Discovery (734)

Prin hotărârea secretariatului CC al PMR din 15 februarie 1951, s-a trasat direcţia pe care partidul trebuia să o urmeze în chestiunea emigranţilor comunişti greci aflaţi în România. Practic, toate problemele emigranţilor greci din ţară trebuiau rezolvate sub coordonarea directă a PMR. La 16 februarie 1951, în şedinţa Biroului Regional de Partid Argeş s-a pus pentru prima dată problema emigranţilor greci din regiunea Argeş în lumina directivelor PMR, când este numit instructorul Stroe Gheorghe, din aparatul Secţiei Administrativ-Politice, ca responsabil însărcinat să se ocupe în mod special de „urmărirea” tuturor activităţilor emigranţilor de la Ştefăneşti.

În mai 1952 în colonie erau 2516 emigranţi

Începând din vara anului 1949, în colonia de la Ştefăneşti s-au aşezat câteva mii de refugiaţi greci şi alte câteva sute de slav-macedoneni. Dintr-o statistică din martie 1951, reiese că la Ştefăneşti se aflau 2374 emigranţi greci, cei mai mulţi fiind bătrâni (716 persoane), inapţi pentru muncă şi cu infirmităţi din cauza războiului, copii până la 16 ani (686 persoane) şi o mare parte încadraţi ca muncitori (852 persoane) etc. În mai 1952 în colonie erau 2516 emigranţi (1155 bărbaţi şi 1361 femei, din care 1996 greci, 512 macedoneni şi 8 turci. Tovii greci, aşa cum erau alintaţi de omologii români, au reprezentat o provocare pentru autorităţile comuniste din România, care trebuiau să le asigure în condiţiile postbelice un suport logistic destul de însemnat: o creşă, o grădiniţă, o şcoală şi cantină pentru copii, spital pentru bătrâni şi răniţi, clădiri de locuinţe şi locuri de muncă pentru muncitori, cantină şi aprovizionare etc. Pentru început, au fost cazaţi în zeci de barăci improvizate, în care locuiau câte 60-80 de persoane. Cu acordul PCG pe ţară, în funcţiile de conducere administrative şi cele politice din colonie au fost puşi greci care urmau linia partidului.
Era doar o simplă impresie a independenţei PCG, având în vedere că instructorul regional din partea PMR, Stroe Gheorghe, arăta că: „Avem pe fiecare baracă (din colonie) câte un birou compus din trei tov. buni, câte un agitator şi (alţi) informatori, care sunt ochiul Partidului. Aceştia urmăresc pas cu pas fiecare emigrant unde pleacă şi ce face acolo”. Cu ocazia sărbătoririi zilei de 23 august 1944, urma să se facă, într-un cadru inaugural, mutarea grecilor din barăci, în blocurile construite pentru aceştia. În general, bătrânii din colonie refuzau să se mute la bloc, deoarece considerau că, dacă acceptau condiţiile de facto, atunci nu vor mai avea dreptul de a se întoarce în Grecia. Cenzurarea scrisorilor care plecau şi soseau în colonie era o practică obişnuită, fiind interceptate şi reţinute de secretarul organizaţiei PCG din colonie, Cazacu, cu sprijinul sublocotenentului de Securitate Dumitru.
Erau reţinute inclusiv actele venite din partea Legaţiei Britanice din Bucureşti în vederea întocmirii formalităţilor de emigrare în Australia pentru reîntregirea familiilor. Constanţa Mataras, care avea soţul stabilit în SUA, nu a mai primit actele de emigrare şi era supravegheată îndeaproape pentru a nu se deplasa la Bucureşti pentru a intra în contact cu Legaţia Britanică. Pentru partid, reîntregirea familiilor era o prioritate doar în cazul în care se făcea strict în cadrul blocului sovietic.

Tovarășii greci făceau comerț ambulant cu produse alimentare

Accesul la alimente de strictă necesitate să făcea raţionalizat, pe bază de cartelă. La magazinul Alimentara lipseau alimentele de strictă necesitate şi era îmbulzeală atunci când se făcea inclusiv aprovizionarea cu pâine, iar la cantină nu se aducea suficientă carne. La cantina mare din colonie, se servea masa în mod separat grecilor şi românilor, în funcţie de specificul fiecărei bucătării, însă tovarăşul instructor Stroe Gheorghe de la partid atrăgea atenţia că „trebuie ca să mănânce întotdeauna toţi din aceiaşi mâncare” şi tovii greci să fie convinşi „să se obişnuiască cu mâncarea pe care o mănâncă românii”. În această situaţie, tovarăşii începuseră să facă comerţ ambulant cu produse alimentare (brânză, ulei, ouă) cumpărate la liber de pe piaţa din oraşul Piteşti, pe care le vindeau mai apoi în colonie cu alt preţ, ceea ce reprezenta o încălcare gravă a liniei partidului. Alt grec cumpăra din târg oi pe care le sacrifica în folos personal sau pentru a vinde carnea, iar câţiva muncitori au spart magazia de alimente a Crucii Roşii, fiind prinşi toţi de miliţie. Înainte de a fi judecaţi, aceştia erau demascaţi în mod public pe scena teatrului şi „huiduiţi de toţi emigranţii”. În decembrie 1951, din neglijenţa paznicului, au ars cantina cea mare, barul şi clubul din colonie. Având în vedere că alimentaţia era destul de precară, nici pe linie sanitară nu erau condiţii de îngrijire mai bune pentru bolnavi. Erau 100 de bolnavi de tuberculoză care stăteau la comun cu persoanele sănătoase. Doctorii din colonie erau schimbaţi adesea pentru abateri de la moralitatea proletară. Doctorul Poplicher (scris şi Popliker) era „compromis în faţa maselor din pricina unor abateri pe care le-a făcut” şi pentru că „a vrut să se bată cu un grec, îmbrâncindu-se amândoi”. Munca de propagandă şi de ridicare a nivelului politic şi cultural era intens popularizată prin mijloace diferite. Îndoctrinarea era susţinută cu periodice în limba greacă editate la Bucureşti: „România nouă” care apărea lunar, „Viaţa nouă” săptămânal, „Revista nouă”, precum şi o serie de broşuri pe line de partid şi pe linie culturală. La secţia de propagandă şi agitaţie din colonie se scoteau zilnic câte 800 buletine locale, din care circa 350 se distribuiau în colonie, iar restul mergeau la alte colonii din ţară. Se aduceau în colonie ziarul „Scânteia”, romane sovietice şi româneşti, romanul „Mitrea Cocor” de Mihail Sadoveanu, tradus de curând în greceşte, opera lui Lenin tradusă în greacă şi deloc dicţionare sau materiale pentru învăţarea limbii române. Totuşi se ţineau cursuri de învăţare a limbii române, dar fără să existe vreun interes susţinut. S-a ţinut chiar şi o conferinţă cu titlul „Originea şi evoluţia omului”, cu o participare de 300-400 persoane, însă atmosfera nu a fost tocmai mulţumitoare din cauza „unui grec care a venit beat şi a strigat acolo că ei nu sunt făcuţi din maimuţe, ci de Dumnezeu”.

