Miercuri, 07 Februarie 2018 23:21

Eminescologul Petru Mihai Gorcea, profesorul universitar de la Facultatea de Litere din Piteşti

Scris de M.I.
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

Istoric și critic literar marcant, Petru Mihai Gorcea a fost un cunoscut profesor universitar de la Facultatea de Litere din Pitești. A debutat în 1977 cu o culegere temeinică de studii despre literatura interbelică, „Nesomnul capodoperelor”, dar în ultimele două decenii s-a consacrat în exegeza eminesciană. După debutul editorial, a publicat un volum omogen în care înclina spre formula criticii arhetipale, „Structură și mit în proza contemporană” (1982), vădindu-se un critic sensibil la mutațiile intervenite în metodologia actuală, întrucât propune câteva lecturi posibile, efectuate cu un instrumentar modern, fără inhibițiile novicelui în domeniu.

„Structură și mit în proza contemporană”

Gorcea recurge prompt la metoda, una fertilă, care-i permite developarea straturilor profunde ale operelor epice vizate. Rezultatele sunt pe măsura procedeului aplicat cu insistență, fiindcă romanele cercetate astfel par trezite la o nouă viață, sunt scuturate de praful locurilor comune și decodificate cu acribie. În acest fel, până și proza incifrată sau apăsat simbolică a unor Mircea Ciobanu și Mircea Cojocaru îți deschide căile de acces în fața lectorului. Metoda este ușor descifrabilă urmărind considerațiile teoretice introductive (sau finale) și, bineînțeles, analizele propriu-zise care descojesc înțelesurile subterane. Efortul criticului vizează descoperirea mitului „intrezărit permanent îndărătul scriiturii realiste”. Este un fel de joc al asociațiilor libere pe care interpretul îl propune cititorului cu seriozitate, conducându-l apoi pe meandrele unei demonstrații stufoase. În acest Eseu despre destinul literar al „generației șaizeci” - cum se subintitulează cartea - destinul generației lui Ștefan Banulescu este pus sub semnul „reconsiderării biofiziologicului în formula aspectului literar al omului”, reconsiderare făcută, totuși, în numele „reprezentării totale a omului în literatură”.

Eseul „Mateiu I. Caragiale”

A patra carte semnată de P. M. Gorcea consemnează părăsirea literaturii contemporane și refugiul în istoria literară. Orientându-se către un scriitor „canonic”, în eseul Mateiu I. Caragiale (1995), universitarul piteștean își propune o „abordare hermeneutică” a prozei mateine și „surprizele interpretative nu sunt mici”. Deși fascinat de Craii de Curtea-Veche, exegetul își rezervă „dreptul de a privi” dincolo de sensurile manifeste ale textului. El se ambiționează să descopere Romanul ascuns, presimțind semnificațiile latente ce cu greu se întrevăd în țesătura unei proze altfel arhicunoscute. Se plasează, cu alte cuvinte, în postura interpretului pur și simplu, pe filiera tematismului profesat de Jean Starobinski, care proclama primordialitatea textului. Ca un adevărat detectiv, cititorul-interpret pătrunde în meandrele textului matein, urmărind să scoată la iveală sensul secund, ascuns privirilor cititorului neatent sau abuziv. Se pornește de la premisa că romanul lui M. I. Caragiale constituie „cel mai enigmatic text din literatura română”. Așadar, este un text provocator, care îndeplinește condițiile unei „opere deschise”. Cu atât mai mult este de apreciat pariul eseistului de a merge pe căi nebătătorite fără să se desprindă însă de realitatea textuală. Lectura devine astfel, în termenii lui Mircea Eliade, o probă a labirintului. Cu minime precauții, criticul se avântă temerar în labirintul operei, ca într-o veritabilă cursă cu obstacole, urmărind „calea către centru”, căci privirea lui traversează lumea aparențelor, a suprafețelor înșelătoare, spre a ajunge la nucleul semnificativ al textului. Ca să nu greșească drumul, pierzându-se pe căi lăturalnice, el se înarmează cu acel gen de „vigilență suplimentară”, care îi permite să refacă traseul creatorului ca atare. Ceea ce frapează este marea energie interogativă care se consumă în cadrul analizei. Procedând ca un investigator privat al textului, P. M. Gorcea urmează, consecvent cu sine, principiile criticii arhetipale, relevând prezența unei structuri mitice în proza lui Mateiu I. Caragiale. Căci „drumul prin labirint este drumul de la profan la sacru”, și conduce către ipostazele mitice și eroice ale Reginei și Regelui. Timpul care guvernează textul matein, subliniază exegetul, „nu este cel profan, ci un timp mitic”, dedus printr-o „aritmetica sacră”. Iar naratorul, „deși ignoră că poartă în lume masca prințului Serghie”, ne împărtășește experiența sa inițiatică, reprezentând „cheia de boltă” a așa-zisului roman ascuns. Asumându-și condiția de „rătăcitor în labirint”, criticul explorează profunzimile textului, uzând adesea de instrumentarul comparatistului, și conduce expert cititorul către o concluzie neforțată: „Am considerat, cu consecvență, opera lui Mateiu drept un triptic de proze fantastice, unicat estetic absolut (...) Am considerat această lume a fantasmelor lui Mateiu I. Caragiale ca pe o lume sieși suficientă pe palierul estetic al existenței.

