la Peninsula Valea Neagră (12 ianuarie 1953), apoi la Borzeşti (29 august 1953), respectiv Oneşti (16 martie 1954). În urma cercetării făcute de comisia MAI şi în contextul desfiinţării coloniilor de muncă, la 5 mai 1954 părintele Fălculete a fost eliberat din lagărul de la Oneşti, revenind astfel în mijlocul familiei şi al parohiei sale.

Miercuri, 17 Ianuarie 2018 23:20

Caleidoscop

Scris de

Argeșeanul Gheorghe Golescu, în Divanul Judecătoresc

În 1831, Gheorghe Golescu participă la deschiderea Adunării Obşteşti pentru revizuirea Regulamentului Organic. În calitate de membru al Divanului Judecătoresc a prezentat Mesajul generalului rus Pavel. D. Kiseleff.

Învăţătorul lui Caragiale a predat şi la Piteşti

În perioada 1853-1858, a funcţionat la Şcoala Naţională din Piteşti institutorul transilvănean Basil Drăgoşescu. Ulterior, el a fost transferat la Ploieşti, unde l-a avut elev pe Ion Luca Caragiale.

Şcoală particulară la biserica Mavrodolu

În 1876, preoţii Gheorghe Popescu şi Ion Petculescu înfiinţează o şcoală particulară pe lângă biserica Mavrodolu la care elevii plăteau trei lei pe lună.

Maiorul Matei Botescu din Piteşti participă la demonstraţiile împotriva acţiunilor antiromâneşti

La marea demonstraţie din capitală, din primăvara anului 1894, împotriva acţiunilor antiromâneşti întreprinse de Austro-Ungaria în Transilvania, participă, alături de alţi 4 ofiţeri şi maiorul Matei Botescu din Piteşti.

Modernizarea iluminatului în Piteşti

Pentru modernizarea sistemului de iluminat al oraşului Piteşti, în anul 1900 primăria a făcut un contract cu fraţii Kepich din Bucureşti. Aceştia au instalat lămpi în sistem Washington, care funcţionau cu petrol dublu rafinat. În şedinţa din 3 martie 1901, primăria a aprobat oferta inginerului Dimitrie Dima, pentru instalarea a 11 lămpi din acelaşi sistem. Tot în anul 1901, autorităţile locale au încheiat contract cu firma Vilhelm Pittner din Viena, pentru instalarea a 33 de felinare şi 33 de lămpi care funcţionau cu petrol dublu rafinat. 

Familiile nevoiaşe au fost ajutate de prefect

Prefectul judeţului Argeş face pe 8 octombrie 1917 un apel la piteştenii cu dare de mână să vină în ajutorul familiilor nevoiaşe. Listele de subscripţie au fost deschise la Centrul Comisiei de ajutor, Prefectură, Primărie, Administraţia Financiară şi Poliţie. Funcţionarii au hotărât să cedeze în acest scop 2% din salariile lor, iar primarul şi viceprimarul au renunţat la întreaga lor leafă în favoarea săracilor.

(Informaţii selectate din „Piteşti-620,  memento” de Petre Popa)

Într-o zonă cu un trecut istoric atât de bogat şi frământat ca al Văii Vâlsanului, legendele şi tradiţiile populare au înflorit. Acestea privesc cele mai variate aspecte ale naturii şi ale vieţii sociale. Prin legende, oamenii locului au încercat să îşi explice de-a lungul veacurilor originea unor elemente şi fenomene locale. Apărute în vremuri imemoriale, acestea s-au transmis pe cale orală, îmbogăţindu-se cu trecerea timpului. Majoritatea sunt legende geografice, încercând să explice denumirile pomenite din străbuni, dar întâlnim şi legende legate de faimosul haiduc Radu lui Anghel sau domnitorul Cuza Vodă.