Majoritatea grecilor din colonie erau obligaţi să strângă bani pentru biroul de colectă

Epurarea elementelor necorespunzătoare din fruntea principalelor organizaţii ale PCG din colonia Ştefăneşti a început în forţă în anul 1952. În ianuarie 1952 au fost arestaţi de Securitate 10 emigranţi consideraţi „elemente foarte periculoase”, iar alţi 38 erau pe lista de aşteptare. Responsabilii din conducerea partidului se ocupau în mod constant şi continuu de identificarea pseudo-duşmanilor din colonie care trebuiau înlăturaţi, adesea fiind identificaţi mai mulţi duşmani decât prieteni ai clasei muncitoare. Stroe Gheorghe de la comitetul regional Argeş al PMR considera că tovarăşul Cazacu, secretarul organizaţiei de partid, era sabotat de o parte din membri de partid, în special de Vuros Tomas - directorul de la Famura Roşie, care este informat în mod regulat de hotărârile care se iau la Bucureşti în PCG. Acesta avea legătură directă cu generalul Kikiţos Gheorghe - nume conspirativ - numele lui adevărat era Papaianu Sarandi şi se ocupa de Colectă în cadrul CC la PCG. Majoritatea grecilor din colonie erau obligaţi să strângă bani pentru biroul de colectă pentru ajutorarea deţinuţilor greci care se aflau în Grecia „monarho-fascistă”, deşi veniturile salariale erau foarte mici. Aceştia, remarca instructorul Stroe Gheorghe, dau pentru colectă: haine, costume întregi, fulgarine, ceasuri şi alte obiecte, în afară de bani şi muncă voluntară. În mai 1952, secretarul organizaţiei de bază din GAS Ştefăneşti, Zaharia Alexandris, a fost exclus din comitetul PCG din colonie pentru că la reforma monetară din 1952 şi-ar fi însuşit o parte din banii muncitorilor. De asemenea, bătrânii din colonie nu s-au manifestat cu bucurie faţă de furtul mascat sub denumirea de „reformă monetară”, deoarece, considera instructorul Stroe Gheorghe, aveau mulţi bani strânşi care trebuiau schimbaţi. Aceştia au putut schimbat suma de 9.872.963 lei vechi. În august 1952, situaţia din colonie era dezastruoasă: la clădirile şcolii, grădiniţei şi cantinei de copii, precum şi la cele 16 blocuri de locuinţe erau sparte geamurile, uşile erau defecte, sobele de încălzit erau „deplasate” şi instalaţiile sanitare şi electrice lipseau sau erau distruse. Era incriminat faptul că emigranţii grecii din colonie ascultau în masă posturile de radio reacţionare greceşti de la Salonic şi Atena care retransmiteau Vocea Americii, aceste posturi fiind ascultate chiar de către membri de partid.
Sursa: blog: istorie locală

Miercuri, 18 Aprilie 2018 21:20

Caleidoscop

Scris de

Simion Movilă a expediat o scrisoare din Piteşti regelui Poloniei

În 1601, domnul Ţării Româneşti, Simion Movilă, a expediat o scrisoare din Piteşti prin care îl anunţă pe regele Poloniei, Sigismund III, că, ajutat de trupele polone conduse de generalul Ioan Potocki, a înfrânt pe susţinătorii domnului Radu Şerban.

Locaş sfânt din Pitești, închinat unei mănăstiri de pe Muntele Athos

Radu Mihnea, domn al Ţării Româneşti, a dăruit, în anul 1616, marelui comis Bratu, pentru dreaptă şi credincioasă slujbă, viile lui Leca spătarul situate în dealul Piteştilor. În anul 1626, voievodul Ţării Româneşti, Alexandru Coconul, a predat, în semn de supunere, lăcaşul de cult din Piteşti, existent pe locul unde se află astăzi Biserica Sfânta Treime Mănăstirii Simopetra, de la Muntele Athos.

Căpitanul Monnier s-a oprit din călătoria sa și la Piteşti

La 1786, poştalioanele care veneau din străinătate opreau şi la Piteşti, întrucât aici se găsea o staţie de poştă. În acelaşi an, pe 15 septembrie, căpitanul Joseph Gabriel Monnier, călătorind din Turcia spre Franţa, s-a oprit şi la Piteşti. El a fost găzduit şi ospătat de ispravnicul Frangopol.

A fost dat în folosinţă blocul Modern din Piteşti

În anul 1962 a fost dat în folosinţă blocul Modern din Piteşti, de pe strada Doamna Bălaşa, la parter Agenţia Piteşti a CFR, teatrul de Păpuşi Aşchiuţă amenajat parţial în clădirea unei foste instituţii bancare şi magazine. Arhitect a fost G. Horn, şef de şantier Alexandru Popescu de la Trustul de Construcţii Argeş.

Lucrări importante de canalizare în zona centrală a Piteștiului

1971-1975. Ample lucrări de canalizare în zona centrală, bulevardele Republicii și Nicolae Bălcescu, Calea București, șef de șantier Ion Nicolescu, fiind înlocuite aproape integral vechile rețele datând de la începutul secolului XX, acțiuni reluate în 2000-2001.

Inaugurarea Spitalului Județean Argeș

1973, iunie 27. Inaugurarea Spitalului Județean Argeș, arhitect N. Mureșan, șef de șantier, Gheorghe Măndiță, șefi de lot, Eugen Mazilu, Ion Șișcă, Trustul de Construcții Argeș.

