Discovery (752)

Prozator, traducător şi autor de versuri, Constantin Argeşanu s-a născut la 17 septembrie 1892, în localitatea Târgu Dealului, astăzi orașul Ştefăneşti, judeţul Argeş, și a decedat la 19 ianuarie 1964, la Bucureşti. Fiu al Zafirei (născută Popescu) şi al lui Emanoil Argeşanu, protagonistul nostru a absolvit liceul la Piteşti, apoi a urmat cursurile unor institute militare la Bucureşti şi Potsdam, devenind ofiţer de geniu.

A fost comandant al Aeronauticii Regale Române

Constantin Argeșanu participă la Primul Război Mondial, iar mai târziu (1926-1927) se reprofilează la şcoala de pilotaj din Tecuci. Ca ofiţer de aviaţie, primeşte posturi de comandă, mai întâi la Iaşi (1928-1937), apoi la Bucureşti, atingând apogeul carierei între 1944 şi 1947, când, general fiind, deţine funcţia de comandant al Aeronauticii Regale Române. Membru al Societăţii Scriitorilor Români, a avut şi după 1948 unele atribuţii în conducerea Uniunii Scriitorilor. Începând din 1908, a colaborat intens la periodicele vremii, între care, în mod susţinut, la „Dumineca”, „Universul literar”, „Greierul” (Iaşi), „Adevărul literar şi artistic”, „Rampa”, „Opinia”, „Tot”, „Cadran” (Iaşi), unde a făcut parte din redacţie, „Aripi româneşti”, „Poporul” (ca prim-redactor), „Papagalul”, „Aripi noi” şi multe altele, cu versuri, proză și articole. Iniţial, a semnat Const. Em. Popescu-Piteşti, C. Em. P. Argeşan, apoi şi C. Arg., C.P. Argeşel, Don Carlos, Ion Brambura, Nichifor Coţcariul. Publicistica sa cuprinde, cu puţine excepţii, articole despre teatru.

Câteva dintre prozele lui Argeşanu au fost traduse în limba rusă

Debutul lui Argeşanu, cu versuri în „Veselia” (1908), indică înclinaţia spre umor, gen potrivit atât temperamentului său, cât şi posibilităţilor de exprimare literară. Cronicile rimate, câteva seriale umoristice din reviste sunt, în general, spirituale, spumoase, cu efect bine calculat. În paralel însă, Argeşanu publică şi versuri în care sentimentul singurătăţii, suferinţa vin din insatisfacţia faţă de întâmplările comune ale vieţii. Tristeţea fără nume, rău atribuit mai degrabă condiţiei umane, generează şi lirismul sumbru din prima lui carte de versuri, „Cântecele tavernei” (1922). Autorul îşi afirmă conştiinţa de poet damnat, care a scris într-o „carte blestemată” despre „adevărul vieţii” împreună cu Al. Bibescu, semnează şi o insignifiantă dramă în versuri, „Ferdinand Catolicul” (1929). Cea mai importantă faţetă a scrisului său - umorul - este ilustrată de proză, în mare parte apărută doar în periodice. Cu supratitlul „Vacanţele unui trubadur” sau separat, el a publicat schiţe care tratează, într-o manieră uşoară, glumeaţă, aspecte ale vieţii citadine, mondene. Scrierile adunate în volumul „Drumuri albastre” (1937) alcătuiesc o evocare nostalgică a începuturilor aviaţiei militare româneşti, într-o atmosferă uşor exaltată. Dar nonşalanţa ostentativă a aviatorilor, bravada, distanţa dintre gestul teribilist şi efectul rizibil, reacţiile spectaculos ilare ale camarazilor plasează totul în zona umorului. Câteva schiţe mai „terestre”, în care apar stereotipii şi obtuzităţi militare, îl apropie de ironistul Gheorghe Brăescu. În „Ţambalul lui Chiran” (1949) şi în „Pilot fără noroc” (1958) apar şi câteva schiţe care demonstrează virtuţi în creionarea rapidă a unei scene, în desfăşurarea cu o naturaleţe concisă a dialogurilor, în formularea lapidară a poantei sau în „reconstituirea” suculentă a unor exprimări agramate sau argotice. Câteva dintre prozele lui Argeşanu au fost traduse în limba rusă. În colaborare sau singur, a tradus numeroase versiuni în română din literatura rusă şi sovietică (Aleksandr Puşkin, Anton Cehov etc.).

Opera literară

Opera literară a generalului Constantin Argeșanu cuprinde: „Cântecele tavernei”, Bucureşti, 1922, „Ferdinand Catolicul” (în colaborare cu Alexandru Bibescu), Bucureşti, 1929, „Drumuri albastre”, Bucureşti, 1937, „Ţambalul lui Chiran”, Bucureşti, 1949, „Pilot fără noroc”, Bucureşti, 1958, „Rasskazî (Povestiri)”, prefaţă de Geo Dumitrescu, Bucureşti, 1961. În privința traducerilor menționăm: Anton Cehov, „Nuvele”, Bucureşti, 1949 (în colaborare cu Val. Cordun), Nikolai Virta, „Bătălia Stalingradului”, Bucureşti, 1950 (în colaborare cu Val. Cordun), „Antologia poeţilor decembrişti. 1826-1951”, Bucureşti, 1951 (în colaborare cu Claudia Millian şi Demostene Botez), V. Matev, „În taigaua Narîmului”, Bucureşti, 1953 (în colaborare cu M. Zarie), E. Samuilenoc, „Noroc vânătoresc”, Bucureşti, 1954 (în colaborare cu Silvian Iosifescu), K. Simonov, „Suvorov”, Bucureşti, 1955, S.N. Sergheev-Ţenski, „Epopeea Sevastopolului”, I-II, Bucureşti, 1955 (în colaborare cu L. Pop), Alexander Iaşin, „Aliena Pomina”, Bucureşti, 1956 (în colaborare cu Mihu Dragomir).