Legenda râului Vâlsan

Una dintre cele mai frumoase poveşti legate de aceste locuri este cea a râului Vâlsan. Se spune că în vremurile vechi locurile pe care le ştim astăzi arătau cu totul altfel, iar întreaga Vale a Vâlsanului era o câmpie netedă ca în palmă. Şi se mai zice că în vremea aceea, pe acolo, trăiau nişte uriaşi care stăpâneau întreg ţinutul. Pe locurile astea era stăpân Vâlsan, o namilă cu fruntea lată care a plecat din munţi către şesuri. Şi tare s-a mai mirat când a văzut acolo nişte piticuţi care se căzneau să scoată apa din adâncul pământului cu nişte burdufuri. S-au speriat la început oamenii când au văzut namila, dar, văzând că nu le vrea răul, s-au liniştit. Uriaşului i-au plăcut piticuţii şi văzând cât sufereau din pricina apei şi-a pus în cap să le aducă din apa pe care o văzuse strânsă în căldările munţilor. Şi şi-a făcut Vâlsan un fierăstrău din cremenea unu vârf de munte şi a pornit către lacuri. Dar cum a început Vâlsan să dea drumul la ape, au apărut ceilalţi uriaşi supăraţi că le fură apele. S-au luptat pe viaţă şi pe moarte şi, neputându-se învinge, au căzut la pace. Uriaşii au astupat spărturile şi au trimis repede după un vraci care să îi înveţe cum să îşi păzească apele. Vraciul le-a dat uriaşilor un mănunchi de fiare mărunte pe care le-a numit chei. Şi le-a spus că ele pot descuia munţii cei mai tari şi aceştia se vor despica lăsând apele să curgă către şesuri, dar trebuie să aibă mare grijă de ele, căci cu acele chei până şi piticii din şes pot stăpâni furia apelor. S-au înspăimântat ei uriaşii de ce au auzit şi o vreme au păzit apele din căldări, dar nişte vrăjmaşi le-au călcat ţinuturile şi ei au încredinţat cheile Zanogutei, sora lor bună, legând-o cu limbă de moarte să nu spună cuiva taina. Zanoguta şi-a legat cheile de brâu şi s-a jurat că nu va spune nimănui ce putere au. Vâlsan plecase iar către piticii lui din vale, pe care i-a găsit mai necăjiţi ca niciodată de seceta mare care se abătuse asupra lor. Şi iar s-a hotărât Vâlsan să dezlege zăgazurile apelor pentru a-şi ajuta prietenii. Dar când a urcat iar în munţi, a văzut că fierăstrăul lui nu mai rupea nicio bucăţică din cremenea munţilor oricât de mult trudea el. Cum sta Vâlsan aşa gândind că nu-i lucru curat, s-a ivit Zanoguta să-l certe că iar le fură apele. Şi i-a spus Zanoguta că, oricât s-ar munci, nu poate să descuie apele încuiate de fraţii ei. Din vorbă în vorbă, cei doi au prins drag unul de altul şi au plecat spre ţinuturile lui Vâlsan. Acolo au stat mulţi ani şi au avut prunci, Pleşu, Bură, Jugăstru, Băjenaru şi Priboi. Vâlsan uitase de chinurile piticilor şi Zanoguta uitase şi ea de fraţii săi. Dar, întorcându-se din lupte, aceştia mai de grija ei, mai de frică să nu cadă cheile în mâini potrivnice, au plecat să îi dea de urmă. L-au găsit pe Vâlsan şi pe Zanoguta şi s-a pornit luptă cum n-a mai fost. Au luptat întâi Vâlsan cu Negoiul şi apoi, rând pe rând, toţi fraţii au căzut sub mâna grea a lui Vâlsan. Ultimul a ieşit la luptă tatăl Zanogutei care aşa de aprig s-a avântat, că nimic nu a mai rămas în jurul lor. Din câmpia cea frumoasă n-a mai rămas decât gurguiul Braţului şi Dealul Viei. Aşa de aprigă a fost lupta că pământul s-a despicat şi i-a zdrobit pe amândoi. Zanoguta a dat atunci cheile de la brâu piticilor care fuseseră atât de dragi lui Vâlsan şi le-a spus vraja care deschidea munţii. Oamenii au deschis cu cheile zăgazurile apelor şi acestea au pornit spre vale cu atâta furie că au măturat tot în cale, chiar şi pe Zanoguta care adormise pe iarbă. Spărturile munţilor n-au mai fost niciodată astupate şi de atunci curg mereu apele Argeşului şi ale Vâlsanului şi toate celelalte care scapă din strânsoarea munţilor.