(Informaţii selectate din „Piteşti-620,  memento” de Petre Popa)

Miercuri, 11 Aprilie 2018 21:38

Pictorul muscelean Nicolae Grant

Scris de

Nicolae Grant s-a născut la 21 aprilie/9 mai 1868, în palatul Belvedere din Bucureşti, fiind al unsprezecelea din cei 16 copii al familiei lui Effingham Grant şi Zoe Racoviţă. Tatăl său, scoţianul Effingham Grant, se angajează, în 1837, ca secretar, la Consulatul britanic din Valahia, coordonat de sir Robert Gilmour Colquhoun, devenind diplomat, iar prin căsătoria din 1850 cu Zoe Racoviţă, fiica lui Alexandru Racoviţă şi a Anei, nepoata lui Dinicu Golescu, ajunge proprietar al Palatului Belvedere din Bucureşti şi al moşiei aferente acestuia. Nicolae Grant se stabilește temporar în Câmpulung Muscel, unde şi-a cumpărat, de la P. Pencovici, în anul 1909, o vilă somptuoasă, construită la sfârşitul secolului al XIX-lea într-un autentic stil neoromânesc.

Este iniţiat în artele plastice de către Theodor Aman şi Gheorghe Tattarescu

Instruirea şi educaţia efectuate în Franţa, asigurate material de către familia sa cu posibilităţi financiare remarcabile, îl vor îmbogăţi spiritual, Nicolae Grant fiind înscris la Pensionatul de băieţi din Neuilly, pe care îl frecventează în perioada anilor 1876-1878, pentru ca studiile medii să le urmeze la liceele din: Tours - unde are şansa de a-l cunoaşte pe istoricul şi publicistul Jean-Henri Ubicini, la Montpellier şi Auteuil. Revenit cu familia în ţară în 1883, se înscrie, peste un an, sub imboldul pasiunii declarate pentru pictură, la Şcoala de arte frumoase din Bucureşti, împotriva voinţei tatălui său, care ar fi vrut ca el să urmeze „ştiinţele bancare”. În celebra şi selecta instituţie de cultură bucureşteană, este iniţiat în artele plastice de către profesorii săi, marii artişti ai penelului Theodor Aman şi Gheorghe Tattarescu. Printre colegii de studiu se simte mai apropiat spiritual de Nicolae Vermont şi Ipolit Strâmbulescu. În anul următor, pleacă la Paris, pentru a urma cursurile Şcolii de arte decorative din capitala luminilor, fiind pregătit de către Hector Lemaire pentru exigentul concurs de admitere la Şcoala de belle-arte, unde se clasează printre primii 10 suplimentari din cei 410 candidaţi. Face intens „practică” în atelierul celebrului Jean-Léon Gérôme, pictor şi sculptor francez, pentru ca, apoi, însuşindu-şi asemenea modalităţi picturale de redare a realităţii, să devină elev al Şcolii de belle-arte din Paris.

La Goleştii Muscelului se inspiră din natura ambientală a acestor locuri

8 PrimvaraLa vârsta de numai 18 ani, Nicolae Grant va expune pe simezele Salonului artiştilor francezi, „un efect de lampă în sepia, inspirat de şcoala olandeză, pictat în salonul Mariei Rosetti”. Sedus de peisajele magnifice descoperite în pădurea Fontainebleau, unde îşi petrece vacanţele anilor 1886-1887, Nicolae Grant va face numeroase crochiuri şi studii în acuarelă şi ulei. Revenit în ţară, la Goleştii Muscelului continuă să se inspire din natura ambientală a acestor locuri. În anul 1893, Nicolae Grant va expune la Ateneul Român din Bucureşti, printre alte tablouri, o pânză cu vişine împrăştiate pe o faţă de masă albă, pictură pentru care a fost felicitat de Nicolae Grigorescu, expozantul dăruind-o marelui pictor în semn de gratitudine pentru aprecierea favorabilă a acestuia. Reîntors în Franţa, în 1893, vizitează în Bretania Coastele Nordului şi Finisterul, Val-André, insula Bréhat şi Pont-Aven, împreună cu Theodor Pallady, unde, furat de ineditul peisajului, va parcurge pe bicicletă, cu şevaletul şi pensula în tolbă, această superbă zonă, influenţa impresionismului en vogue relevându-se în tablourile pictate de artist. Nu întâmplător, aşadar, Nicolae Grant va rămâne spiritualiceşte indisolubil ataşat Franţei.

Cumpără la Văleni-Podgoria o vie, construind în mijlocul acesteia o casă de vacanţă

În 1910, Grant se mută definitiv la Câmpulung. Vila Grant va deveni un spaţiu de creaţie şi recreaţie pentru familia pictorului timp de un sfert de secol. În anul 1935, este silit să o vândă Băncii Naţionale a României, din cauza ipotecilor care grevau asupra ei, imobilul fiind transformat în casă de odihnă pentru salariaţii instituţiei financiare şi, ulterior, în preventoriu TBC. Din banii de zestre ai soţiei, Nicolae Grant cumpără, la Văleni-Podgoria din apropierea Goleştiului, o vie de circa 8 ha, construind, în mijlocul acesteia, o casă de vacanţă.
În timpul Primului Război Mondial se stabileşte în Capitală, unde pictează portretele unor personalităţi din înalta societate bucureşteană ori realizează decoruri interioare în saloanele protipendadei vremii. Revenind la Câmpulung, după terminarea războiului, îşi regăseşte vila devastată de către ocupanţii germani, care i-au luat întreaga colecţie de arme orientale vechi şi tablourile pictate de el în Franţa. Inspirat de natura ambientală, sedus de frumuseţea şi diversitatea ornamentică a portului popular tradiţional, Nicolae Grant a imortalizat în desene, acuarele şi picturi scene de viaţă din Câmpulung şi din împrejurimi, redând pitorescul oamenilor şi locurilor din Muscel. Stabilit în Bucureşti în toamna anului 1935, în zona Parcului Domeniilor, contactează o insidioasă afecţiune pulmonară în timpul bombardamentelor din 4 aprilie 1944 şi se stinge din viaţă la 10 mai 1950, în vârstă de 83 de ani, fiind înmormântat în Cimitirul „Sfânta Vineri” din Capitală.

Informaţiile au fost preluate dintr-un amplu material semnat de dr. Sorin Mazilescu, intitulat „NICOLAE GRANT (1868-1950)- pictorul care a conservat la superlativ parfumul epocii 1900”.

Miercuri, 11 Aprilie 2018 21:35

Caleidoscop

Scris de

C.A. Rosetti este numit şeful Poliţiei Piteşti

1842. Exilat de la Bucureşti, fiindcă îi pricinuia prea multe probleme tatălui său, C.A. Rosetti este numit, în 1842, şeful Poliţiei Piteşti. Unul dintre primele ordine date i-a avut în prim-plan pe clerici. Şeful poliţiei le-a cerut acestora să-şi radă barba.

