Discovery (750)

De-a lungul celor 523 de ani de existență a comunei Coşeşti, două meşteşuguri s-au impus în activitatea locuitorilor şi au făcut-o cunoscută: olăritul și dogăritul. Apariţia olăritului pe aceste meleaguri este motivată în primul rând de existenţa solului argilos și de lipsa pământului arabil, care să asigure existenţa locuitorilor. Olăritul a reprezentat o ocupaţie tradiţională perpetuată din generaţie în generaţie, practicată cu evident profesionalism, indiferent de sex, în spiritul respectării particularităţilor relevate prin structura morfologică şi repertoriul ornamental al produselor ceramice. Lemnul, în special cel de stejar, a favorizat apariţia şi dezvoltarea butoaielor de diferite mărimi, folosite atât în gospodăria proprie, cât, mai ales pentru vânzare pe bani şi pe „produse” (boabe de porumb şi grâu) în zonele ocupate cu vii sau pruni.

Obiceiul „pusul oalelor” în seara de „Lăsatul secului”

Un obicei încetăţenit în comuna Coşeşti era până nu demult „pusul oalelor” în seara de „Lăsatul secului”. Fete şi flăcăi se adunau într-o casă unde pe o masă erau puse diferite obiecte (pieptăne, săpun, grâu, bani etc.), fiecare având o anumită semnificaţie. După ce erau amestecate şi acoperite cu câte o oală, fetele şi flăcăii, pe rând, ridicau oalele. Dacă ridica un băiat oala sub care se găsea grâu, se spunea că se va căsători cu o fată bogată ş.a.m.d.
În comuna Coşeşti o adevărată înnoire în meşteşugul dogăritului a adus un anume Iosif Hernest, originar din Austria sau Germania, care a lucrat mai întâi la Fabrica de spirt de la Clucereasa. Astăzi dogăria este la loc de cinste în Coşeşti, iar faptul că oamenii se întreţin din această îndeletnicire demonstrează, dacă mai este cazul, importanţa care i se dă acestei frumoase meserii. O adevărată bogăţie au constituit-o livezile cu pomi fructiferi, în special cele cu pruni. Dacă la început prunele se opreau şi se uscau, treptat ele au devenit materie primă pentru producerea alcoolului, sursă însemnată de venituri pentru familiile producătoare. Astfel, în anul 1838 au fost număraţi în Jupâneşti 8.646 pruni şi numai 51 meri, peri, nuci şi cireşi şi 3 duzi, pentru ca, în 1900, recolta de prune consemnată să fie de 150.000 kg.

În această zonă au trăit cei mai renumiți meșteri olari din Argeș

8 04Înainte de 1900 au funcţionat circa 30 de cazane simple, pentru ca în timpul ocupaţiei germane numărul lor să se înjumătăţească. Unii gospodari au iniţiat construcţia povernelor amplasate pe malul apei, pentru dinamizarea procesului de răcire. Dacă în anul 1846 existau în Jupâneşti 8 poverne, după 1900 numărul lor ajunsese la 21. Nu întâmplător s-a luat decizia ca începând cu anul 2002 (19 mai) să se desfășoare un „Festival al Țuicii” la Coșești. Pe Valea Păcurarului, zeci de producători și-au expus „marfa” spre a fi valorificată, dar meșterii dogari cu ale lor vase din doage de dud și salcâm nu s-au lăsat mai prejos. Am revăzut de-a lungul anilor expunând renumita familie de olari Cristescu din Coșești, după mulți ani, semn că olăritul nu va muri aici. În această zonă au trăit cei mai renumiți meșteri olari din Argeș: Ion Cristescu (Grindeanu) și Gheorghe Ene. Mă îndreptățește să spun acest lucru și faptul că Școala Populară de Arte și Meserii din Pitești are două clase externe: olărit și dogărit, iar meșterii populari îi învață pe copiii locului taina realizării oalelor și butoaielor.

Tehnica dogăritului de la Coșești

În Coşeşti fiind excedent de lemn, în special cel de stejar şi salcâm, au fost favorizate apariţia şi dezvoltarea butoaielor de diferite mărimi. La început oamenii făceau butoaie rudimentare: din esență de lemn moale și încheiate cu cercuri de curpen sau nuiele de alun cioplite. Asemenea vase nu durau mult, iar pierderile de vin sau țuică erau mari. Se presupune că mai înainte oamenii ciopleau în interiorul trunchiurilor de copaci groşi și realizau un fel de stupi acoperiţi cu un capac. O adevărată înnoire în meşteşugul dogăritului a adus un anume Iosif Hernest, originar din Austria sau Germania, care a lucrat mai întâi la Fabrica de spirt de la Clucereasa. Pe la 1850, a fost adus de Mestecăneni, oameni înstăriţi și negustori, în comună, unde s-a stabilit pentru totdeauna. El dădea gardin cu o unealtă anume şi înlocuia cercul de curpen și alun cu cercul de fier, mult mai rezistent. Respectând o tradiţie veche de milenii, dogarul dă o formă doagelor, făcându-le mai late la mijloc şi mai înguste la capete. El le teşeşte marginile în aşa fel încât, alăturate, doagele să se îmbine perfect, ca să poată forma un cilindru. Apoi, la un capăt, bate cu ciocanul cercuri solide de metal. În această fază, butoiul arată ca o fustă evazată. Dogarul încălzeşte lemnul punând butoiul deasupra unui foc, pe o vatră joasă. După aceea, îl umezeşte în interior cu apă, înmuind astfel lemnul prin expunerea la aburi. Acum, dogarul strânge bine cu o sfoară sau un cablu celălalt capăt al butoiului, curbând doagele. Şi astfel capătă butoiul forma obişnuită. Apoi, meşteşugarul bate cu ciocanul şi celelalte cercuri de metal provizorii; cele definite vor fi fixate mai târziu. Totuşi, în acest moment, butoiul încă nu are capace. După ce butoiul capătă formă, dogarul face o canelură în interior, la ambele capete, ca mai târziu să poată fixa două capace rotunde de lemn, care îl închid ermetic. Capacele se fac din şipci de stejar, între care se întroduc fâşii subţiri de trestie. Trestia asigură etanşeitatea butoiului, în cazul în care acesta se umflă sau se strânge neuniform. Înainte de fixarea capacelor, dogarul pune din nou butoiul deasupra focului, „prăjind” interiorul sau arzându-l uşor. Cel care a comandat butoiul decide cât de ars va fi lemnul. „Prăjirea” intensifică aroma pe care lemnul de stejar o dă vinului. Şi capacele se pot arde separat. După aceea dogarul fixează capacele şi face într-o parte gura pentru cep. În cele din urmă, şlefuieşte şi curăţă exteriorul, după care livrează butoiul celui care l-a comandat.