Legenda Lacului cu Ochi sau Lacul fără fund

Odată, când au năvălit tătarii, toţi bogătaşii şi toţi boierii au fugit care încotro ca să îşi salveze bogăţiile şi vieţile. Se zice că nişte boieri mari, bogaţi, care aveau la ei mult aur şi odoare au pus tot ce au avut într-o caleaşcă trasă de doi cai negri. Au luat un vizitiu pe capră şi au pornit la drum până au ajuns prin părţile Vâlsanului. Dar prin pădure i-a apucat noaptea şi, fără să îşi dea seama, au căzut şi vizitiu, şi boieri, şi caleaşcă într-un lac care astăzi se numeşte Lacul cu Ochi. Acolo, pe fundul lacului, şi-au găsit sfârşitul şi numai două roţi au mai ieşit la suprafaţă. Acum, lacul este tot înnămolit şi plin de lemnărie. Deasupra a crescut muşchi, iar oamenii locului se feresc de el, căci e înşelător şi primejdios şi cine scapă în el nu mai iese.

Legenda coastei frumoase

Se spune că Vlad Ţepeş a fost fugărit prin locurile astea de Radu cel Frumos, care a venit pe aceste meleaguri cu oaste mare ca să îl bată pe Ţepeş şi să ia domnia. Dar Ţepeş, cum a prins de veste, l-a încercuit pe Radu cel Frumos, mai-mai să-l taie. Dar acesta a fugit cu câţiva oameni în sus pe Vâlsan, până la Brăduleţ, şi apoi a trecut dincolo la Argeş, la Poenari. Când a fugit el în grabă, a îngropat arme şi bani în poiană, iar coasta peste care a scăpat a luat numele lui Radu cel Frumos şi i se spune şi acum Coasta Frumoasă.

Numai în Galeş sunt construite 43 de troiţe

8 galesO tradiţie a meşteşugarilor din zona Brăduleţului este cea a construcţiei de troiţe de lemn, ca un element emblematic al spiritualităţii. Acestea sunt prezente în diverse forme, pe toate drumurile, la răscruci, pe coline sau lângă fântâni. Termenul vechi de „troiţă” poate fi interpretat ca „treime”, ducând cu gândul la locaş de închinare pentru Treimea Dumnezeiască. În construirea acestor locaşuri, un factor deosebit de important este prezenţa meşterilor tâmplari şi dulgheri care şi-au dovedit priceperea până acum. Aceştia, adevăraţi artişti populari, împreună cu sculptorul care înfrumuseţează pereţii troiţei şi pictorul, de asemenea local, sunt aleşi atât dintre cei mai pricepuţi, cât şi dintre cei care sunt buni creştini, cu purtări cinstite şi dragoste de biserică.
Astfel, troiţele nu sunt diferite în puterea lor spirituală de bisericile considerate locaşuri ale Domnului. Astăzi, numai în Galeş sunt construite 43 de troiţe, din care menţionăm Troiţa Eroilor (1990), Troiţa cu trei icoane (1991), Troiţa Sf. Ioan Botezătorul de la Piscu Negru (1997), Troiţa - Altar din Poiana Pustnicilor (Robaia, 1997), Troiţa - Cruce închinată Sfinţilor Împăraţi (2000), Troiţa Vânătorilor (2002). Aceste troiţe sunt expresia spiritualităţii şi a talentului meşterilor populari, adevărate opere de artă în care tradiţia şi credinţa se împletesc pentru a duce mai departe obiceiurile pământului.