S-a înființat un atelier de confecționat cazane în Pitești

1868. Micul întreprinzător Tudor Nicolau deschide în Pitești un atelier de confecționat cazane, devenit mai târziu Fabrica de Aramă și Cazane de Țuică Frații Dinescu.

Construirea cazarmei pompierilor din Pitești

1887. În urma intervenţiilor ministrului de război, Consiliul Local Pitești a hotărât, în şedinţa din 10 iunie 1885, să facă împrumut la Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni în vederea construirii cazarmei pompierilor. Investiţia a fost estimată la valoarea de 67.000 lei. Lucrările s-au desfăşurat conform graficului şi la data de 24 octombrie 1887 s-a încheiat procesul de recepţie.

Deschiderea la Colibaşi a Institutului de Subingineri Piteşti

1969, octombrie 1. Deschiderea la Grupul Şcolar al Uzinei Dacia Colibaşi a Institutului de Subingineri Piteşti, subordonat iniţial Politehnicii din Bucureşti, prorector Suzana Gâdea, transferat, în anul următor, la Piteşti, primul decan Gheorghe Poţincu, astăzi Facultatea de Mecanică şi Tehnologie, Universitatea din Piteşti.

Inaugurarea Centrului Teritorial de Calcul Pitești

1973. Inaugurarea Centrului Teritorial de Calcul Pitești, arhitect Mihai Beneș, șef de șantier Dumitru Andrei, Trustul de Construcții Argeș. Directori cunoscuți, Dan Dumitrescu, Ilie Dima, în prezent spațiu al Universității Pitești.

Extinderea Penitenciarului din Pitești

1948, august 30. Decretul Nr. 221 privind extinderea Penitenciarului din Piteşti, construit în etapa interbelică, acordat Direcţiei Generale a Securităţii Poporului pentru reeducarea tinerilor.

Reabilitarea Pieţei Ceair

1981. Reabilitarea Pieţei Comerciale Ceair, din Calea Bucureşti, Piteşti, arhitect Gabriel Drăguţ, executant Trustul de Construcţii Bucureşti, activităţi reluate după 2004.

(Informaţii selectate din „Piteşti-620,  memento” de Petre Popa)

 

Originară din satul Poenărei, județul Muscel, Iustina Constantinescu s-a născut la 12 aprilie 1912, în familia unor proprietari agricoli: Grigore Grigorescu şi Justina Poenăreanu, descendentă a unor generaţii succesive de preoţi ortodocşi, dintre care preotul Grigorie Poenăreanu, „un haiduc de popă de la munte”, cum îl descria Ion Ghica într-una din celebrele sale „Scrisori către Vasile Alecsandri” (Bucureşti, 1887), cel care a fost membru fondator al Societăţii filarmonice din Ţara Românească, în anul 1833.

Model de comportament în familie şi în comunitatea sătească

În anul 1928, Iustina Grigorescu se va căsători cu preotul Ioan Gh. Constantinescu din satul Cerbureni, judeţul Argeş, absolvent al Seminarului Teologic „Neagoe Vodă” din Curtea de Argeş. Model de comportament în familie şi în comunitatea sătească, a fost principalul reazem al soţului său în dificila misiune asumată de a reconstrui din temelii monumentala biserică de lemn „Cuvioasa Parascheva”, proiectată de renumitul arhitect Dimitrie Ionescu-Berechet, între anii 1937-1943, în condiţiile economice precare determinate de cel de-al Doilea Război Mondial. Ca mamă devotată a celor trei fii ai săi, s-a preocupat, cu o perseverenţă remarcabilă, de viitorul lor, aceştia absolvind cursuri universitare, în pofida unor privaţiuni materiale agravate de statutul de „chiaburi” - etichetă a ideologiei „proletare” care promova lenea socială, marginalizând valorile autentice confirmate prin muncă. Neacceptând sub nicio formă ideologia comunistă, întrucât contravenea în mod flagrant propriilor sale principii de viaţă, dezaprobând „egalitarismul în sărăcie” propovăduit de către „apostolii” mincinoşi ai marxism-leninismului care îmburuienaseră cu otrava ateistă sufletele oamenilor, a devenit conştientă că are datoria sfântă de a contribui la înlăturarea unui regim străin spiritului neamului, impus la comanda criminală a unor potentaţi comunişti de la cârma Imperiului roşu.

Torturată în cursul anchetelor de la Securitatea din Piteşti

În interogatoriul din 30 iunie 1958, Toma Arnăuţoiu, lider al formaţiunii de partizani, declara, la Securitatea din Piteşti, că, descoperind locul unde erau ascunşi, „soţia lui Constantinescu Ioan a zis că doreşte şi ea să vină la noi (la partizani, n.n.), că şi ea este o «bună româncă», spunând că ne aduce şi alimente, chiar de suntem la trei kilometri depărtare” - confirmare indubitabilă a sentimentelor patriotice pe care Iustina Constantinescu le nutrea pentru ţară şi pentru destinul ei de libertate. De aceea, sentinţa 119 din 4 iunie 1959 a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militare o va culpabiliza pentru comiterea delictului de „omitere de denunţ” şi pentru sprijinul efectiv - moral şi material - acordat membrilor Grupării de partizani „Haiducii Muscelului”, „de favorizarea bandei teroriste Arnăuţoiu, ai cărei membri se ascundeau, în anul 1952, lângă satul Poenărei”, consemnând următoarele infracţiuni ce vizau art. 284 combinat cu art. 207 al Codului penal comunist: „Începând din anul 1952, inculpata a ajutat cu alimente, bani şi articole de îmbrăcăminte pe membrii fugari ai bandei, care erau urmăriţi de organele de stat, pentru că au săvârşit acte teroriste, despre care avea cunoştinţă. Inculpata Constantinescu Iustina a găzduit pe membrii fugari ai bandei teroriste şi a ţinut legătura cu o serie de membri care sprijineau pe terorişti. Împreună cu coinculpata Andreescu Maria, s-a deplasat la Câmpulung, unde au fost trimise de teroriştii fugari, pentru ca să ceară ajutoare lui Dragomirescu Ilie”. Şi, pentru că a „uneltit”, astfel, împotriva sistemului totalitar, instanţa militară, formată din slugi servile regimului opresiv comunist, o condamna, în şedinţa din 4 iunie 1959, la „15 ani muncă silnică, 5 ani degradare civică şi confiscarea totală a averii”. Torturată în cursul anchetelor de la Securitatea din Piteşti, de către torţionari bestiali ai acestei odioase instituții criminale, a îndurat cu stoicism odiseea închisorilor de la Miercurea Ciuc, Arad şi Oradea, suportând cu greu privaţiuni de nedescris, încercări diabolice de a strivi demnitatea unei adevărate luptătoare pentru adevăr şi libertate.