Fotografia carte poştală

Fotografie carte poştală (imprimată pe verso, conform rubricilor unei C.P.) care îl reprezintă pe comandorul aviator Constantin Argeşanu (1894 -1964). Constantin Argeşanu a fost comandorul Flotilei I Aviaţie de la laşi. Imaginea portret îl reprezintă în uniformă de gală cu epoleţi şi trese de comandant aviatori cu 7 decoraţii, între care Steaua României, iar pe piept are Crucea în grad de Cavaler. Fotografia îl reprezintă din profil pe eroul comandant participant la luptele de la Mărăşeşti din Primul Război Mondial. Pe spate se află înscrisul olograf al inginerului I. Dumbravă, care ne furnizează informaţia despre „Comandor Aviator Argeşanu Constantin, Comandantul Flotilei I Aviaţie”, cu ştampila donatorului şi data când a fost făcută însemnarea. Constantin Argeşanu a fost şi scriitorul (prozator) care a redactat o serie de lucrări legate de aviaţie şi colegii săi aviatori, ca de exemplu: „Pilot fără noroc” (1958), „Ţambalul lui Chiran” (1949).

Carnetul de brevet

8 02Carnetul de brevet conţinea iniţial două file cartonate, care menţionează confirmările în anul 1925 referitoare la brevetul de observator aerian militar, iar în 1927 de pilot aviator militar. Pe copertele cartonate de culoare maro şi înscrisul imprimat cu litere aurii, iar pe revers se află date de stare civilă şi semnalmentele fizionomice ale deţinătorului. În continuare găsim o anexă a brevetului de personal navigant militar, eliberat aviatorului maior Argeşanu Constantin în data de 01.05.1931, cu 6 file ce conţin instrucţiuni şi pagini pentru vizele periodice medicale. Pe copertă: România, stema Regatului României, Ministerul Armatei, Inspectoratul general al Aeronauticii, Brevet de personal navigant militar.

Miercuri, 02 Mai 2018 18:09

Caleidoscop

Scris de

Prima reuniune a Teatrelor de Studio din România a avut loc la Teatrul  Davila

1980, februarie 28 - martie 2. Prima reuniune a Teatrelor de Studio din România, amfitrion scriitorul Valentin Silvestru, ediții ulterioare, directori ai Teatrului din Pitești, Constantin Zărnescu, Sorin Zavulovici, Radu Baltazar, Sevastian Tudor. Locație specială: Sala 125, inaugurată la 13 mai 1975. Reeditare în anul imediat următor. Deschiderea Muzeului Teatrului Alexandru Davila din Pitești (Fresca Nord), inițiator, actorul Ion Focșa (3 martie 1981).

Reorganizarea mişcării sindicale locale

În anul 1918 este reorganizată la Piteşti mişcarea sindicală locală, înfiinţându-se structuri pe ramuri de producţie, aşa cum ar fi Căi Ferate, Ţesătoria Română, Lemn-Mobilă sau Fier-metal.

Construirea Magistralei gazelor de sondă din Piteşti

1956-1957. Construirea Magistralei gazelor de sondă din Piteşti şi a Staţiei de reglare Prundu, şef de şantier, Ion Nicolescu, inovator şi inventator.

Înființarea Întreprinderii de Electricitate și Construcții Electrice Pitești

1957. Înființarea Întreprinderii de Electricitate și Construcții Electrice Rurale Pitești, funcțională, 1 aprilie 1958, subordonată Sfatului Popular Regional Argeș; contribuții importante la sporirea standardului de viață al locuitorilor, industrializare, dezvoltarea rețelei de medie și joasă tensiune, directori cunoscuți, Ion Marin, Ion Topârceanu, Gheorghe Budan. Din 1960, IRE Argeș, în prezent Electrica, importantă companie de distribuție.

Casa de Cultură a Tineretului devine Casa Studenților

1980, septembrie 15. Casa de Cultură a Tineretului (și Elevilor), construită în 1958, devine Casa Studenților. Anterior, în Complexul Gheorghe Doja funcționase Clubul Studenților, directori Dumitru Mateescu, Gheorghe Dobre.

Întreprinderea Textila a primit prin Decret Prezidențial Ordinul Muncii Clasa I

1981, martie 25. Prin Decret Prezidențial s-a acordat Ordinul Muncii Clasa I Întreprinderii Textila Pitești, pentru activitatea etalon din 1980, director Mircea Sfetcovici.

Deschiderea noii Policlinici pentru Adulți

1981, noiembrie 1. Deschiderea, pe actuala stradă I.C. Brătianu din Pitești, a noii Policlinici pentru Adulți, gândită inițial ca Policlinică cu Plată, precum și a Expoziției Mobila, existente și acum.

(Informaţii selectate din „Piteşti-620,  memento” de Petre Popa)

 

Ion Minulescu s-a născut la 6 ianuarie 1881 în București și a decedat la 11 aprilie 1944 în București. A fost un poet și prozator român, reprezentant important al simbolismului românesc. Minulescu a urmat cursurile gimnaziale și liceale la Pitești, iar cel care a dezvăluit adevărul despre numele său, dar și despre celebra corigență la limba română a acestuia a fost nimeni altul decât criticul literar piteștean Marin Manu Bădescu. Iată în continuare ce este menționat în volumul Documente literare scris de Marin Manu Bădescu despre adevăratul nume și despre celebra corigență la limba română a lui Ion Minulescu. De asemenea, puteți citi în continuare și câteva repere biografice a celui ce a fost Ion Minulescu.