Sursa: FB Sorin Mazilescu

Joi, 14 Iunie 2018 11:30

Caleidoscop

Scris de

Înlocuirea lui Mihai Viteazul cu Simion Movilă a fost anunţată de la Piteşti

Un episod demn de a fi menţionat, de la cumpăna secolelor al XVI-lea-al XVII-lea, este legat de evenimentele ce se desfăşoară în jurul personalităţii lui Mihai Viteazul, care cuprind şi Piteştii. Astfel, cu ocazia luptelor dintre oastea domnitorului român şi poloni, în noiembrie 1601, într-un document redactat în limba germană, se preciza că Ioan Potocki, starostele Cameniţei şi general al Podoliei, a trimis o scrisoare, din Piteşti, în care anunţa înlocuirea lui Mihai Viteazul cu Simion Movilă.

Melcii şi salata de gălbenele, delicatesele oferite oaspeţilor

La 1 mai 1794, a trecut prin Piteşti, în drum spre Constantinopol, noul ambasador al Angliei la Poartă, Sir Robert Liston, însoţit între alţii şi de botanistul şi medicul John Sibthorp. Cel din urmă a notat în jurnalul său: „Am călătorit spre Piteşti peste un câmp acoperit cu pâlcuri de pădure deasă şi fâşii de teren cultivat. Am fost primiţi de autorităţile judeţului, care ne-au tratat cu o cină rece aleasă. Printre felurile de mâncare am avut melci şi o salată din frunze de gălbenele”.

Bazarul de la Piteşti

Englezul John B.S. Morritt of Rokeby, viitorul prieten intim al lui sir Walter Scott, însoţindu-l pe Robert Stockdale, magistrul său, într-o călătorie de studiu în Orient, a poposit între 8-9 iulie 1794 la Piteşti. El remarca, la vremea respectivă, numărul mare de prăvălii din oraş şi faptul că ispravnicul oraşului, care le-a eliberat o scrisoare de recomandare către domnul Ţării Româneşti, Alexandru Moruzzi, ”vorbea franţuzeşte şi era foarte politicos”.  De asemenea, în anul 1799, teologul sas din Transilvania Friedrich Murhard a consemnat  în notele sale de călătorie în Ţara Românească faptul că bazarul de la Piteşti este un târg permanent unde se adună toate mărfurile şi se strâng toţi vânzătorii şi ucenicii negustorilor.

Piteştenii, nemulţumiţi de ispravnici

După Curtea de Argeş, în oraşul Piteşti a fost sediul conducerii judeţului Argeş. În timpul regimului fanariot, Piteştiul a devenit reşedinţa celor doi ispravnici ai Cancelariei. Ca urmare, aici au staţionat, strategic, diferite structuri militare autohtone. Documentele medievale menţionează diverse nemulţumiri şi frământări ale populaţiei orăşeneşti, cauzate prioritar de abuzurile funcţionarilor, mărirea dărilor şi nerespectarea preţului mărfurilor.

(Informaţii selectate din „Piteşti-620,  memento” de Petre Popa)

„Unul dintre cei mai importanți folcloriști români, Ovidiu Bîrlea, semnează un studiu amănunțit despre „Conservatorul” de lăutari de la Rociu, județul Argeș. L-am studiat cu mare atenție, interesat fiind de situația actuală a lăutarilor argeșeni, dar și datorită faptului că l-am cunoscut pe nepotul lui Fani Lăutaru, personajul principal al studiului, Aurel Lăutaru, instrumentist renumit al Orchestrei Doina Argeșului, coordonatorul tarafului lui Gelu Voicu”, menționează lect. univ. dr. Sorin Mazilescu într-un amplu material cu titlul  «Conservatorul» de lăutari de la Rociu. Iată în cele ce urmează câteva informații despre Fani Lăutaru și taraful de lăutari de la Rociu, informații preluate din studiul semnat de Sorin Mazilescu.