Joi, 11 Ianuarie 2018 13:58

Caleidoscop

Scris de

Nicolae Iorga a conferențiat la Pitești

1891. Se iniţia, la Piteşti, filiala locală a Ligii Culturale, devenită, în 1914, Liga pentru Unitatea Culturală a Tuturor Românilor, în cadrul căreia, de-a lungul timpului, au conferenţiat: Vasile Alexandrescu-Urechia, Alexandru D. Xenopol, Dimitrie Onciul, Vasile Pârvan, Nicolae Iorga, alte personalităţi ale neamului.

Căpitanul Monnier s-a oprit din călătoria sa și la Piteşti

La 1786, poştalioanele care veneau din străinătate opreau şi la Piteşti, întrucât aici se găsea o staţie de poştă. În acelaşi an, pe 15 septembrie, căpitanul Joseph Gabriel Monnier călătorind din Turcia spre Franţa s-a oprit şi la Piteşti. El a fost găzduit şi ospătat de ispravnicul Frangopol.

A fost înființat atelierul de tăbăcărie de pe strada Râurilor

1824. În anul 1824, a fost înfiinţat, pe strada Râurilor, un atelier de tăbăcărie, cunoscut, peste ani, prin numele patronului Alexandru Uivary. În acelaşi an, pe 3 mai, danezul Clausewitz, consilier al ţării sale la Istanbul, a publicat în însemnările făcute în timpul călătoriei sale în Ţara Românească, că la Piteşti, şeful Poştei, Steriopol vorbea bine germana şi italiana.

Minus 27 grade Celsius, în Pitești

1907, ianuarie 24. Se înregistra, la Pitești, o temperatură negativă record de minus 27 grade Celsius, Scară termometrică centisimală. Anders Celsius (1701-1744), fizician și astronom suedez.

Daune însemnate provocate în Argeş de răscoalele ţărăneşti din 1907

La 15 februarie 1908, în urma evaluărilor făcute de o comisie asupra daunelor provocate în timpul şi din cauza răscoalelor ţărăneşti din martie 1907, în judeţul Argeş au fost constatate daune estimate la 293.949,35 lei. Numărul proprietarilor afectaţi a fost de 23, iar suma despăgubirilor solicitată de proprietari s-a ridicat la 824.503,52 lei.

Elogii publice aduse luptătorilor pentru unire

1918, decembrie 1. La Teatrul Comunal din Pitești entuziastă adunare cetățenească, în alocuțiuni fiind prezentate legăturile permanente dintre zona Argeș-Muscel cu teritoriile transilvane. Elogii publice aduse luptătorilor pentru unire din Basarabia (27 martie/9 aprilie 1918) și Bucovina (14/27 octombrie 1918).

(Informaţii selectate din „Piteşti-620, memento” de Petre Popa)

Inginerul chimist Ştefan Gheorghe, născut în Lucieni, comuna Hârtieşti, judeţul Argeş, este considerat părintele aurului aluvionar, el fiind primul român care a pus la punct tehnologia recuperării aurului din masa aluvionară. La vârsta sa venerabilă este încă o persoană activă, un spirit întreprinzător şi sociabil.