Soţul său a fost executat în incinta Penitenciarului Jilava

La 23 octombrie 1951, prin intermediul părintelui Nicolae Andreescu, Ioan Constantinescu, soțul Iustinei, avea să-i cunoască pe cei din grupul de rezistenţă condus de Toma Arnăuţoiu, care veniseră să ridice armamentul ascuns în turla bisericii din Poenărei. Deşi se expunea la riscuri mari, deoarece Securitatea patrula în zonă, părintele Ioan Constantinescu a păstrat legătura cu luptătorii din munţi, o vreme prin intermediul preotului Nicolae Andreescu, apoi în mod direct. Pe Toma sau Petre Arnăuţoiu îi primea chiar acasă la el, în mai multe rânduri, în 1952 şi 1953, când le oferea alimente, medicamente, bani, îmbrăcăminte, încălţăminte, lumânări, diferite obiecte casnice şi altele. În acţiunea sa de susţinere a celor din munţi, părintele era ajutat de soţia şi fiica sa. În urma unei trădări din partea unui fost membru al grupului de rezistenţă, părintele Constantinescu, alături de ceilalţi, a fost arestat la 22 iunie 1958 şi trimis în ancheta Securităţii din Piteşti. La proces a fost învinuit de favorizarea celor din munţi, de susţinerea cu alimente, lucruri şi alte produse, că „a îmbrăcat masca falsă a calităţii de preot, în dosul căreia se ascundea chipul hâd al unui criminal josnic, pentru a lovi cu cruzime în oamenii cinstiţi; [că] a încercat să nege cu făţărnicie faptele lui, pentru a scăpa de pedeapsa dreaptă ce urmează să o primească, crimele lui fiind dovedite cu prisosinţă”. Prin sentinţa nr. 107 din 19 mai 1959 a Tribunalului Militar Bucureşti, părintele Ioan Constantinescu a fost condamnat la pedeapsa capitală, prin împuşcare, pentru infracţiunea „acte de teroare” (art. 207 Codul Penal). La 18 iulie 1959, ora 22:30, în incinta Penitenciarului Jilava, părintele Ioan Constantinescu a fost executat.

 

Miercuri, 04 Aprilie 2018 20:53

Caleidoscop

Scris de

Ionel Brătianu, prezent la Piteşti pentru inaugurarea Uzinei de Apă

Între 1907 şi 1910, pentru alimentarea cu apă a oraşului Piteşti, pe baza proiectului din anul 1905, s-au expropriat la Gropeni, 10 hectare de teren, fiind săpate 25 de puţuri, edificându-se totodată, prin compania Vintertur, Uzina de Apă de la intrarea în Mărăcineni, ingineri specialişti, hidrologul W.H. Lidley şi constructorul Ion Rădulescu. Primar, Nicolae Dumitrescu. La inaugurare a participat inclusiv Ion I.C. Brătianu, preşedinte al Consiliului de Miniştri al României. Iniţial se avansase propunerea pentru aducerea apei, prin conducte, de la Curtea de Argeş, soluţie care însă nu a fost acceptată.

Inaugurarea Complexului Hidroenergetic Argeşul Mare

La 9 decembrie 1866 are loc inaugurarea, la cel mai înalt nivel de reprezentare naţională, a Complexului Hidroenergetic Argeşul Mare, pe şantiere, mulţi constructori din Piteşti. Lucrările au fost executate de Întreprinderea de Construcţii Hidrotehnice, Sucursala Argeş, iniţial cu specialişti veniţi de la Bicaz.

A fost înfiinţat la Piteşti Gimnaziul de Băieţi

În 1866 a fost înfiinţat la Piteşti Gimnaziul de Băieţi, având un singur profesor, pe Nicolae I. Micescu, care preda celor 12 elevi toate obiectele de studiu. Va deveni ulterior Liceul Clasic, astăzi Colegiul Naţional I.C. Brătianu.

Întreprinderea de Construcţii-Montaj Craiova începe edificarea Combinatului Petrochimic Pitești

La 15 iulie 1966, Întreprinderea de Construcţii-Montaj Craiova începe edificarea Combinatului Petrochimic din Piteşti, realizat în colaborare cu mai multe firme occidentale, furnizoare de instalaţii şi alte echipamente industriale.

O delegație parlamentară britanică vizitează Piteştiul

Pe 7 octombrie 1989 are loc vizita la Piteşti a delegaţiei parlamentare din Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord. Delegaţia prezentă la Piteşti a fost condusă de lordul Francis Newall.

S-a tipărit la Piteşti publicaţia „Lumină Lină”

În anul 1990 s-a tipărit la Piteşti publicaţia de cultură şi învăţătură religioasă ”Lumină Lină”, Nr. 1, fondator Înalt Prea Sfinţitul Calinic, arhiepiscop al Argeşului şi Muscelului.

(Informaţii selectate din „Piteşti-620,  memento” de Petre Popa)

Miercuri, 28 Martie 2018 21:03

Istoricul literar Nicolae Apostolescu

Scris de

Comparatist şi istoric literar, Nicolae I. Apostolescu s-a născut la 3 mai 1876, în orașul  Alexandria, judeţul Teleorman, și a decedat la 2 noiembrie 1918, în Piteşti, judeţul Argeş. Înscris în 1883 la o şcoală primară din Alexandria, Apostolescu urmează, din 1888, Liceul „Gheorghe Lazăr” din Bucureşti, unde se mutaseră părinţii, Polixenia şi Iancu Apostolescu, negustor. După bacalaureat, s-a înscris la Facultatea de Litere şi Filosofie, luându-şi examenul de licenţă. Funcţionează un timp la Liceul „Matei Basarab” din Bucureşti, apoi, din februarie 1899, este profesor la Liceul „I.C. Brătianu” din Piteşti. A predat aici, de-a lungul anilor, româna, franceza, elina, filosofia, printre elevii lui numărându-se George Vâlsan, Gheorghe Ulieru, Ion Barbu, Istrate Micescu, Armand Călinescu, Ion Trivale, Vladimir Streinu sau Ion Minulescu.