„Documente literare” - Marin Manu Bădescu. Din documentele lui Ion Minulescu

8 02„În placheta intitulată «I Minulescu - nu sunt ce par a fi», București, 1941 citim: «De când am început să mă numesc Minulescu Ion, numele acesta, după cum vedeți, l-am păstrat până astăzi...».
Actul de naștere original, existent la Arhivele Statului din București, ne oferă numele Minculescu. Actul, care poartă numărul 9, este scris în registrul pentru născuți la 8 ianuarie 1881.
«Act de naștere al copilului Ioan, de sex bărbătesc, născut în București, ieri seară la orele 8 și jumătate, în casa părinților săi din suburbia Curtea Veche, strada Covaci, nr. 15, fiu legitim al decedatului Tudor Minculescu și al dnei Alexandrina Minculescu, de 20 de ani, născută Ciucă»...
Extractul de naștere nr. 914 din 21 decembrie 1881, păstrat la Arhivele Statului din Pitești, Fond Liceul «N. Bălcescu», dosarul nr. 37/1897, înregistrează tot acest nume: Minculescu.
În 1967 am publicat articolul «Adevăratul nume al lui Minulescu», iar în 1981 cu ocazia sărbătoririi centenarului său am revenit asupra acestui subiect.
În toate istoriile literare, scriitorul ne apare cu numele Minulescu. Istoricul literar Al. Piru, în ediția a II-a a «Istoriei literaturii române de la origini până în prezent», București, Minerva, 1982, completează pe G. Călinescu astfel: «Ion Minulescu (de fapt Minculescu) a fost de la început privit ca exponentul...».
Anexăm adresa Ministerului de Interne nr. 8710 din 27 noiembrie 1967 și copia de pe certificatul de naștere de la Arhivele Statului din București.
«Legenda» corigenței lui Ion Minulescu s-a acreditat după apariția romanului său «Corigent la limba română». Interpretând ad-literam acest titlu, Matei Călinescu, sub a cărei îngrijire a apărut volumul «Versuri» afirma categoric: «Ion Minulescu, mai întâi corigent, apoi repetent la limba română - circumstanțele au fost povestite pe larg și cu haz în romanul «Corigent la limba română» - este silit să părăsească Piteștii»”.
Menționăm faptul că în, calitate de elev, Ion Minulescu a publicat în revista „Povestea vorbei” din 20 și 27 aprilie 1897 primele sale versuri sub pseudonimul (I.M.) Nirvan, colaborările continuând în 1897 și 1898 în „Foaie pentru toți”, sub semnătura I. Minulescu Nirvan. După mărturisirile sale, tot la Liceul „I.C. Brătianu” din Pitești, împreună cu colegul A. Gherghel, a scos revista „Luceafărul”, din care nu ni s-a păstrat niciun exemplar.
Cu astfel de preocupări, Ion Minulescu nu putea neglija studiul limbii și literaturii române și să ajungă în situația de elev corigent. Cea mai elocventă dovadă ne-o oferă mediile totale din iunie, rezultate din media anuală adunată cu media de la examen și împărțită la doi.
Comparate cu mediile celorlalți elevi din clasele respective, mediile lui Minulescu sunt dintre cele mai bune”.

Repere biografice

Ion Minulescu este numit director general al artelor în 1922. Născut la București, a copilărit la Slatina, de unde este originară mama sa. A urmat școala primară și gimnaziul la Pitești, a făcut bacalaureat în 1899 la un pension particular din București, „Brânză și Arghirescu”. În 1897, sub pseudominul (I. M.) Nirvan apar primele producții poetice ale lui Ion Minulescu, atunci încă elev la Pitești, în revista „Povestea vorbei”. În 1898, sub semnătura I. Minulescu-Nirvan, tânărul poet publică în „Foaia pentru toți”, doi ani mai târziu poetul pleacă la Paris pentru a studia dreptul. Poeții francezi îi schimbă însă dorințele și, captivat de scrierile acestora, uită de studiile sale juridice. După numai 4 ani se întoarce în țară, unde compune poezie și proză. În 1905 va publica unele poeme, unele fragmente de proză din „Jurnalul unui pribeag”, în revista „Viața nouă” a lui Ovid Densusianu, unul din organele cele mai însemnate ale mișcării simboliste. În 1906, Ion Minulescu începe să publice o parte din versurile ce vor compune „Romanțele pentru mai târziu” în revista „Viața literară și artistică a lui Ilarie Chendi”. Tot în acest an începe prietenia cu Dimitrie Anghel, cu care va traduce în colaborare versuri din Albert Samain, Charles Guérin, Henry Bataille, Henri de Régnier, publicate în „Sămănătorul”. Iarna 1906-1907 cei doi prieteni o petrec la Constanța, ecourile acestei șederi pe țărmurile Mării Negre regăsindu-se în versurile lor, în minulescianele „Romanțe pentru mai târziu” (1908) și în „Fantaziile lui D. Anghel” (1909). În anul 1914, la 11 aprilie, se celebrează căsătoria lui Ion Minulescu cu Claudia Millian (1887-1961), poetă simbolistă, autoarea volumelor de versuri „Garoafe roșii” (1914), „Cântări pentru pasărea albastră” (1923), „Întregire” (1936), precum și a unor piese de teatru, între care drama „Vreau să trăiesc” (1937). Ion Minulescu și Claudia Millian au avut o fiică, pe Mioara Minulescu, artistă plastică înzestrată, care s-a consacrat cu devoțiune păstrării memoriei părinților ei. Urmează anii războiului, 1916-1918, când soții Minulescu se refugiază la Iași. După acest episod apare un nou volum de proză al lui Minulescu: „Măști de bronz și lampioane de porțelan” (1920).
La 11 aprilie 1944, în urma unui colaps cardiac, Ion Minulescu încetează din viață la București și este înmormântat la Cimitirul Bellu.

Miercuri, 25 Aprilie 2018 21:27

Caleidoscop

Scris de

Trenul mortuar al legionarilor Moța și Marin trece prin Pitești

1937. Trenul mortuar ce venea din Spania cu trupurile neînsuflețite ale fruntașilor legionari Ion Moța și Vasile Marin, luptători în armata lui Francisco Franco, uciși în confruntările din 13 ianuarie 1937, a trecut prin gara Pitești-Sud spre București, având loc o procesiune religioasă.

Importante lucrări de sistematizare a Cimitirului Eroilor

1938. Importante lucrări de sistematizare a Cimitirului Eroilor din localitate, atestate de placa fixată pe zidul exterior dreapta: ”Cultul Reconstruit de Societatea Cultul Eroilor, Comitetul Central București, cu sprijinul autorităților militare și civile locale. 1938”.

Instalarea la Pitești a sediului unui Comandament militar sovietic

1944. Instalarea în reședința Argeșului a sediului unui Comandament militar sovietic, subordonat Armatei 26, folosindu-se clădirea Tribunalului. După 1945, mai mulți ofițeri și civili reprezentau, la Pitești, Comisia Aliată de Control, comandant, 29 martie 1945, locotenent colonel de gardă, Alexei Ciurumov. Se vor monitoriza refugiații veniți din Basarabia și Bucovina de Nord, activitatea administrativă, tipăriturile, atitudinea cetățenilor, programele economice productive.

Plecarea pe front a Regimentului 6 Artilerie Pitești

1944. octombrie 5. Plecarea, pe frontul antihitlerist, a Regimentului 6 Artilerie Pitești, format din trei divizioane (36 de guri de foc), o baterie antiaeriană, una de tunuri antitanc, alte subunități auxiliare. Va lupta până la încheierea războiului distingându-se, în special, în luptele pentru regiunea Zlin din Slovacia, unde, alături de mulți alții, a căzut eroic, la 4 mai 1945, căpitanul Emil Cornescu, din Albeștii de Argeș, reînhumat, 2 iunie 1945, în Cimitirul Eroilor din Pitești.