Studiu amplu despre Mihai Eminescu, proiectat în nu mai puțin de patru volume

Petru Mihai Gorcea a gândit un studiu amplu despre Mihai Eminescu, proiectat în nu mai puțin de patru volume. Pasiunea lui pentru opera eminesciană este mai veche, datând din anii când concepea o interpretare originală a „Luceafărului”, publicată în 1983 sub titlul „Steaua din oglinda visului”. Dar în tetralogia exegetică, perspectiva devine integratoare, fiindcă vizează toate dimensiunile operei eminesciene și, mai ales, proiecția biografiei în operă. Primul volum din Eminescu a apărut în 1998 și a fost reluat, într-o variantă amplificată, în a treia ediție din 2001, în care sunt decelate premisele și promisiunile hermeneutice ce lasă să se întrevadă lectura înnoitoare a vastei creații eminesciene. Studiul lui Petru Mihai Gorcea debuta cu o afirmație provocatoare, care poate să pară cel puțin nedreaptă: „Cu nesfârșită tristețe suntem nevoiți să constatăm că, la mai mult de o sută de ani de după moarte, despre Eminescu s-a vorbit mult și s-a rostit puțin”. Fraza denigratoare era îndreptată, însă, împotriva acelora care întrețin un fals cult al poetului național, căci autorul studiului recunoaște în segmentul următor că „s-au făcut foarte multe observații pertinente despre viața lui Eminescu, despre textul operei sale, despre tematică și filosofia operei, despre raporturile ei intertextuale etc”. În primul tom al exegezei sale, Petru Mihai Gorcea și-a construit, cu stăruință, eşafodajul, cu infinite precauții transformate în digresiuni explicând metodic fiecare componentă terminologică a construcției critice. Deși a rămas neterminat prin dispariția prematur-tragică a autorului, proiectul Eminescu, ajuns în 2002 la al doilea volum, constituie un edificiu critic consolidat cu minuție în toate componentele sale ce țin de fundament, prin câteva temeiuri filosofice. Un edificiu despre Eminescu văzut noician întru Ființă în cadrul căruia Petru Mihai Gorcea urmărește, până la un punct, modul în care poetul „s-a văzut prins, ca om al timpului și spațiului existențial ce i-a fost dat, în meandrele Labirintului existențial, modul în care s-a înstrăinat de SINE, construindu-ți un EU excentric și o personalitate scindată...”.

Sursa: www.9am.ro

Citit 224 ori
Mai multe din această categorie: « Caleidoscop Argeș Cartea Eroilor »

Lasă un comentariu

Asigură-te că ai introdus toate informațiile necesare, indicate printr-un asterisk (*). Codul HTML nu este permis.