Munca sa de cercetare s-a concretizat în cele 46 de inovaţii şi 6 invenţii

Pe când se afla în plină activitate, în vremea comunismului, din dragoste pentru localitatea sa natală, a organizat, pe Mâzgana, un afluent al râului Argeşel, o secţie de cercetare şi producţie pentru recuperarea aurului aluvionar. Aici munceau şi oameni din satul natal şi din împrejurimi. Munca sa de cercetare s-a concretizat şi în publicarea a peste 20 de articole în revistele de specialitate, precum şi în cele 46 de inovaţii şi 6 invenţii.
Domnul inginer Ştefan Gheorghe ne-a povestit istoria minei de aur din comuna Hârtieşti, la a cărei fondare şi dezvoltare a avut un rol principal. „Mina Hârtieşti am început-o în anul 1980 cu lucrări speciale, fiind construită în şase luni. În opt ani de activitate au fost antrenaţi peste 200 de muncitori din Hârtieşti, inclusiv satele Lucieni şi Vultureşti, cu statut de mineri, avantajaţi atunci pentru că aveau hrană deosebită, iar rezultatele au fost mai mult decât bune pentru că s-a descoperit că între Dâmboviţa şi Olt există un zăcământ aurifer, sărac, dar totuşi de mare importanţă. Sărac pentru că nu aveam o tehnologie bine pusă la punct. Au lucrat peste 20 de institute de cercetare de la cel mai înalt nivel din ţară, unde au fost antrenaţi mii de oameni. La un moment dat, se punea problema să se închidă mina, iar pe oameni să-i distribuim. Ministrul ţinea foarte mult la mine, iar eu urmam să merg director la o mină din Bălan”.

„Am fost primul român care a demonstrat că nu există nisip fără aur”

„În timpul lui Ceauşescu se lucra non-stop, mai spune inginerul Ștefan Gheorghe. Nu se lucra de Crăciun, de Paşti, dar eram în ziua de Bobotează şi m-am dus la o balastieră unde aveam de gând să pun de mult un aparat pe care îl inventasem, care avea proprietatea să reţină numai aurul, pe care nu-l declarasem drept invenţie... Am mers acolo şi am întâlnit un băiat tânăr, se numea Stan, care era şeful balastierei. Pe scurt, l-am rugat să mă lase să instalez un aparat acolo. Răspunse: «Eu vă las, dar spuneţi-mi de ce.» I-am zis: «Cred că aici este aur». Când a auzit, imediat a răspuns: «Când vreţi, veniţi». Făcusem cel mai frumos şi cel mai dotat laborator şi secţie de cercetare din toată România, cred că şi din partea de sud-est a Europei. L-am montat tot în ziua de Bobotează şi la două zile m-am dus să văd dacă s-a strâns aurul. Era o cantitate la care nu m-am aşteptat. Am zis că este o întâmplare, că aurul aluvionar uneori se concentrează într-o anumită zonă. Şi am zis că-l mai las. Şeful balastierei şi-a făcut cruce. Am mers mai departe, o săptămână, cu pânzele pe care le pusesem acolo, pânze cu o geometrie specială. Mai departe am dat dispoziţie: «Nu cumva să spuneţi la cineva, să mă trezesc cu Securitatea aici...» După zece zile am anunţat şi ministerul. La nivel de minister erau încântaţi oamenii, deşi exista nesiguranţă din partea ministrului de resort, a lui Nicolae Dicu. M-am dus într-o zi la el, m-a primit, dar nu mă credea că am găsit aur exploatabil. Atunci i-am turnat o mostră de aur pe birou. «Ce vrei să faci mai departe?», m-a întrebat ministrul. I-am explicat. I-am cerut şi mi-a aprobat: într-o lună de zile am montat, în Argeş, 42 de aparate. Apoi am montat în Dâmboviţa, Dolj, Vâlcea, Braşov şi peste tot am găsit aur. Am fost primul român care a demonstrat că nu există nisip fără aur. Asta făcea parte şi din invenţia mea”.

„O medie, într-o zi, se strângeau pe o pânză cam două grame de aur”

„Acum vă povestesc o parte tehnică. În mod clasic, mineritul de aur se face astfel: se sapă în munte, se scobeşte muntele, se caută un filon, îl transportă la zeci de kilometri, îl concasează, îl macină, îl flotează şi se obţine un concentrat de 18 grame de aur pe tonă. La mine nu era nevoie pentru că se concentra direct pe pânză. O medie, într-o zi, se strângeau pe o pânză cam două grame, dar luând în calcul cele 42 de balastiere cu cele două grame, iar în ţară erau 1.270 de balastiere, era ceva. S-au făcut cercetări în Moldova, Ardeal, Banat, pe Dunăre. Pe Dunăre s-a găsit extraordinar de mult aur. Producţia ţării din minerit normal era de 1.500 kg pe an. Eu însă făcusem calculele după datele de la geologie că puteam să scoatem 3.000 kg. Dar a venit Revoluţia, iar aparatele noastre din balastiere au dispărut. Cel mai frumos şi dotat laborator de la noi din ţară era la Mâzgana. M-am dus acolo, am văzut că se alesese praful. M-a durut sufletul...”. Cu această amărăciune şi-a încheiat povestirea domnul inginer Ştefan Gheorghe, fiu vrednic al satului Lucieni, dar şi un cercetător care merită toată admiraţia noastră.