Comunicat oficial privind victoria Aliaților împotriva Germaniei

1945. mai 9. Comunicat oficial privind victoria Aliaților împotriva Germaniei, receptat cu deosebit entuziasm la Pitești. Data de 9 Mai devine în România, tradițional, Ziua Independenței, Ziua Eroilor, Ziua Europei. Ample activități în reședința Argeșului consacrate acestor semnificații.

Școala Normală din Pitești a școlarizat 60 de greci

1947-1948. Școala Normală din Pitești a școlarizat 60 de greci, stabiliți în Argeș după Al Doilea Război Mondial.

(Informaţii selectate din „Piteşti-620,  memento” de Petre Popa)

Prin hotărârea secretariatului CC al PMR din 15 februarie 1951, s-a trasat direcţia pe care partidul trebuia să o urmeze în chestiunea emigranţilor comunişti greci aflaţi în România. Practic, toate problemele emigranţilor greci din ţară trebuiau rezolvate sub coordonarea directă a PMR. La 16 februarie 1951, în şedinţa Biroului Regional de Partid Argeş s-a pus pentru prima dată problema emigranţilor greci din regiunea Argeş în lumina directivelor PMR, când este numit instructorul Stroe Gheorghe, din aparatul Secţiei Administrativ-Politice, ca responsabil însărcinat să se ocupe în mod special de „urmărirea” tuturor activităţilor emigranţilor de la Ştefăneşti.

În mai 1952 în colonie erau 2516 emigranţi

Începând din vara anului 1949, în colonia de la Ştefăneşti s-au aşezat câteva mii de refugiaţi greci şi alte câteva sute de slav-macedoneni. Dintr-o statistică din martie 1951, reiese că la Ştefăneşti se aflau 2374 emigranţi greci, cei mai mulţi fiind bătrâni (716 persoane), inapţi pentru muncă şi cu infirmităţi din cauza războiului, copii până la 16 ani (686 persoane) şi o mare parte încadraţi ca muncitori (852 persoane) etc. În mai 1952 în colonie erau 2516 emigranţi (1155 bărbaţi şi 1361 femei, din care 1996 greci, 512 macedoneni şi 8 turci. Tovii greci, aşa cum erau alintaţi de omologii români, au reprezentat o provocare pentru autorităţile comuniste din România, care trebuiau să le asigure în condiţiile postbelice un suport logistic destul de însemnat: o creşă, o grădiniţă, o şcoală şi cantină pentru copii, spital pentru bătrâni şi răniţi, clădiri de locuinţe şi locuri de muncă pentru muncitori, cantină şi aprovizionare etc. Pentru început, au fost cazaţi în zeci de barăci improvizate, în care locuiau câte 60-80 de persoane. Cu acordul PCG pe ţară, în funcţiile de conducere administrative şi cele politice din colonie au fost puşi greci care urmau linia partidului.
Era doar o simplă impresie a independenţei PCG, având în vedere că instructorul regional din partea PMR, Stroe Gheorghe, arăta că: „Avem pe fiecare baracă (din colonie) câte un birou compus din trei tov. buni, câte un agitator şi (alţi) informatori, care sunt ochiul Partidului. Aceştia urmăresc pas cu pas fiecare emigrant unde pleacă şi ce face acolo”. Cu ocazia sărbătoririi zilei de 23 august 1944, urma să se facă, într-un cadru inaugural, mutarea grecilor din barăci, în blocurile construite pentru aceştia. În general, bătrânii din colonie refuzau să se mute la bloc, deoarece considerau că, dacă acceptau condiţiile de facto, atunci nu vor mai avea dreptul de a se întoarce în Grecia. Cenzurarea scrisorilor care plecau şi soseau în colonie era o practică obişnuită, fiind interceptate şi reţinute de secretarul organizaţiei PCG din colonie, Cazacu, cu sprijinul sublocotenentului de Securitate Dumitru.
Erau reţinute inclusiv actele venite din partea Legaţiei Britanice din Bucureşti în vederea întocmirii formalităţilor de emigrare în Australia pentru reîntregirea familiilor. Constanţa Mataras, care avea soţul stabilit în SUA, nu a mai primit actele de emigrare şi era supravegheată îndeaproape pentru a nu se deplasa la Bucureşti pentru a intra în contact cu Legaţia Britanică. Pentru partid, reîntregirea familiilor era o prioritate doar în cazul în care se făcea strict în cadrul blocului sovietic.

Tovarășii greci făceau comerț ambulant cu produse alimentare

Accesul la alimente de strictă necesitate să făcea raţionalizat, pe bază de cartelă. La magazinul Alimentara lipseau alimentele de strictă necesitate şi era îmbulzeală atunci când se făcea inclusiv aprovizionarea cu pâine, iar la cantină nu se aducea suficientă carne. La cantina mare din colonie, se servea masa în mod separat grecilor şi românilor, în funcţie de specificul fiecărei bucătării, însă tovarăşul instructor Stroe Gheorghe de la partid atrăgea atenţia că „trebuie ca să mănânce întotdeauna toţi din aceiaşi mâncare” şi tovii greci să fie convinşi „să se obişnuiască cu mâncarea pe care o mănâncă românii”. În această situaţie, tovarăşii începuseră să facă comerţ ambulant cu produse alimentare (brânză, ulei, ouă) cumpărate la liber de pe piaţa din oraşul Piteşti, pe care le vindeau mai apoi în colonie cu alt preţ, ceea ce reprezenta o încălcare gravă a liniei partidului. Alt grec cumpăra din târg oi pe care le sacrifica în folos personal sau pentru a vinde carnea, iar câţiva muncitori au spart magazia de alimente a Crucii Roşii, fiind prinşi toţi de miliţie. Înainte de a fi judecaţi, aceştia erau demascaţi în mod public pe scena teatrului şi „huiduiţi de toţi emigranţii”. În decembrie 1951, din neglijenţa paznicului, au ars cantina cea mare, barul şi clubul din colonie. Având în vedere că alimentaţia era destul de precară, nici pe linie sanitară nu erau condiţii de îngrijire mai bune pentru bolnavi. Erau 100 de bolnavi de tuberculoză care stăteau la comun cu persoanele sănătoase. Doctorii din colonie erau schimbaţi adesea pentru abateri de la moralitatea proletară. Doctorul Poplicher (scris şi Popliker) era „compromis în faţa maselor din pricina unor abateri pe care le-a făcut” şi pentru că „a vrut să se bată cu un grec, îmbrâncindu-se amândoi”. Munca de propagandă şi de ridicare a nivelului politic şi cultural era intens popularizată prin mijloace diferite. Îndoctrinarea era susţinută cu periodice în limba greacă editate la Bucureşti: „România nouă” care apărea lunar, „Viaţa nouă” săptămânal, „Revista nouă”, precum şi o serie de broşuri pe line de partid şi pe linie culturală. La secţia de propagandă şi agitaţie din colonie se scoteau zilnic câte 800 buletine locale, din care circa 350 se distribuiau în colonie, iar restul mergeau la alte colonii din ţară. Se aduceau în colonie ziarul „Scânteia”, romane sovietice şi româneşti, romanul „Mitrea Cocor” de Mihail Sadoveanu, tradus de curând în greceşte, opera lui Lenin tradusă în greacă şi deloc dicţionare sau materiale pentru învăţarea limbii române. Totuşi se ţineau cursuri de învăţare a limbii române, dar fără să existe vreun interes susţinut. S-a ţinut chiar şi o conferinţă cu titlul „Originea şi evoluţia omului”, cu o participare de 300-400 persoane, însă atmosfera nu a fost tocmai mulţumitoare din cauza „unui grec care a venit beat şi a strigat acolo că ei nu sunt făcuţi din maimuţe, ci de Dumnezeu”.