A făcut cursuri la Ecole de Hautes Etudes şi la Sorbona

În 1904 îi apare culegerea de literatură, estetică, filologie intitulată „Studii”, prefaţată de B.P. Hasdeu. Câştigând, în 1905, o bursă la Paris (pentru semantică şi literatură comparată), Apostolescu frecventează cursuri la Ecole de Hautes Etudes şi la Sorbona, obţinând în 1909 titlul de docteur es lettres. Tezele „L’Influence des romantiques francais sur la poesie roumaine” (1909) şi „L’Ancienne versification roumaine” (XVII-XVIII siecles) (1909) sunt susţinute în faţa unei comisii prezidate de Emile Faguet, din care făceau parte, printre alţii, Emile Picot şi Mario Roques.
Între 1908 şi 1909, ţinuse cursuri de limba şi literatura română la Ecole des Langues Orientales Vivantes. Întors în ţară, devine un animator al vieţii culturale piteştene, graţie îndeosebi artei lui de conferenţiar. Societatea Scriitorilor Români îl primeşte în rândurile ei. O primă tentativă, din 1915, de a ajunge suplinitor la Catedra de istoria literaturii române şi estetică literară de la Facultatea de Litere eşuează. Abia peste 3 ani, în toamna lui 1918, facultatea ieşeană avea să-l prefere altor candidaţi, dar pentru Apostolescu răspunsul favorabil vine prea târziu, cu câteva ceasuri înainte de a muri (în urma unei pleurezii).

Ca „poeţi naţionali români” nu-i acceptă decât pe Vasile Alecsandri şi George Coşbuc

Semnătura lui Apostolescu poate fi întâlnită mai des în „Literatură şi artă română”, „Conservatorul”, „Revista pentru istorie, arheologie şi filologie”, unde a figurat şi în comitetul de redacţie, „Noua revistă română”, „Steagul”, dar şi în alte publicaţii, precum „Revista Societăţii Tinerimea română”, „Adevărul”, „Epoca”, „Revista armatei”, „Revue de Roumanie”, „Flacăra”, „Gazeta Transilvaniei”, „Ţara nouă”, „Doina”, „La Politique”, „Duminica poporului”, „Glasul Argeşului”, „Lumină nouă”, „Convorbiri literare”, „Revista cercului de studii al Partidului Conservator”, „Cronicarul” etc. Îndeobşte, colaborările lui sunt însemnări literare, istorice, politice, dar şi pe alte teme. A scris versuri, cele mai multe rămânând în manuscris. Traducerile (semnate A. Nicoară) din Albert Samain, Sully Prudhomme şi Henri de Regnier sunt publicate în „Literatură şi artă română”. Cele două volume din „Istoria literaturii române moderne” (1913-1916) oferă o imagine sumară a literaturii noastre, de la primele manifestări şi până la 1900. Având competenţa filologică şi libertatea de spirit care vin din şcoala dezinhibată a lui B.P. Hasdeu, Apostolescu suferă, însă, de un subiectivism care agravează insuficienţele gustului său literar. Mai gravă este tăgăduirea absurdă a unor mari scriitori (Ion Creangă, Mihai Eminescu, Octavian Goga), autori de talie modestă, pe de altă parte, fiind trataţi cu excesivă generozitate. Studiile lui Apostolescu, în care istoricul literar se înfrăţeşte cu eseistul, vădesc o tendinţă spre teoretizări, amprenta hasdeiană putând fi uşor recunoscută. Preia multe dintre simpatiile şi, mai cu seamă, antipatiile maestrului, lansându-se în aprecieri bizare. Ca „poeţi naţionali români” el nu-i acceptă decât pe Vasile Alecsandri şi George Coşbuc. În schimb, versurile lui Eminescu, în special postumele, nu ar fi avut deloc o „înfăţişare naţională”, pesimismul, ca şi medievalismul infuzând acestei lirici esenţe străine. În studiul „Bălcescu şi Cântarea României”, Apostolescu îi atribuie istoricului muntean paternitatea misteriosului poem. A şi editat, de altfel, în 1914, lucrarea, sub numele lui N. Bălcescu, însoţind-o de un studiu introductiv.

Contribuţia comparatistă pe tărâm literar a lui Apostolescu nu e de trecut cu vederea

În postură de critic, Apostolescu este incitant, derutând însă nu o dată. El e tentat de a muta discuţia într-un plan al generalizărilor estetice (principiile operei de artă, mecanismul creaţiei, raportul dintre artist şi public). Se ocupă de personajul literar, compară drama cu poezia epică şi cu lirica, scrie despre opere aflate sub „domnia visului” etc. Îl reţin chestiunile de versificaţie şi cele legate de dificultatea traducerilor de poezie. Interesul îi este captat în mod deosebit de problematica imitaţiei (pe care nu o deosebeşte de influenţă), pe acest teren, însă, inventivitatea exegetului căzând în extravaganţă. În polemici, îi ia partea lui Hasdeu şi sare ca ars când cineva îi contestă maestrului său vreo teorie. Pe cât de nedrept poate fi în persiflări, pe atât de cordial devine în portretele conturate lui B.P. Hasdeu, G.I. Ionescu-Gion, Grigore Tocilescu sau Miei Hasdeu. Despre scriitorii francezi (Sully Prudhomme, Emile Gebhart, Maurice Barres etc.) şi nu numai (Emerson) întocmeşte mici monografii. Domeniul în care se ilustrează este acela al literaturii comparate. Ecouri multe şi favorabile au însoţit, în străinătate, teza lui de doctorat, „L’Influence des romantiques francais sur la poesie roumaine”, despre care scriu Emile Faguet, Leon Seche, Hippolyte Buffenoir, Alfred Jeanroy, Jules Feller, Mario Roques, Alphonse Bayot, Marcel Montandon, Gustav Weigand etc. De formaţie sorbonardă, pozitivistă, istoristă, autorul îşi dezvoltă teoria privilegiind instanţa emiţătoare - în acest caz, literatura franceză - ceea ce face din romantismul românesc un fenomen de import. Cu excese şi erori, se urmăresc etapele influenţei franceze la noi, începând cu epoca fanariotă. Dacă eşafodajul teoretic nu e deloc ireproşabil, segmente ale cercetării se dovedesc, de multe ori, remarcabile. Destule identificări de izvoare sunt contribuţii de fineţe, însă răsfăţul sursologic îneacă operele supuse discuţiei într-o ploaie de „reminiscenţe”. Unele sugestii vor fi reluate, nuanţat, de Dumitru Popovici. Oricum, contribuţia comparatistă pe tărâm literar a lui Apostolescu, alături de aceea a lui Pompiliu Eliade sau Charles Drouhet, nu e de trecut cu vederea. De calitate sunt traducerile de poezie românească încorporate în „L’Influence...”, vădind un scriitor care se ignoră.