A cântat în toate satele din plasa Dâmbovnic şi în altele din judeţele vecine

Ion N. Lăutaru, zis Fani, este unul din lăutarii cei mai renumiţi din această regiune. Potrivit de statură, cu nişte ochi negri şi vii, cu pielea smeadă, caracteristică rasei lui, cu trăsături care nu se uită uşor. Atunci când nu e ocupat cu „elevii” săi, roboteşte pe lângă casă ori stă la umbra zarzărilor de lângă ea, răsucind câte o ţigară.
Are 40 de ani, este, deci, în plină maturitate. Pământ nu are, „aci cât se vede lângă casă: vreo 12 prăjini” (Fani Lăutaru). Puţinul pământ cât îl are 1-a plantat cu pruni şi cu zarzări, care-i aduc anual câteva vedre de ţuică... slăbiciunea lui Fani! Casa, făcută „din cântare”, este în stilul caselor din Argeş, din „ostreţe”, acoperită cu „șiţă”. Originar din Şerbăneşti, sat ce se află la 3 km spre N-V de Rociu, s-a căsătorit la Rociu. Din puzderia de copii - 9 câţi a avut - îi mai trăiesc 4: o fată şi trei băieţi. Tatăl său a fost lăutar-viorist în Şerbăneşti. O soră a lui Fani este învăţătoare, „profesoară” cum îi place lui Fani să spună. El i-a urmat tatălui său, Nicolaie Lăutaru, de la care a învăţat cum trebuie să mângâie mai blând strunele pentru a înduioşa pe oameni la nunţi şi la cumetrii, ca să stoarcă banul. A colindat o mulţime de sate la nunţi şi la bâlciuri. A cântat în toate satele din plasa Dâmbovnic şi în altele din judeţele vecine. A cântat în: Şerbăneşti, Gliganu de Sus, Gliganu de Jos, Ţuţuleşti, Suseni, Bârlogu, Negraşi, Tg. Băceni, Deaguri, Gruiu, Oarja, Siliştea, Cireşu, Şerboieni, Costești, Broşteni, Buta, Mozacu, Leşile, Ciupa Lagăru, Ciupa Mavrodol, Teiu din Deal, Teiu din Vale, Căteasca, Furduieşti, Popeşti, Slobozia, din judeţul Argeş, apoi în Cojocari, Titu, Morteni, (Dâmbovița), Leordeni (Muscel). A cântat - ocazional numai - şi în Bucureşti. În Piteşti a cântat când era „militar la 4 Argeș”. Cu toate acestea, câştigul realizat din „cântare” nu este suficient pentru întreţinerea familiei. De aceea, ia și pământ în parte, pe care îl lucrează femeia şi cu cei doi copii mai mari.

„Conservatorul” datează din anul 1929

8 taraf rociu1Un „conservator” de lăutari este un lucru foarte rar în această regiune. Lăutarii - ţigani aproape toţi - formează un fel de castă, în care meşteşugul tatălui se transmite fiilor săi. Toți lăutarii țigani pe care i-am anchetat în comunele Rociu, Gliganu, Şerbăneşti, Tuţuleşti, Suseni, Oarja şi Teiu au învăţat vioara sau ţambalul de la părinţii lor sau de la rude apropiate. Deci, existenţa unui „conservator”, oricât de rudimentar ar fi el, este un fapt neobişnuit. Primul fapt care a determinat existenţa acestui „conservator”, a fost fără îndoială personalitatea şi faima „profesorului”, a lui Fani Lăutaru. Bucurându-se de o reputaţie pe care, acei care l-au auzit cântând nu i-au pus-o niciodată la îndoială, a colindat o mulţime de sate, la nunţi şi la bâlciuri. Astfel, acei care au dorit să devină lăutari s-au gândit - nu fără mândrie - să fie ucenicii lui Fani Lăutaru, căci faima „profesorului” contribuie foarte mult la buna apreciere a celor din jur. „Conservatorul” datează din anul 1929. În acest interval de 10 ani (1929-1939), a avut 9 „elevi” (8 la vioară, unul la ţambal). Numele de „conservator”, pe care i 1-am dat noi acestei încercări de sistematizare a meşteşugului lăutăresc, este desigur prea pretențios. Profesorul nu era pregătit cu noțiuni de pedagogie în ceea ce priveşte „cântarea”. Învățamântul era cu totul empiric, profesorul învăța pe elevi ce știa el - fără alegere şi fără o sistematizare a materialului după dificultatea de a fi învățați. O organizație rudimentară, fără sensul colectivului, o metodă empirică, iată ce este acest „conservator”. Existența acestui „conservator” a avut însă urmări de care cei din jur îşi dau seama. Am văzut că lautarii români s-au înmulțit considerabil de pe urma lui. „Elevii” au răspândit apoi multe trăsături din maniera profesorului: aceleaşi triluri şi apogiaturi în „cântecele de codru”, în „cântecele de primăvară”, aceleaşi preferințe de rimă și des repetatul „foaie verde de...”, aceeaşi dicțiune a „cântecelor bătrâneşti” în variantele învățate de la „profesor’’, cu aceleaşi accente de melodie orientală („Corbea”), ori cu structură de doină ardelenească („Doi uncheşei”, „Ghiță Cătănuță”) sau de cântec haiducesc („Radu Anghel”).

Costumul din Rociu

Rareori mai întâlneşti adevăratul costum rocean. Numai puțini bătrâni şi bătrâne mai păstrează în fundul lăzii costumul specific al acestei plăşi. Astăzi se resimte simțitor influența oraşului, precum şi amestecul de modele. Cele mai multe sunt aduse din județul Muscel, unde fetele se duc special să le copieze sau le cumpără de la Piteşti, lucrate gata de muscelence. La sărbători mari, fetele se întrec să apară cu lucruri noi. Se întâmplă chiar certuri, când una mai săracă copiază un model de la una mai bogată. Găsim aici o interesantă îmbinare a artei cu socialul. De aceea, fetele se străduiesc să aducă modele care nu s-au mai purtat în sat, din ambiția de a avea ceva nou. De aici şi varietatea costumelor, aşa încât nu se mai poate vorbi de un costum local. Vechiul costum femeiesc era compus dintr-o ie cu mânecă lungă, terminată printr-o bentiță mai îngustă. Ia se făcea din pânză albă, cu dungi galbene în tesătură şi era lucrată de-a lungul mânecii cu crengi şi frunze de viţă în negru şi roşu şi completate cu fluturi.