Din istoria satului Lucieni

Satul Lucieni se află la 26 km de Mioveni. Biserica satului are hramul Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena şi împlineşte rolul de a reface şi a păstra legătura dintre înaintaşi şi urmaşi. În lipsa locurilor de muncă, pământul - darul lui Dumnezeu - rămâne o sursă sigură de asigurare a hranei pentru locuitori. Se mai află în sat şi ruinele vechiului conac boieresc construit în anul 1900 de C.A. Vlădescu, descendent al unei cunoscute familii boiereşti argeşene. Comuna Hârtieşti se laudă cu vechimea ei din anul 1475, din vremea domnitorului Laiotă Basarab, zis şi Basarab cel Bătrân, când domnul muntean a „întărit“ Mănăstirii Cutlumuş de la Muntele Athos mai multe sate şi un munte, printre care se află şi satul Hârtieşti. Sursa: ziarullumina.ro

Miercuri, 20 Decembrie 2017 23:58

Caleidoscop

Scris de

Alexandru Moruzi decide luarea de măsuri în cazul conflictelor sociale din Pitești

1793. Alexandru Moruzi, domn al Țării Românești (1792-1796; 1799-1801) a decis măsuri în cazul diverselor conflicte sociale din Pitești, aspecte întâlnite apoi în vremea domnilor Ioan Caragea (1812-1818) și Alexandru Șuțu (1818-1821).

Interzicerea taxelor la pâine, ouă și lemne

1810. Ca urmare a nemulțumirilor populației urbane, dintr-o poruncă domnească, adresată vameșului din Pitești, rezultă interzicerea taxelor la pâine, ouă, lemne, în oraș funcționând atunci trei brutării.

Funcţionarii publicidin Pitești au organizat diverse întruniri publice

În perioada 1890-1892, secţia din Piteşti a funcţionarilor comerciali au organizat diverse întruniri publice pentru obţinerea repausului săptămânal. În acest sens, aceştia au înaintat Camerei Deputaţilor, cu sprijinul oferit de Vasile G. Morţun, Constantin Mille, Alexandru Gh. Radovici, Anton Bacalbaşa, Alexandru Ionescu, mai multe petiţii.

Se inițiază Ansamblul Muzical de Amatori al Sindicatelor din Argeș

1947-1948. Se inițiază în orașul Pitești Ansamblul Muzical de Amatori al Sindicatelor din Argeș, dirijori: profesorii Grigore Mircescu și Emil Lerescu. Spectacole periodice.

Inițierea „Școlii Sportive” de către liceul Nicolae Bălcescu

1957, octombrie 1. Liceul Nicolae Bălcescu din Pitești inițiază „Școala Sportivă”, atletism, handbal, baschet. Directori și antrenori cunoscuți: Ion Vorovenci, Constantin Luca, Gheorghe Dan, Corneliu Corciu, Cornel Gheție.

35 de ani de la înființarea Cenaclului Liviu Rebreanu

1983, februarie 15. Sărbătorirea a 35 de ani de la înființarea Cenaclului literar Liviu Rebreanu din Pitești, inițial Alexandru Sahia, președinți: Drăghici Mărgineanu, Ion M. Dinu, Zenovie Păun, Tudor Diaconu, Ludmila Ghițescu, Ion Lică-Vulpești.