 

 

Miercuri, 28 Martie 2018 20:58

Caleidoscop

Scris de

Dimitrie Sturdza a ales terenul pentru construcţia Şcolii normale din Câmpulung

Terenul pe care urma să se construiască Şcoala normală de la Câmpulung  a fost ales, personal, de către Dimitrie Sturdza, ministrul Instrucţiunii Publice. Piatra de temeilie a localului şcolii a fost aşezată pe 26 octombrie 1892, în prezenţa lui Tache Ionescu, ministrul Învăţământului, dar şi a altor personalităţi ale judeţului. Investiţia a costat, la vremea respectivă, 600.000 lei. Planul şcolii a fost întocmit de arhitectul Socolescu, iar lucrările de construcţie au fost coordonate de Giovani Batista Dreina.

Mitropolitul Daniil a fost originar din Topoloveni

Argeşul a dăruit ţării slujitori de seamă ai bisericii ortodoxe române. Unul dintre ei a fost logofătul Dumitraşcu, născut în 1665 la Topoloveni şi călugărit la Mănăstirea Aninoasa, pe care o va restaura ulterior. De asemenea, înalta faţă bisericească a ctitorit Biserica Vergu din Bucureşti şi a tipărit numeroase cărţi, cum ar fi „Octoihul”, „Evanghelia”, „Molitfelnicul” şi „Ceaslovul”.

Prefectura Argeş, construită pe locul Bisericii Buliga

Între anii 1898 şi 1899 a fost ridicat palatul administrativ al judeţului Argeş peste vechile proprietăţi ale Schitului Buliga. Pe locul unde fusese altarul Bisericii Buliga, prefectul de Argeş, Mihail Manolescu, a pus o piatră cu inscripţia: „Aici a fost altarul Sfintei Biserici Buliga, zidită în anul 1600 de Martin şi refăcută de Petru Martin Buliga în anul 1700. Din cauza ruinii s-a dărâmat în anul 1900, cu ocazia construirii palatului administrativ, 1900, octombrie 1”.

Ia fiinţă Inspectoratul de Jandarmi Piteşti

La 1 noiembrie 1944 ia fiinţă Inspectoratul de Jandarmi Piteşti, care avea în subordine legiunile de jandarmi Argeş, Muscel, Olt, Teleorman şi Dâmboviţa. Acesta funcţionează până la desfiinţarea instituţiei, în 1948. În 1956 fondul jandarmeriei va fi preluat de Miliţia Regională Piteşti.

Traficul rutier şi feroviar spre Pitești, oprit din cauza viscolului şi a ninsorii

În perioada 10-15 decembrie 1945, toate comunicaţiile feroviare şi rutiere spre Piteşti au fost întrerupte din cauza căderilor abundente de zăpadă şi a viscolului deosebit de puternic. Regimentul 4 Infanterie Voluntari a participat la acţiunile de deszăpezire cu trei detaşamente a câte 50-100 de militari.

(Informaţii selectate din „Piteşti-620,  memento” de Petre Popa)

 

Ultimul val de arestări din vremea regimului dejist a avut amploarea cea mai mare de după 1948. Au fost arestaţi cei consideraţi legionari, cei cu antecedente legionare, cei care conspirau împotriva regimului şi cei care puneau în pericol „transformarea socialistă a agriculturii”. O mare parte dintre cei arestaţi au fost clericii ortodocşi, atât pentru participarea la aşa-zisa conspiraţie legionară din Biserica Ortodoxă Română, cât şi cei care nu promovau directivele de partid şi chiar instigau împotriva colectivizării. Mulţi au fost condamnaţi la ani grei de închisoare, fie în loturi de „duşmani ai poporului”, fie individual, pentru culpe care mai de care, inventate de organele de represiune. Alţii au fost numai anchetaţi luni întregi, evident în condiţii inumane, fiind mai apoi eliberaţi.

Părintele Popa a fost obligat să facă parte din Mişcarea Legionară

Între aceştia se numără părintele Gheorghe Popa din Ţiţeşti, județul Argeş, localitate situată pe lângă drumul ce duce de la Piteşti spre Câmpulung. Acesta s-a născut la 10 mai 1902, într-o familie simplă de agricultori din comuna Arefu, județul Argeş. După clasele primare, tânărul Popa a urmat cursurile Seminarului Teologic şi ale Şcolii Normale, ulterior fiind hirotonit preot şi slujind la Parohia Ţiţeşti. În localitate, părintele Popa a fost unul dintre intelectualii de seamă, alături de slujirea altarului îndeplinind-o şi pe cea de la catedră. Datorită statutului său, în vremea guvernării legionare (1940-1941), părintele Popa a fost, practic, obligat să facă parte din Mişcarea Legionară, fără a duce o politică militantă. După instalarea regimului comunist, părintele Popa a fost luat în vizorul organelor de represiune şi de partid locale şi obligat să contribuie la procesul de colectivizare, mai ales că i se confiscase întreaga proprietate funciară. Uneori refuza să se exprime din faţa altarului pentru politica iniţiată de partidul unic, fapt pentru care, frecvent, era reţinut şi anchetat de organele de Securitate. Totuşi, procesul de colectivizare în localitate stagna, autorităţile comuniste considerând că vinovat de această situaţie nu poate fi decât preotul Popa, cu ai săi apropiaţi, membri ai Comitetului parohial. Astfel, la 16 octombrie 1959, părintele a fost arestat, pentru „uneltire contra ordinii sociale”, articolul 209 din Codul Penal. Cu o zi înainte fusese arestat un alt consătean, un tâmplar care executa stupi de albine pentru părintele Popa, dar şi alte lucrări la biserică. Cei doi au fost anchetaţi asupra comportamentului „duşmănos” la adresa planului de colectivizare din localitate, prin instigări pentru ieşirea din colectiv şi ascultarea posturilor de radio străine. Evident că acuzaţiile erau inventate, pornite din interpretarea exagerată a unor atitudini exprimate de cei doi în diferite situaţii. Totuşi, faţă de alte cazuri, după o anchetă la Securitatea din Piteşti şi o scurtă detenţie în penitenciarul din aceeaşi localitate, la 11 iunie 1960, cei doi au fost eliberaţi. Astfel, părintele Gheorghe Popa a revenit la parohia sa din Ţiţeşti.