Miercuri, 06 Iunie 2018 23:50

Caleidoscop

Scris de

Kogălniceanu îi dă sfaturi prefectului Vărzaru

În 1864, Mihail Kogălniceanu îi telegrafiază prefectului de Argeş Vărzaru pentru a-l înştiinţa că liberalii din Bucureşti complotează schimbarea lui, împreună cu Ion Mihalache, fost subprefect de Argeş, şi Ion Brătianu. Kogălniceanu îl mai sfătuieşte pe Vărzaru să ia măsuri energice în cazul în care adversarii îi fac propagandă negativă. De asemenea, îl sfătuieşte pe prefect să ia legătura şi cu preşedintele Tribunalului.

Ameninţarea armatei ruse

În faţa poziţiei tot mai ameninţătoare a armatei ţariste cantonate pe teritoriul naţional, în data de 20 aprilie 1878, Consiliul de Miniştri prezidat de Carol I hotărăşte ca armata română să ia poziţie de apărare în zona Piteşti-Câmpulung-Târgovişte. De asemenea, Consiliul de Miniştri cere cavaleriei să se plaseze pe Argeş până la Găeşti şi Titu.

Avocatul Dimancea, modelul lui Farfuridi

În perioada 1882-1883, I.L. Caragiale a fost revizor şcolar al Circumscripţiei Argeş-Vâlcea, care îşi avea sediul la Piteşti. În această perioadă, dramaturgul a scris „O scrisoare pierdută”, modelul personajului Farfuridi fiind avocatul piteştean N. Dimancea.

Apare săptămânalul satiric „Ţăndărică”

Pe 23 februarie 1887 apare la Piteşti o publicaţie săptămânală satirică intitulată „Ţăndărică”. Redactorii ziarului erau E. Gr. Kiriţescu, C.N. Cernăţeanu şi Grinduş. În anul 1888 mai apar la Piteşti încă trei publicaţii. Este vorba despre periodicul  „Ciocanul”, ziarul „Economistul”, editat de Camera de Comerţ şi Industrie, şi ziarul liberal conservator „Gazeta de Piteşti”. 

Promulgarea legii jandarmeriei rurale

La 1 ianuarie 1893 este promulgată legea jandarmeriei rurale. Astfel, în Argeş se înfiinţează o companie de jandarmi, împărţită în plutoane şi secţii. Compania era comandată de un căpitan ajutat de un locotenent şi îşi avea sediul în Prefectura judeţului.

(Informaţii selectate din „Piteşti-620,  memento” de Petre Popa)

Biserica parohială Valea Danului cu hramul ”Sfântul Ierarh Nicolae şi Sfânta Muceniță Filofteia” este monument istoric din secolul al XIX-lea şi se află în comuna Valea Danului, judeţul Argeş, pe drumul Curtea de Argeş- Câineni- Sibiu. Lăcaşul este ctitoria primului episcop al Argeşului, Iosif, şi a iconomului Mânăstirii Curtea de Argeș, Meletie, la data de 1 octombrie 1811. Demn de menționat este că s-a ridicat această biserică pe cheltuiala celor doi evlavioşi călugări. Biserica are un plan trilobat, cu turla pe naos şi pridvor, sprijinit pe patru stâlpi de cărămidă în faţa pronaosului.

În clopotniță a funcţionat o şcoală de grămătici

Trei lucruri atrag atenţia asupra acestei biserici: tâmpla de lemn, care a aparţinut odinioară Mânăstirii Argeşului, rânduielile sau poruncile arhiereşti de pe pisania lăcaşului, biserica însăşi cu clopotniţa-turn, pe care cercetătorul o consideră o ”comoară pe lângă celelalte lucruri menţionate”.
Catapeteasma a fost făcută pe vremea lui Şerban Cantacuzino, la 1682, când a fost renovată Biserica Episcopală de la Argeş. După cutremurul din 1802, episcopul Iosif repară mânăstirea, iar în 1912, când se face o nouă tâmplă, vechea tâmplă o aduce la ctitoria sa din Valea Danului. Pentru noi, astăzi, deosebit de valoroase sunt inscripţiile de pe pisania bisericii, steaguri, clopote, icoane, relicvarii, cărămizi. Croită în chip de mânăstire, ctitorirea acestor doi evlavioşi călugări este aşezată în mijlocul unei curţi mari, înconjurată cu ziduri de piatră şi având la intrare un puternic turn-clopotniţă. Solul intrării în curte este subliniat de o arcadă în plin centru, în mijlocul căreia se deschide poarta. Două aripi triunghiulare de zid, ca doi contraforţi, acoperite, ca şi clopotniţa, cu şindrilă, proptesc fără nevoie, de o parte şi de alta, zidul din faţa turnului. La Valea Danului în clopotniță a funcţionat o şcoală de grămătici, o ”filială” a mânăstirii, unde îşi făceau ucenicia într-ale scrisului caligrafi, copişti, miniaturişti, dar şi citeți, dieci, preoți şi călugări pentru nevoile satelor.