Majoritatea grecilor din colonie erau obligaţi să strângă bani pentru biroul de colectă

Epurarea elementelor necorespunzătoare din fruntea principalelor organizaţii ale PCG din colonia Ştefăneşti a început în forţă în anul 1952. În ianuarie 1952 au fost arestaţi de Securitate 10 emigranţi consideraţi „elemente foarte periculoase”, iar alţi 38 erau pe lista de aşteptare. Responsabilii din conducerea partidului se ocupau în mod constant şi continuu de identificarea pseudo-duşmanilor din colonie care trebuiau înlăturaţi, adesea fiind identificaţi mai mulţi duşmani decât prieteni ai clasei muncitoare. Stroe Gheorghe de la comitetul regional Argeş al PMR considera că tovarăşul Cazacu, secretarul organizaţiei de partid, era sabotat de o parte din membri de partid, în special de Vuros Tomas - directorul de la Famura Roşie, care este informat în mod regulat de hotărârile care se iau la Bucureşti în PCG. Acesta avea legătură directă cu generalul Kikiţos Gheorghe - nume conspirativ - numele lui adevărat era Papaianu Sarandi şi se ocupa de Colectă în cadrul CC la PCG. Majoritatea grecilor din colonie erau obligaţi să strângă bani pentru biroul de colectă pentru ajutorarea deţinuţilor greci care se aflau în Grecia „monarho-fascistă”, deşi veniturile salariale erau foarte mici. Aceştia, remarca instructorul Stroe Gheorghe, dau pentru colectă: haine, costume întregi, fulgarine, ceasuri şi alte obiecte, în afară de bani şi muncă voluntară. În mai 1952, secretarul organizaţiei de bază din GAS Ştefăneşti, Zaharia Alexandris, a fost exclus din comitetul PCG din colonie pentru că la reforma monetară din 1952 şi-ar fi însuşit o parte din banii muncitorilor. De asemenea, bătrânii din colonie nu s-au manifestat cu bucurie faţă de furtul mascat sub denumirea de „reformă monetară”, deoarece, considera instructorul Stroe Gheorghe, aveau mulţi bani strânşi care trebuiau schimbaţi. Aceştia au putut schimbat suma de 9.872.963 lei vechi. În august 1952, situaţia din colonie era dezastruoasă: la clădirile şcolii, grădiniţei şi cantinei de copii, precum şi la cele 16 blocuri de locuinţe erau sparte geamurile, uşile erau defecte, sobele de încălzit erau „deplasate” şi instalaţiile sanitare şi electrice lipseau sau erau distruse. Era incriminat faptul că emigranţii grecii din colonie ascultau în masă posturile de radio reacţionare greceşti de la Salonic şi Atena care retransmiteau Vocea Americii, aceste posturi fiind ascultate chiar de către membri de partid.
Sursa: blog: istorie locală

Miercuri, 18 Aprilie 2018 21:20

Caleidoscop

Scris de

Simion Movilă a expediat o scrisoare din Piteşti regelui Poloniei

În 1601, domnul Ţării Româneşti, Simion Movilă, a expediat o scrisoare din Piteşti prin care îl anunţă pe regele Poloniei, Sigismund III, că, ajutat de trupele polone conduse de generalul Ioan Potocki, a înfrânt pe susţinătorii domnului Radu Şerban.

Locaş sfânt din Pitești, închinat unei mănăstiri de pe Muntele Athos

Radu Mihnea, domn al Ţării Româneşti, a dăruit, în anul 1616, marelui comis Bratu, pentru dreaptă şi credincioasă slujbă, viile lui Leca spătarul situate în dealul Piteştilor. În anul 1626, voievodul Ţării Româneşti, Alexandru Coconul, a predat, în semn de supunere, lăcaşul de cult din Piteşti, existent pe locul unde se află astăzi Biserica Sfânta Treime Mănăstirii Simopetra, de la Muntele Athos.

Căpitanul Monnier s-a oprit din călătoria sa și la Piteşti

La 1786, poştalioanele care veneau din străinătate opreau şi la Piteşti, întrucât aici se găsea o staţie de poştă. În acelaşi an, pe 15 septembrie, căpitanul Joseph Gabriel Monnier, călătorind din Turcia spre Franţa, s-a oprit şi la Piteşti. El a fost găzduit şi ospătat de ispravnicul Frangopol.

A fost dat în folosinţă blocul Modern din Piteşti

În anul 1962 a fost dat în folosinţă blocul Modern din Piteşti, de pe strada Doamna Bălaşa, la parter Agenţia Piteşti a CFR, teatrul de Păpuşi Aşchiuţă amenajat parţial în clădirea unei foste instituţii bancare şi magazine. Arhitect a fost G. Horn, şef de şantier Alexandru Popescu de la Trustul de Construcţii Argeş.