(Informaţii selectate din „Piteşti-620,  memento” de Petre Popa)

Continuăm și în această ediție prezentarea clericilor ortodocşi din Argeș victime ale persecuţiei comuniste imediat după sfârșitul celui de-al doilea război mondial. Vă prezentăm așadar biografia preotului Dumitru Mitoiu din Dârmănești și pe cea a preotului Varlaam Lică, fost pedagog la seminariile din Curtea de Argeș și Câmpulung.

Preotul Mitoiu a fost anchetat prin torturi fizice şi psihice pentru apartenenţă la Mişcarea legionară

Dumitru Mitoiu s-a născut la 6 octombrie 1916 într-o familie de oameni simpli, agricultori din localitatea musceleană Dârmăneşti. După şcoala primară din localitatea natală, tânărul Dumitru Mitoiu a urmat Seminarul teologic din Curtea de Argeş (absolvit în 1937), apoi Facultatea de Teologie din Bucureşti (1937-1941) şi pe cea de Drept de la Iaşi. În anii studenţiei, inevitabil, ia contact cu lupta politică din capitala României, manifestând interes pentru Mişcarea legionară. Totuşi, abia în timpul guvernării naţional-legionare devine membru legionar, atunci când, locuind la Băceşti (satul natal al soţiei), acceptă funcţia de şef de plasă, subordonat şefului organizaţiei judeţene Putina, avocatul Nicolae Pâslaru. Se implică în activitatea legionară până la momentul rebeliunii din ianuarie 1941, când abandonează lupta politică. De altfel, în noiembrie 1942 este numit preot slujitor la Parohia Băceşti. După instalarea guvernului procomunist condus de Petru Groza, din cauza trecutului său politic, preotul Mitoiu intră în rândurile organizaţiei „Frontul Plugarilor”. Nu activează politic, dar apartenenţa la acest partid îi conferă liniştea de care avea nevoie ca slujitor al Altarului. Acest „privilegiu politic” nu a fost de durată. Conform documentelor de arhivă, în noaptea de 14 spre 15 mai 1948 este arestat în urma unei înscenări orchestrate de Siguranţa din Roman. Este anchetat prin torturi fizice şi psihice, obligat să dea declaraţii conform cărora după instalarea regimului democratic ar fi participat la reactivarea Mişcării legionare. În consecinţă, la 18 martie 1949, prin Sentinţa nr. 335 a Tribunalului Militar Iaşi este condamnat la o pedeapsă de 10 ani închisoare corecţională, pentru infracţiunea de „uneltire contra ordinii sociale”. Cunoaşte penitenciarele de la: Suceava (mai 1948), Piteşti şi Aiud (din septembrie 1949). La 27 aprilie 1957 este eliberat din închisoarea Aiud, însă pentru că era considerat potenţial pericol la adresa regimului „democrat-popular”, prin decizia unei comisii MAI, părintelui Mitoiu i se fixează un domiciliu obligatoriu de 36 luni. Este trimis în localitatea Şcheia, regiunea Galaţi, încercând să se refacă după regimul inuman de detenţie. Ba chiar solicită aprobare pentru a sluji la altarul bisericuţei din localitatea Stăncuţa, din apropiere. Episcopia din Galaţi îi acordă binecuvântarea, însă MAI îi interzice acest drept. Mai mult, tot o comisie MAI hotărăşte trimiterea părintelui Mitoiu în lagăr de muncă pentru o perioadă de 48 luni. Astfel, ajunge în lagărul de la Culmea (noiembrie 1958), apoi în cel de la Periprava (aprilie 1960). La 12 septembrie 1962 este eliberat de la Periprava şi i se fixează un domiciliu obligatoriu în satul natal.