Catapeteasma este adusă aici de la Mânăstirea Curtea de Argeş

Primul care cercetează biserica, în 1915, şi depune asupra acesteia un raport la Comisia monumentelor istorice este însuşi secretarul comisiei, istoricul Virgil Drăghiceanu, care face propunerea ca aceasta să devină monument istoric. La 23 aprilie 1922, istoricul Nicolae Iorga vizitează comuna Valea Danului, atras fiind de monumentul istoric medieval. Bătrânii vorbesc despre trecerea Reginei Elisabeta prin zonă sau despre faptul că Regele Ferdinand I, urmaşul său, Carol al II-lea, sau Nicolae Iorga s-au închinat cândva la biserica din localitate. Valea Danului e pentru Curtea de Argeş ceea ce este Valea Voievozilor pentru Târgovişte, o localitate legată de familiile primilor domnitori ai Ţărilor Româneşti.
Comuna Valea Danului însăşi n-a atras atenţia istoricilor, cercetătorilor, cât a făcut-o biserica ctitorită în anul 1811, care este valoroasă nu numai pentru originalitatea arhitectonică şi prin catapeteasma adusă aici de la Mânăstirea Curtea de Argeş, dar şi prin faptul că, în clopotniţa bisericii, copiii de aici au învăţat primele buchii.

A fost filială a mânăstirii de la Argeș

O amprentă sfântului lăcaș o reprezintă inscripțiile. La toate acestea adăugând faptul că această biserică avea o pictură neobișnuită, dar interesantă, făcută de meșterul țăran Nicolae Zugravul - acesta fiind și zidarul lui Lecomte du Nouy - care a zugrăvit câțiva sfinți, uneori cu deosebită expresie, adăugând interesantele vase din proscomidie și pronaos, pentru vărsarea apei, lucrate în stil renascentist, adăugând influențele arhitecturii clasice la pilonii orientali ai bisericii, ajungem la deosebita și splendida tâmplă ce decora altarul și pronaosul acestei biserici. Biserica „Sfântul Ierarh Nicolae și Sfânta Muceniță Filofteia” din satul Valea Danului, fostă filială a mânăstirii de la Argeș, are o singură turlă, iar sub strașină obișnuitul brâu, mult înălțat, în așa fel încât spațiul rămas a fost fragmentat sub forma unui șir de firide zugrăvite cu sfinți, evidențiate de albul pereților, fapt care îi dă lăcașului de cult o măreție și o frumusețe cu totul aparte.

Legenda satului Valea Danului în viziunea academicianului Dan Gherasimescu

Domnul Negru Vodă trecu munţii încoa spre Argeş, pe drumul lui Vodă, cătând loc de mânăstire şi de pomenire, dă poruncă celui mai vestit meşter, Manole, să caute prin părţile locului oameni cu frică de Dumnezeu care ştiu a lucra cea mai frumoasă mânăstire cum n-o mai fi alta. Pe sub poale de pădure, pe văi cată şi adună nouă meşteri mari: Dan, Iaşu, Sasu, Micu, Rodovan, Faur, Maş, Albu şi Calu; cu toţi se-nvoiesc să-i facă lui Vodă cea mai frumoasă mânăstire. Se zice că Manole se sfătuia mereu cu prietenul său, dulgherul Dan, cum să fie bine, să nu îl supere pe Vodă. Când fu la coperiş, veni Vodă cu oştenii săi să se-nchine. De pe coperiş, meşterii îi zic:
- Ce zici, Doamne?
- Bun lucru mi-aţi făcut, dar acum, dacă ar fi să mai faceţi alta mai frumoasă aţi putea?
- Ehe, cu mult mai frumoasă, Doamne.
Supărat, Vodă stă şi se gândi, apoi porunci oştenilor să surpe scările şi schelele.
- Ce facem, ce facem? Se-ntrebau meşterii.
- Las că vă scap eu şi de asta, le zice Dan.
Din şiţa rămasă le face la toţi haripi, le leagă de mâini, se închină şi zboară care-ncotro. Manole sări primul dinjos de mânăstire, apoi ceilalţi şi unde cădeau din lacrimile lor se formau izvoare cristaline. Pe unde căzură se făcură văi cu aşezări omeneşti. La noi Valea lui Dan, Dăneşti şi Valea Danului. Toţi dănenii mândri de dulgherul Dan dădură pruncilor la naştere numele de Dan, Dănilă, Dăniloiu, nume care se păstrează până azi. Mai apoi pe ambele maluri ale văii se aşezară Stângă cu cei trei copii, Matei, Niţă şi Dina, ca fiind dregători ai Domnului, alături de Rada, care avea doi copii, pe Dumitru şi Niţă. Alături de Stângeşti se aşezară Preda Ceauşu cu cei doi copii, Preda şi Florea, alături de Piţigoi, om cu şase copii, Barbu, Tache, Tănase, Matei, Sandu şi Niţă. De peste deal din Haref a venit şi Iordache Protopopescu, ca fiind împroprietărit de Mitropolit. Valea Danului a fost moşia Mânăstirii, mai apoi a venit şi Raicu Mihale, Stoica Neamţu, Boroban cu trei copii: Prodan, Anghel şi Oprea, unii veniţi de la câmp, Câmpenii, Vasile, Nistor, Andrei şi alţii. Pe alt deal, Ciurea cu fiul său Mihai, însprea răsărit clăcaşi de pe moşia mânăstirii în balta satului, alături de Rada. Aceştia toţi au dat numele cătunelor satului nostru: Răreşti, Borobăneşti, Ciureşti etc. Pentru acest fapt, tata-mare al tatălui meu ne-a dat denumirea de Daniel şi Dan. Legenda auzită de la tata-mare, Andrei Gherasimescu, în septembrie 1967.

Miercuri, 30 Mai 2018 19:45

Caleidoscop

Scris de

Radu de la Afumați a făcut importante danii pentru boierii Goleşti

Radu de la Afumaţi, domnul Ţării Româneşti, a emis în data de 2 septembrie 1528, din Piteşti, un hrisov prin care a făcut importante danii boierilor Golescu în satele Duşeşti, Goleşti, Mărăcineni, Vieroşi.