Lucrări importante de canalizare în zona centrală a Piteștiului

1971-1975. Ample lucrări de canalizare în zona centrală, bulevardele Republicii și Nicolae Bălcescu, Calea București, șef de șantier Ion Nicolescu, fiind înlocuite aproape integral vechile rețele datând de la începutul secolului XX, acțiuni reluate în 2000-2001.

Inaugurarea Spitalului Județean Argeș

1973, iunie 27. Inaugurarea Spitalului Județean Argeș, arhitect N. Mureșan, șef de șantier, Gheorghe Măndiță, șefi de lot, Eugen Mazilu, Ion Șișcă, Trustul de Construcții Argeș.

(Informaţii selectate din „Piteşti-620,  memento” de Petre Popa)

Miercuri, 11 Aprilie 2018 21:38

Pictorul muscelean Nicolae Grant

Scris de

Nicolae Grant s-a născut la 21 aprilie/9 mai 1868, în palatul Belvedere din Bucureşti, fiind al unsprezecelea din cei 16 copii al familiei lui Effingham Grant şi Zoe Racoviţă. Tatăl său, scoţianul Effingham Grant, se angajează, în 1837, ca secretar, la Consulatul britanic din Valahia, coordonat de sir Robert Gilmour Colquhoun, devenind diplomat, iar prin căsătoria din 1850 cu Zoe Racoviţă, fiica lui Alexandru Racoviţă şi a Anei, nepoata lui Dinicu Golescu, ajunge proprietar al Palatului Belvedere din Bucureşti şi al moşiei aferente acestuia. Nicolae Grant se stabilește temporar în Câmpulung Muscel, unde şi-a cumpărat, de la P. Pencovici, în anul 1909, o vilă somptuoasă, construită la sfârşitul secolului al XIX-lea într-un autentic stil neoromânesc.

Este iniţiat în artele plastice de către Theodor Aman şi Gheorghe Tattarescu

Instruirea şi educaţia efectuate în Franţa, asigurate material de către familia sa cu posibilităţi financiare remarcabile, îl vor îmbogăţi spiritual, Nicolae Grant fiind înscris la Pensionatul de băieţi din Neuilly, pe care îl frecventează în perioada anilor 1876-1878, pentru ca studiile medii să le urmeze la liceele din: Tours - unde are şansa de a-l cunoaşte pe istoricul şi publicistul Jean-Henri Ubicini, la Montpellier şi Auteuil. Revenit cu familia în ţară în 1883, se înscrie, peste un an, sub imboldul pasiunii declarate pentru pictură, la Şcoala de arte frumoase din Bucureşti, împotriva voinţei tatălui său, care ar fi vrut ca el să urmeze „ştiinţele bancare”. În celebra şi selecta instituţie de cultură bucureşteană, este iniţiat în artele plastice de către profesorii săi, marii artişti ai penelului Theodor Aman şi Gheorghe Tattarescu. Printre colegii de studiu se simte mai apropiat spiritual de Nicolae Vermont şi Ipolit Strâmbulescu. În anul următor, pleacă la Paris, pentru a urma cursurile Şcolii de arte decorative din capitala luminilor, fiind pregătit de către Hector Lemaire pentru exigentul concurs de admitere la Şcoala de belle-arte, unde se clasează printre primii 10 suplimentari din cei 410 candidaţi. Face intens „practică” în atelierul celebrului Jean-Léon Gérôme, pictor şi sculptor francez, pentru ca, apoi, însuşindu-şi asemenea modalităţi picturale de redare a realităţii, să devină elev al Şcolii de belle-arte din Paris.

La Goleştii Muscelului se inspiră din natura ambientală a acestor locuri

8 PrimvaraLa vârsta de numai 18 ani, Nicolae Grant va expune pe simezele Salonului artiştilor francezi, „un efect de lampă în sepia, inspirat de şcoala olandeză, pictat în salonul Mariei Rosetti”. Sedus de peisajele magnifice descoperite în pădurea Fontainebleau, unde îşi petrece vacanţele anilor 1886-1887, Nicolae Grant va face numeroase crochiuri şi studii în acuarelă şi ulei. Revenit în ţară, la Goleştii Muscelului continuă să se inspire din natura ambientală a acestor locuri. În anul 1893, Nicolae Grant va expune la Ateneul Român din Bucureşti, printre alte tablouri, o pânză cu vişine împrăştiate pe o faţă de masă albă, pictură pentru care a fost felicitat de Nicolae Grigorescu, expozantul dăruind-o marelui pictor în semn de gratitudine pentru aprecierea favorabilă a acestuia. Reîntors în Franţa, în 1893, vizitează în Bretania Coastele Nordului şi Finisterul, Val-André, insula Bréhat şi Pont-Aven, împreună cu Theodor Pallady, unde, furat de ineditul peisajului, va parcurge pe bicicletă, cu şevaletul şi pensula în tolbă, această superbă zonă, influenţa impresionismului en vogue relevându-se în tablourile pictate de artist. Nu întâmplător, aşadar, Nicolae Grant va rămâne spiritualiceşte indisolubil ataşat Franţei.

Cumpără la Văleni-Podgoria o vie, construind în mijlocul acesteia o casă de vacanţă

În 1910, Grant se mută definitiv la Câmpulung. Vila Grant va deveni un spaţiu de creaţie şi recreaţie pentru familia pictorului timp de un sfert de secol. În anul 1935, este silit să o vândă Băncii Naţionale a României, din cauza ipotecilor care grevau asupra ei, imobilul fiind transformat în casă de odihnă pentru salariaţii instituţiei financiare şi, ulterior, în preventoriu TBC. Din banii de zestre ai soţiei, Nicolae Grant cumpără, la Văleni-Podgoria din apropierea Goleştiului, o vie de circa 8 ha, construind, în mijlocul acesteia, o casă de vacanţă.
În timpul Primului Război Mondial se stabileşte în Capitală, unde pictează portretele unor personalităţi din înalta societate bucureşteană ori realizează decoruri interioare în saloanele protipendadei vremii. Revenind la Câmpulung, după terminarea războiului, îşi regăseşte vila devastată de către ocupanţii germani, care i-au luat întreaga colecţie de arme orientale vechi şi tablourile pictate de el în Franţa. Inspirat de natura ambientală, sedus de frumuseţea şi diversitatea ornamentică a portului popular tradiţional, Nicolae Grant a imortalizat în desene, acuarele şi picturi scene de viaţă din Câmpulung şi din împrejurimi, redând pitorescul oamenilor şi locurilor din Muscel. Stabilit în Bucureşti în toamna anului 1935, în zona Parcului Domeniilor, contactează o insidioasă afecţiune pulmonară în timpul bombardamentelor din 4 aprilie 1944 şi se stinge din viaţă la 10 mai 1950, în vârstă de 83 de ani, fiind înmormântat în Cimitirul „Sfânta Vineri” din Capitală.