Varlaam Lică a fost pedagog la seminariile din Curtea de Argeş şi Câmpulung

Un alt cleric care a suferit sub persecuţia comunistă, mai puţin cunoscut în istoriografia postdecembristă, este ieromonahul Varlaam Lică. Acesta s-a născut la 9 mai 1907, într-o familie de oameni simpli şi credincioşi din localitatea nemţeană Vânători. După şcoala primară din satul natal, în 1927 viitorul monah s-a înscris în Seminarul de la Neamţ, unde a învăţat până în 1929. După satisfacerea stagiului militar, şi-a continuat studiile de teologie, în anii 1931-1938 la Seminarul monahal de la Mănăstirea Cernica, apoi pe cele superioare în 1939-1941 la facultatea de la Chişinău şi în 1941-1946 la Bucureşti. Pentru că fratele său era stareţ al mănăstirii argeşene Robaia, a vieţuit o perioadă de timp în acest aşezământ. În august 1938 este hirotonit ierodiacon pe seama Mănăstirii Turnu, județul Argeş (astăzi în Vâlcea), iar în 1940 ieromonah de către episcopul Grigorie Leu. Pentru a putea urma studiile de teologie s-a angajat ca pedagog, de la 1 ianuarie 1940 la Seminarul de la Câmpulung Muscel, în decembrie 1940-iunie 1941 la Seminarul din Curtea de Argeş şi în noiembrie 1945-iunie 1946 la liceul de băieţi din Găeşti. Ulterior, este numit slujitor la Catedrala episcopală din Sighet. Aici este cercetat de Siguranţă, pe motiv că ar activa alături de legionari. Nu se găsesc probe împotriva sa şi dosarul se clasează.

În penitenciarul de la Pitești se îmbolnăvește de TBC

Totuşi, la 13 februarie 1948, în timp ce se afla în tranzit în Câmpulung Muscel, ieromonahul Varlaam Lică este reţinut de Siguranţă. Din delaţiunile unor informatori ai Siguranţei rezulta că ieromonahul Varlaam ar fi „instigat contra statului şi defăimat pe guvernanţii URSS”. În ancheta de la Siguranţa din Bucureşti a refuzat să recunoască acuzaţiile care i se aduceau. Fără nicio decizie juridică, în iulie 1948 a fost trimis în penitenciarul din Piteşti. Pentru că se îmbolnăveşte de TBC, Varlaam Lică este mutat în penitenciarul de la Târgu Ocna, unde autorităţile comuniste iniţiaseră reeducarea. Îi cunoaşte pe Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide, stareţul Gherasim Iscu şi alţi trăitori creştini deţinuţi. Ca monah îşi urmează vieţuirea creştină, după cum consemnau gardienii: „Deţinutul Lică Varlaam se manifestă mai mult pe temă religioasă, contra regimului de democraţie populară, afirmând că comuniştii au distrus credinţa şi biserica, răspândind această teorie în rândurile deţinuţilor pentru a le ridica moralul lor banditesc”. În acelaşi document se mai arăta că ieromonahul Varlaam „a căutat tot timpul să creeze o atmosferă ostilă problemei demascărilor şi reeducării”, afirmând: „Este păcat să demaşti pe aproapele tău”. La 27 februarie 1952, o sursă a Securităţii nota: „Deţinutul Varlaam Lică în luna aprilie 1951, când în rândul deţinuţilor se agita problema demascărilor, ţinea în curte, împreună cu alţi deţinuţi, preoţi, ca: Cărăuşu Adrian, Ioja Sinesie şi Banu Constantin, un fel de adunări religioase în care antrena şi pe alţi deţinuţi, vorbindu-le despre păcatul de a face rău aproapelui şi alte lucruri”. Mai mult, conform unui alt informator, la decesul unor deţinuţi din penitenciarul de la Târgu Ocna, în septembrie-octombrie 1950, părintele Varlaam „a încercat să facă slujbe religioase în prezenţa celorlalţi deţinuţi, însă a fost oprit la timp de domnii miliţieni”. La 10 octombrie 1951, un alt informator al Securităţii arăta cum părintele evită „societatea deţinuţilor legionari”. De la Târgu Ocna, în februarie 1952 părintele este mutat în ancheta Direcţiei Generale a Securităţii. După o anchetă sumară, în septembrie 1953, părintele Varlaam Lică este eliberat din temniţa comunistă.

Pagina 4 din 54