Părintele Robea era inculpat pentru ajutorul dat „fugarului” Nicolae Popescu

Constantin Robea s-a născut la 20 noiembrie 1913, în familia învăţătorului Ion Robea din localitatea argeşeană Racoviţa. După absolvirea studiilor de teologie (1939), tânărul Constantin Robea a primit darul preoţiei pe seama Parohiei Otopenii de Sus, de lângă Bucureşti. Încă de când era student la Teologie, el se ataşase de comunitatea filiei Otopenii de Jos, unde, din august 1935, contribuia la ridicarea unei frumoase biserici de zid. Aşa se face că, în 1940, este numit slujitor al filiei Otopenii de Jos, unde depune eforturi pentru ridicarea bisericii cu hramul „Sfântul Nicolae”. Un an mai târziu, părintele Robea obţine despărţirea filiei Otopenii de Jos de parohia Otopenii de Sus, înfiinţând astfel o nouă parohie. În 1943-1944, noua biserică este pictată. În 1943, părintele Robea se transferă la Parohia „Sfinţii Împăraţi”- Lupeasca, din cartierul bucureştean Tudor Vladimirescu. Împreună cu parohul repară şi mobilează biserica afectată de luptele româno-germane din vara anului 1944, apoi ridică o casă parohială. La 14 martie 1961 este arestat de Securitate sub învinuirea de „uneltire contra ordinii sociale”. La percheziţie i se confiscă diverse volume considerate interzise, precum: „Istoria comerţului”, de Nicolae Iorga; „Sociologia”, de Bartolomeu Popescu; „Adam şi Eva”, de Liviu Rebreanu; „Reconstrucţia filosofică”, de Mircea Florian. În fapt, părintele Robea era inculpat pentru ajutorul dat „fugarului” Nicolae Popescu, profesor de limba latină, din Piteşti, aceeaşi persoană care în anii ‚50 ceruse sprijin material şi financiar de la diferiţi preoţi bucureşteni. Astfel, în ancheta dusă împotriva lui Nicolae Popescu apăruse şi numele preotului Robea, alături de al preoţilor Toma Stănciulescu, Moise Vişoiu, Virgil Constantinescu, Iulian Stoicescu şi alţii.

Părintele Robea a primit o condamnare de 6 ani închisoare corecţională

Părintele Robea mai era acuzat că săvârşise slujbe pentru unii preoţi bucureşteni închişi de Securitate, precum părintele Virgil Constantinescu. În acest sens, o sursă a Securităţii informase: „Preotul Robea pune pe credincioşi în biserică să stea în genunchi şi să se roage pentru preotul V. Constantinescu, să-l scape Dumnezeu de năpasta în care a căzut nevinovat”. În anchetă, părintele Robea a recunoscut că, într-o zi din august 1953, în timpul mesei de prânz, a fost vizitat de o persoană pe care a invitat-o la masă, se pare la recomandarea preotului Toma Stănciulescu. Profesorul Popescu nu a rămas la preotul Robea, dar a revenit la câteva zile, primind alimente şi bani. În consecinţă, prin Sentinţa nr. 42 din 13 iulie 1961 a Tribunalului Militar Bucureşti, părintele Robea a primit o condamnare de 6 ani închisoare corecţională. A cunoscut arestul Ministerului Afacerilor Interne şi penitenciarele de la Jilava (iulie 1961) şi Gherla (aprilie 1962). A fost eliberat la 15 ianuarie 1963 de la Gherla. În martie 1963, era reîncadrat la Parohia Bărbătescu-Vechi, deşi Patriarhul Justinian îl dorea la Parohia „Sfântul Vasile”-Cotroceni.

Miercuri, 21 Martie 2018 21:17

Caleidoscop

Scris de

Vintilă Brătianu subscrie 10.000 de lei la Banca „Piteşti”

În 1909 se înfiinţează Banca „Piteşti”, al cărei director a fost Mihail Boiangiu. Această societate anonimă avea un capital de 500.000 de lei, împărţit în 1.000 de acţiuni nominale a 500 de lei. În fruntea celor care au subscris la această bancă cu câte 10.000 de lei a fost şi Vintilă Brătianu, prim-ministru al României între anii 1927-1928. El era al treilea fiu al lui Ion C. Brătianu. De asemenea, Vintilă Brătianu a fost director al Băncii Româneşti, membru al Consiliului Centralei băncilor populare şi al Cooperativelor săteşti, cenzor şi director la Banca Naţională.

Cartografia negustorească şi fiscală

Cartografia negustorească şi fiscală din 1824 consemnează, în Piteşti, 1.011 familii, cca. 700 de case şi aproximativ 5.000 de locuitori. În anul 1831, se exercitau 47 de profesiuni, iar în 1832 datele statistice repartizate teritorial stabileau numărul caselor de locuit la 773, pe cel al mahalalelor la 14, al cartierelor la patru, al tăbăcăriilor la cinci, în vreme ce animalele însemnau 1.000 de capete, toate acestea aflate în gospodărirea a 4.000 de locuitori.

Legea drepturilor de autor

În anul 1908, în Piteşti este pusă în aplicare Legea drepturilor de autor. Astfel, la 7 aprilie 1908, directorul general al teatrelor a trimis o notă către primar în care preciza că „nicio piesă românească să nu se mai poată juca fără învoierea scrisă a autorului respectiv”.

Şeful legionarilor argeşeni este arestat

După ce pe 29 decembrie 1933, în gară la Sinaia, prim-ministrul I.G. Duca a fost asasinat de legionari, pentru că în acelaşi an, pe 9 decembrie, dizolvase Garda de Fier, la Piteşti a început un val de arestări în rândurile acestora. Ion Guter, şeful poliţiei locale, a dispus arestarea lui Ştefan Nicolescu, zis Toto, licenţiat în Drept şi comandantul Legiunii Garda de Fier din Argeş.

În 1944 rulează primul film rusesc

La începutul toamnei anului 1944, la Piteşti, în sala Teatrului Comunal, primarul Ion Steriopol le-a prezentat piteştenilor primul film rusesc, „Curcubeul”, care prezenta viaţa sovieticilor sub ocupaţia germană. Traducerea din rusă a fost făcută de inginerul Gogolevschi, refugiat polonez.

(Informaţii selectate din „Piteşti-620,  memento” de Petre Popa)

Pagina 1 din 53