Două călugăriţe ridică o biserică din lemn în Pitești

Prin strădaniile călugăriţelor Magdalena şi Doroteia, în anul 1540, în Piteşti este ridicată o biserică din lemn, aflată pe locul unde se va zidi, în secolele următoare, Biserica „Maica Precista”. În primăvara anului 1560, Petru cel Tânăr, domn al Ţării Româneşti, confirmă că Mânăstirea Curtea de Argeş are trei mori în Piteşti.

Forma de conducere a Piteştiului în 1582

Într-un document emis la data de 27 august 1582 de Mihnea Turcitul, domn al Ţării Româneşti, se menţionează forma de conducere a oraşului Piteşti, reprezentată de un judeţ (primar) şi 12 pârgari (vătăşei la primărie).

Un detașament condus de fraţii lui Ipsilanti a ocupat Câmpulungul

Marile evenimente ale istoriei moderne s-au făcut simţite şi la Câmpulung, astfel că izbucnirea revoluţiei de la 1821, condusă de Tudor Vladimirescu, şi măsurile luate de către acesta în favoarea maselor populare s-au bucurat şi de adeziunea câmpulungenilor. Arestat de către eterişti la Goleşti, Tudor Vladimirescu este dus la Târgovişte prin Câmpulung, unde în noaptea de 22-23 mai 1821 este găzduit în casa boierului Constantin Chiliaşu, bunicul istoricului Constantin D. Aricescu. În acest timp, oraşul este ocupat de un detaşament de ostaşi condus de cei doi fraţi ai lui Alexandru Ipsilanti, Nicolae şi Iorgu.

Profesorii au strâns bani pentru soldaţii argeșeni

În vara anului 1877, cadrele didactice din Piteşti au decis să îi sprijine pe soldaţii argeşeni plecaţi pe front. Profesorii au organizat reprezentaţii teatrale din care au adunat suma de 300 de lei. Banii au fost depuşi la Prefectură, ca o contribuţie obştească în favoarea luptătorilor români de pe frontul din Bulgaria. Pe 13 noiembrie 1877, locuitorii Piteştiului au sărbătorit căderea Rahovei şi ulterior capitularea Plevnei.

Se înfiinţează la Pitești organizația Partidul Poporului

În aprilie 1920, se înfiinţează, la Piteşti, organizaţia Partidul Poporului, condusă de liderii naţionali Alexandru Averescu şi Petre Negulescu. În mai, Ministerul de Interne al României a acordat Prefecturii Argeş, 44.000 lei pentru organizarea unor acţiuni de combatere a bolşevismului.

(Informaţii selectate din „Piteşti-620,  memento” de Petre Popa)

 

Învățătorul Dumitru N. Ionescu (născut Dietrich Binder) s-a născut în anul 1888 în Apoldul de Sus, județul Sibiu, ca fiu al lui Niklaus Binder. A fost cel mai mare dintre frați, care erau de meserie săpunari și lumânărari. Din cauza faptului că întreaga familie a fost lovită de boala sfârșitului de secol XIX, și anume TBC-ul , toată familia a venit la Câmpulung Muscel, deoarece acolo erau și aer curat și hrană bună. De asemenea, familia învățătorului Ionescu a venit la Câmpulung și pentru apele termale de la Băile Kretzulescu.

A fost coleg de clasă cu liderul țărănist Ion Mihalache

Dumitru Ionescu, odată ajuns la Câmpulung, a fost trimis la școala de la Bărăția. Profesorul Andreas Peter Ionescu, nepotul protagonistului nostru: „Permiteți-mi să fac referire și la familia mamei, cu care a avut și deosebiri, dar și foarte multe asemănări. Trebuie să spun că, în «Monografia Vrănești», inginerul Toma Dumitru spune că tatăl bunicului mare ar fi fost logofătul Nae. Imposibil. Bunicul nu a provenit dintr-o familie aleasă, ci dintr-una de meșteșugari de lângă orașul Sibiu. Ca și celălalt bunic, la o vârstă fragedă a rămas orfan și singur pe lume. Spre deosebire de vienez, el a avut parte de un preot care l-a susținut moralmente și a încercat să obțină pentru el ceea ce astăzi se cheamă subvenții. Nu a reușit. Însă senatorul Stănescu și fratele său, notar în Câmpulung, i-au schimbat numele și i-au găsit un tutore și anume pe Bucur Pantelimon Vișoiu, mare proprietar de oi și alegător la Colegiul I Mățău. Cu numele transformat și complet românizat, bunicul meu a intrat la Școala Normală din Câmpulung Muscel. Pe motiv că era etnic german, nu avea dreptul să intre într-o școală de stat care pregătea învățători pentru Statul Român. Pe timpul lui Carol I exista totuși antigermanism, iar bunicul a trecut prin multe greutăți”. Protagonistul nostru a fost coleg de școală cu celebrul țărănist Ion  Mihalache și cu fratele acestuia.