Informaţiile au fost preluate dintr-un amplu material semnat de dr. Sorin Mazilescu, intitulat „NICOLAE GRANT (1868-1950)- pictorul care a conservat la superlativ parfumul epocii 1900”.

Miercuri, 11 Aprilie 2018 21:35

Caleidoscop

Scris de

C.A. Rosetti este numit şeful Poliţiei Piteşti

1842. Exilat de la Bucureşti, fiindcă îi pricinuia prea multe probleme tatălui său, C.A. Rosetti este numit, în 1842, şeful Poliţiei Piteşti. Unul dintre primele ordine date i-a avut în prim-plan pe clerici. Şeful poliţiei le-a cerut acestora să-şi radă barba.

S-a înființat un atelier de confecționat cazane în Pitești

1868. Micul întreprinzător Tudor Nicolau deschide în Pitești un atelier de confecționat cazane, devenit mai târziu Fabrica de Aramă și Cazane de Țuică Frații Dinescu.

Construirea cazarmei pompierilor din Pitești

1887. În urma intervenţiilor ministrului de război, Consiliul Local Pitești a hotărât, în şedinţa din 10 iunie 1885, să facă împrumut la Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni în vederea construirii cazarmei pompierilor. Investiţia a fost estimată la valoarea de 67.000 lei. Lucrările s-au desfăşurat conform graficului şi la data de 24 octombrie 1887 s-a încheiat procesul de recepţie.

Deschiderea la Colibaşi a Institutului de Subingineri Piteşti

1969, octombrie 1. Deschiderea la Grupul Şcolar al Uzinei Dacia Colibaşi a Institutului de Subingineri Piteşti, subordonat iniţial Politehnicii din Bucureşti, prorector Suzana Gâdea, transferat, în anul următor, la Piteşti, primul decan Gheorghe Poţincu, astăzi Facultatea de Mecanică şi Tehnologie, Universitatea din Piteşti.

Inaugurarea Centrului Teritorial de Calcul Pitești

1973. Inaugurarea Centrului Teritorial de Calcul Pitești, arhitect Mihai Beneș, șef de șantier Dumitru Andrei, Trustul de Construcții Argeș. Directori cunoscuți, Dan Dumitrescu, Ilie Dima, în prezent spațiu al Universității Pitești.

Extinderea Penitenciarului din Pitești

1948, august 30. Decretul Nr. 221 privind extinderea Penitenciarului din Piteşti, construit în etapa interbelică, acordat Direcţiei Generale a Securităţii Poporului pentru reeducarea tinerilor.

Reabilitarea Pieţei Ceair

1981. Reabilitarea Pieţei Comerciale Ceair, din Calea Bucureşti, Piteşti, arhitect Gabriel Drăguţ, executant Trustul de Construcţii Bucureşti, activităţi reluate după 2004.

(Informaţii selectate din „Piteşti-620,  memento” de Petre Popa)

 

Originară din satul Poenărei, județul Muscel, Iustina Constantinescu s-a născut la 12 aprilie 1912, în familia unor proprietari agricoli: Grigore Grigorescu şi Justina Poenăreanu, descendentă a unor generaţii succesive de preoţi ortodocşi, dintre care preotul Grigorie Poenăreanu, „un haiduc de popă de la munte”, cum îl descria Ion Ghica într-una din celebrele sale „Scrisori către Vasile Alecsandri” (Bucureşti, 1887), cel care a fost membru fondator al Societăţii filarmonice din Ţara Românească, în anul 1833.

Model de comportament în familie şi în comunitatea sătească

În anul 1928, Iustina Grigorescu se va căsători cu preotul Ioan Gh. Constantinescu din satul Cerbureni, judeţul Argeş, absolvent al Seminarului Teologic „Neagoe Vodă” din Curtea de Argeş. Model de comportament în familie şi în comunitatea sătească, a fost principalul reazem al soţului său în dificila misiune asumată de a reconstrui din temelii monumentala biserică de lemn „Cuvioasa Parascheva”, proiectată de renumitul arhitect Dimitrie Ionescu-Berechet, între anii 1937-1943, în condiţiile economice precare determinate de cel de-al Doilea Război Mondial. Ca mamă devotată a celor trei fii ai săi, s-a preocupat, cu o perseverenţă remarcabilă, de viitorul lor, aceştia absolvind cursuri universitare, în pofida unor privaţiuni materiale agravate de statutul de „chiaburi” - etichetă a ideologiei „proletare” care promova lenea socială, marginalizând valorile autentice confirmate prin muncă. Neacceptând sub nicio formă ideologia comunistă, întrucât contravenea în mod flagrant propriilor sale principii de viaţă, dezaprobând „egalitarismul în sărăcie” propovăduit de către „apostolii” mincinoşi ai marxism-leninismului care îmburuienaseră cu otrava ateistă sufletele oamenilor, a devenit conştientă că are datoria sfântă de a contribui la înlăturarea unui regim străin spiritului neamului, impus la comanda criminală a unor potentaţi comunişti de la cârma Imperiului roşu.