A participat la Primul Război Mondial

După terminarea studiilor, Dumitru Ionescu a fost repartizat învățător la şcoala din satul Vrănești, comuna Călinești. Ulterior, devenit director al acestei instituții, a avut mai multe întrevederi cu președintele Partidului Național Țărănist, Ion Mihalache, Ionescu fiind membru al acestei formațiuni politice până în anul 1930. „Ramurile ardelene și cele regățene din PNȚ nu s-au înțeles niciodată și de aceea nici bunicul nu s-a înțeles cu Ion Mihalache. În semn de protest, a plecat să profeseze în comuna Dor Mărunt, județul Ialomița. Aici ar fi putut să se însoare cu fata unui boier, însă a fost chemat în 1916 la Regimentul 30 Muscel din Câmpulung Muscel. Așa se face că, împreună cu acest regiment, bunicul a intrat în focurile Primului Război Mondial, trecând Carpații. A trecut prin culoarul Rucăr-Bran și a campat la Râșnov. Aici a cunoscut-o pe viitoarea soție, de profesie, de asemenea, învățătoare. Era de origine săsească. Revenind la profesie, bunicul a fost învățător suplinitor în Făgăraș la Şcoala românească de fete. Când tata avea 12 ani, bunicul a dat examen pentru învățători de gradul II și asta a fost, nu institutor sau profesor. Bunicul se perfecționase în filozofia germană și citea „în gotic” la fel cum citea românește. Avea ca pasiune și matematică, devenind membru al Societății Române de Matematică. Avea o cultură vastă, nu ca învățătorii din ziua de astăzi. Era foarte modest... De asemenea, a contribuit la înființarea școlii din satul Radu Negru, comuna Călinești, iar la un moment dat era învățător atât la Vrănești, cât și la Radu Negru. Bunicii de la Vrănești au fost foarte mulțumiți când tata a intrat la Facultatea de Medicină, iar în vacanțe tata a fost luat pe front ca personal medical auxiliar în Waffen și a fost campat la Spitalul Militar German de la Odessa. Unii spun că și bunicii ar fi intrat în Waffen SS ca voluntari, dar nu am date concrete. Se știe însă sigur că tata a fost și că bunica a executat confecții la războiul de țesut din pânză și lână atât pentru ostașii germani, cât și pentru ostașii români, cât timp aceștia au luptat pe frontul de est. Bunicul comanda și premilitara din satul Vrănești...”, ne-a mai spus Andreas Peter Ionescu.

Ar fi fost ținut în arestul Securității timp de 6 luni

Imediat după război, învățătorul Dumitru Ionescu s-a pensionat, tocmai pentru a nu avea „complicații” din cauza trecutului său țărănist. Însă și așa a avut unele probleme în anii 1947-1948 cu Securitatea din orașul Topoloveni, deoarece ar fi făcut parte din rezerva Waffen SS, fiind oricând pregătit să plece pe front. Din unele informații, pentru aceste bănuieli, Dumitru Ionescu ar fi fost ținut în arestul Securității timp de 6 luni. „Bunicii de la țară, așa cum le spuneam eu, au intrat apoi într-un adevărat anonimat. Pot spune că o duceau destul de greu, dar pot spune că bunicul îl ajuta permanent pe tata. De altfel, tata a fost cel care a avut grijă să fie înmormântați așa cum trebuie. Au murit cu regretul că au părăsit Ardealul pentru această zonă, că au părăsit occidentul civilizat pentru acest orient balcanic. Pentru acele vremuri, bunicii de la Vrănești au făcut parte din elita societății românești din această zonă. Chiar dacă nu au fost profesori, bunicul a fost cel mult învățător de gradul II, cred că au avut ceva de spus în satul Vrănești din comuna Călinești”, a încheiat profesorul Andreas Peter Ionescu.

 

 

Joi, 24 Mai 2018 01:08

Caleidoscop

Scris de

Unităţi militare româneşti au intrat în cel de-Al Doilea Război Mondial

1941, iunie 22. Din Ordin superior, unitățile militare românești au pătruns pe teritoriile naționale ocupate de URSS la 26 iunie 1940, intrând astfel în cel de-Al Doilea Război Mondial.

Ostași piteșteni din unitățile românești au ocupat Odessa

1941. octombrie 16. Ostași piteșteni au făcut parte din unitățile militare românești care ocupau Odessa, angajate ulterior în adâncimea dispozitivului sovietic.

81 de militari din Pitești au devenit eroi

1945. ianuarie-mai. S-au distins, pe timpul războiului, Regimentul 4 Dorobanți Argeș, Regimentul 30 Dorobanți Muscel, Regimentul I Vânători (stabilit la Pitești, din 1931), Regimentul 6 Artilerie, Regimentul 15 Artilerie, devenind eroi 81 de militari originari din localitate.

Extinderea Penitenciarului din Pitești

1948, august 30. Apare Decretul Nr. 221 privind extinderea Penitenciarului din Pitești, construit în etapa interbelică, acordat Direcției Generale a Securității Poporului pentru reeducarea tinerilor.

IAR Brașov se transformă în Uzina de Piese Auto Pitești

1952, octombrie 8. La Colibași, micile ateliere de reparații, aferente, pe timpul războiului, IAR Brașov, se transformă în Uzina de Piese Auto Pitești, astăzi Compania de Automobile Dacia-Renault, Mioveni. Directori generali cunoscuți: Mihai Dumitru, Nicolae Munteanu, Simion Săpunaru, Nicolae Matea, Constantin Stroe.

Simfonia Lalelelor, Ediția a V-a

1982, aprilie 23-25. Simfonia lalelelor, Ediția a V-a, expun, din nou, 19 unități specializate din România.

Încheierea lucrărilor de amenajare a străzii Exercițiu

1983, aprilie 20. Încheierea lucrărilor de amenajare, pe patru benzi de circulație, a străzii Exercițiu și a pasajului suprateran Sfânta Vineri din Pitești, primar Manole Bivol.

Inaugurarea Spitalului de Pediatrie

1984. noiembrie 4. Inaugurarea Spitalului de Pediatrie din Pitești, consemnarea a două decenii de activitate, noiembrie 2004.