Torturată în cursul anchetelor de la Securitatea din Piteşti

În interogatoriul din 30 iunie 1958, Toma Arnăuţoiu, lider al formaţiunii de partizani, declara, la Securitatea din Piteşti, că, descoperind locul unde erau ascunşi, „soţia lui Constantinescu Ioan a zis că doreşte şi ea să vină la noi (la partizani, n.n.), că şi ea este o «bună româncă», spunând că ne aduce şi alimente, chiar de suntem la trei kilometri depărtare” - confirmare indubitabilă a sentimentelor patriotice pe care Iustina Constantinescu le nutrea pentru ţară şi pentru destinul ei de libertate. De aceea, sentinţa 119 din 4 iunie 1959 a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militare o va culpabiliza pentru comiterea delictului de „omitere de denunţ” şi pentru sprijinul efectiv - moral şi material - acordat membrilor Grupării de partizani „Haiducii Muscelului”, „de favorizarea bandei teroriste Arnăuţoiu, ai cărei membri se ascundeau, în anul 1952, lângă satul Poenărei”, consemnând următoarele infracţiuni ce vizau art. 284 combinat cu art. 207 al Codului penal comunist: „Începând din anul 1952, inculpata a ajutat cu alimente, bani şi articole de îmbrăcăminte pe membrii fugari ai bandei, care erau urmăriţi de organele de stat, pentru că au săvârşit acte teroriste, despre care avea cunoştinţă. Inculpata Constantinescu Iustina a găzduit pe membrii fugari ai bandei teroriste şi a ţinut legătura cu o serie de membri care sprijineau pe terorişti. Împreună cu coinculpata Andreescu Maria, s-a deplasat la Câmpulung, unde au fost trimise de teroriştii fugari, pentru ca să ceară ajutoare lui Dragomirescu Ilie”. Şi, pentru că a „uneltit”, astfel, împotriva sistemului totalitar, instanţa militară, formată din slugi servile regimului opresiv comunist, o condamna, în şedinţa din 4 iunie 1959, la „15 ani muncă silnică, 5 ani degradare civică şi confiscarea totală a averii”. Torturată în cursul anchetelor de la Securitatea din Piteşti, de către torţionari bestiali ai acestei odioase instituții criminale, a îndurat cu stoicism odiseea închisorilor de la Miercurea Ciuc, Arad şi Oradea, suportând cu greu privaţiuni de nedescris, încercări diabolice de a strivi demnitatea unei adevărate luptătoare pentru adevăr şi libertate.

Soţul său a fost executat în incinta Penitenciarului Jilava

La 23 octombrie 1951, prin intermediul părintelui Nicolae Andreescu, Ioan Constantinescu, soțul Iustinei, avea să-i cunoască pe cei din grupul de rezistenţă condus de Toma Arnăuţoiu, care veniseră să ridice armamentul ascuns în turla bisericii din Poenărei. Deşi se expunea la riscuri mari, deoarece Securitatea patrula în zonă, părintele Ioan Constantinescu a păstrat legătura cu luptătorii din munţi, o vreme prin intermediul preotului Nicolae Andreescu, apoi în mod direct. Pe Toma sau Petre Arnăuţoiu îi primea chiar acasă la el, în mai multe rânduri, în 1952 şi 1953, când le oferea alimente, medicamente, bani, îmbrăcăminte, încălţăminte, lumânări, diferite obiecte casnice şi altele. În acţiunea sa de susţinere a celor din munţi, părintele era ajutat de soţia şi fiica sa. În urma unei trădări din partea unui fost membru al grupului de rezistenţă, părintele Constantinescu, alături de ceilalţi, a fost arestat la 22 iunie 1958 şi trimis în ancheta Securităţii din Piteşti. La proces a fost învinuit de favorizarea celor din munţi, de susţinerea cu alimente, lucruri şi alte produse, că „a îmbrăcat masca falsă a calităţii de preot, în dosul căreia se ascundea chipul hâd al unui criminal josnic, pentru a lovi cu cruzime în oamenii cinstiţi; [că] a încercat să nege cu făţărnicie faptele lui, pentru a scăpa de pedeapsa dreaptă ce urmează să o primească, crimele lui fiind dovedite cu prisosinţă”. Prin sentinţa nr. 107 din 19 mai 1959 a Tribunalului Militar Bucureşti, părintele Ioan Constantinescu a fost condamnat la pedeapsa capitală, prin împuşcare, pentru infracţiunea „acte de teroare” (art. 207 Codul Penal). La 18 iulie 1959, ora 22:30, în incinta Penitenciarului Jilava, părintele Ioan Constantinescu a fost executat.

 

Miercuri, 04 Aprilie 2018 20:53

Caleidoscop

Scris de

Ionel Brătianu, prezent la Piteşti pentru inaugurarea Uzinei de Apă

Între 1907 şi 1910, pentru alimentarea cu apă a oraşului Piteşti, pe baza proiectului din anul 1905, s-au expropriat la Gropeni, 10 hectare de teren, fiind săpate 25 de puţuri, edificându-se totodată, prin compania Vintertur, Uzina de Apă de la intrarea în Mărăcineni, ingineri specialişti, hidrologul W.H. Lidley şi constructorul Ion Rădulescu. Primar, Nicolae Dumitrescu. La inaugurare a participat inclusiv Ion I.C. Brătianu, preşedinte al Consiliului de Miniştri al României. Iniţial se avansase propunerea pentru aducerea apei, prin conducte, de la Curtea de Argeş, soluţie care însă nu a fost acceptată.

Inaugurarea Complexului Hidroenergetic Argeşul Mare

La 9 decembrie 1866 are loc inaugurarea, la cel mai înalt nivel de reprezentare naţională, a Complexului Hidroenergetic Argeşul Mare, pe şantiere, mulţi constructori din Piteşti. Lucrările au fost executate de Întreprinderea de Construcţii Hidrotehnice, Sucursala Argeş, iniţial cu specialişti veniţi de la Bicaz.

A fost înfiinţat la Piteşti Gimnaziul de Băieţi

În 1866 a fost înfiinţat la Piteşti Gimnaziul de Băieţi, având un singur profesor, pe Nicolae I. Micescu, care preda celor 12 elevi toate obiectele de studiu. Va deveni ulterior Liceul Clasic, astăzi Colegiul Naţional I.C. Brătianu.

Întreprinderea de Construcţii-Montaj Craiova începe edificarea Combinatului Petrochimic Pitești

La 15 iulie 1966, Întreprinderea de Construcţii-Montaj Craiova începe edificarea Combinatului Petrochimic din Piteşti, realizat în colaborare cu mai multe firme occidentale, furnizoare de instalaţii şi alte echipamente industriale.

O delegație parlamentară britanică vizitează Piteştiul

Pe 7 octombrie 1989 are loc vizita la Piteşti a delegaţiei parlamentare din Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord. Delegaţia prezentă la Piteşti a fost condusă de lordul Francis Newall.

S-a tipărit la Piteşti publicaţia „Lumină Lină”

În anul 1990 s-a tipărit la Piteşti publicaţia de cultură şi învăţătură religioasă ”Lumină Lină”, Nr. 1, fondator Înalt Prea Sfinţitul Calinic, arhiepiscop al Argeşului şi Muscelului.

(Informaţii selectate din „Piteşti-620,  memento” de Petre Popa)

Pagina 2 din 54