(Informaţii selectate din „Piteşti-620,  memento” de Petre Popa)

Poetul și traducătorul Valentin Deşliu s-a născut la 9 octombrie 1927, în comuna Glăvani, judeţul Cetatea Albă, Basarabia, și a decedat la 25 aprilie 1993, în Bucureşti. Fiul lui Dumitru Deşliu, învăţător, şi al Paraschivei (născută Balaban), Valentin Deșliu a urmat cursurile liceale la Ismail, Piteşti, Bucureşti şi Alexandria, unde a susținut examenul de bacalaureat în 1946. A urmat cursurile Facultății de Filologie, secţia Limbi slave, a Universităţii din Bucureşti în perioada 1972-1975. A făcut specializare în limba şi literatura bulgară la Universitatea „Kliment Ohridschi” din Sofia. A fost pedagog şi profesor suplinitor la Şcoala de Agricultură din Dobrogostea, județul Argeș, secretar la Primăria din Borleşti și şeful Secţiei de cultură şi artă a raionului Merişani.

A fost translator la Ministerul Învăţământului între anii 1957 și 1962

Valentin Deșliu a fost redactor la revistele „Urzica” între anii 1951 și 1952 şi „Albina” în perioada 1952-1957. De asemenea, protagonistul nostru a fost translator la Ministerul Învăţământului între anii 1957 și 1962. Debutează cu versuri în „Urzica” în anul 1951, iar editorial, cu povestirea „Cap administrativ”, inclusă în antologia „Satiră şi umor” în 1954. Printre volumele de poezii menționăm: „Cântece uitate” (1971), „Chemarea pământului meu” (1972), „Strigătul tăcerii” (1974), „Pasăre fără somn” (1975) şi „Sfere albastre” (1976). După 1960, traduce mult din literatura bulgară clasică şi contemporană, atât versuri, cât şi proză. Decorat cu Ordinul bulgar „Kiril şi Metodiu”, clasa I în 1966, Valentin Deșliu este și autor de manuale pentru şcolile cu limba de predare bulgară. Colaborează la „Viaţa românească”, „România literară”, „Secolul 20”, „Scânteia pionierului”, „Urzica” etc., precum şi la reviste din Bulgaria, Iugoslavia şi Estonia.
Cunoscut mai ales ca traducător din literatura bulgară, Deşliu a publicat şi câteva volume de versuri proprii.

Partea cea mai însemnată a activităţii lui Deşliu este aceea de traducător din literatura bulgară

„Cântece uitate” (1971), „Chemarea pământului meu” (1972), „Strigătul tăcerii” (1974), „Pasăre fără somn” (1975) şi „Sfere albastre” (1976) relevă un autor ataşat mai cu seamă de temele clasice (dragostea de ţară, elogiul străbunilor, bucuria în faţa cadenţelor anotimpurilor, melancolia ceasurilor de taină, posibilitatea salvării prin creaţie etc.), tratate tot prin împrumutarea unei recuzite din „dulcele stil clasic”, cu clişeele şi naivităţile care pot proveni de aici: „S-au deşteptat toţi merii şi se desfac pe ramuri / petalele micuţe în soare strălucind, / şi albele dantele de spumă bat în geamuri, / şi razele-n agrafe molatece se prind. Când strunele de frunze uşor le-ncearcă vântul, / prefigurând un cântec cu degete subţiri, / coboară-atâta pace, de parcă-ntreg pământul / e-o cupă de lumină urcând din amintiri!” („Merii”). Deşi volumele de poeme ale lui Deşliu fac dovada unui „lirism autentic, discret, întemeiat pe o mare încredere în limbaj” (Şt. Aug. Doinaş), acestea sunt eclipsate de activitatea traducătorului. În versurile evocatoare, sentimentale ale lui Deşliu din primul volum, „Cântece uitate” (1971) - caracteristica păstrându-se şi în „Chemarea pământului meu” (1972), „Strigătul tăcerii” (1974), „Pasăre fără somn” (1975) şi „Sfere albastre” (1976) - Ştefan Aug. Doinaş a găsit un „lirism autentic, întemeiat pe o mare încredere în limbaj”. Poezia se remarcă printr-o viziune clasicizantă, în care teme tradiţionaliste - sacralitatea pământului natal, amintirea casei părinteşti, perindarea, însoţită de o uşoară nostalgie, a anotimpurilor, comuniunea cu înaintaşii - sunt tratate în versuri limpezi, armonioase, în descendenţa lui St. O. Iosif şi Ion Pillat. Marcată de o anume naivitate, îndeosebi în ceea ce priveşte tehnica lirică, într-un secol dominat de experiment şi „tehnicisme” de tot felul, poezia conturează un univers al constantelor calme, în care neliniştile şi temerile omului modern au dispărut cu desăvârşire: „Noi nu murim nicicând, nicicum. / Vorbim de moarte doar / ca de un anotimp care ne-ntoarce / cu faţa spre amurgurile calme”. Partea cea mai însemnată a activităţii lui Deşliu este însă aceea de traducător din literatura bulgară, iar osârdia lui pentru transpunerea literaturii bulgare în limba română a fost răsplătită de statul bulgar cu Ordinul „Kiril şi Metodie” (1966).

Opera literară

• „Cântece uitate”, cuvânt înainte de Şt. Aug. Doinaş, Bucureşti, 1971;
• „Chemarea pământului meu”, Bucureşti, 1972;
• „Strigătul tăcerii”, Bucureşti, 1974;
• „Pasăre fără somn”, Bucureşti, 1975;
• „Sfere albastre”, Bucureşti, 1976;
• „Ca să cresc mare şi voinic”, Bucureşti, 1980.

Traduceri

• Pagini din proza bulgară, în colaborare cu C. Velichi şi Claudia Pătraşcu, Bucureşti, 1959;
• I. Gheşev, „Kremena le ştie pe toate”, piesă într-un act, în colaborare cu At. Gospodinov, Bucureşti, 1959;
• K. Boianov Krastev, „În numele vieţii”, piesă într-un act, în colaborare cu At. Gospodinov, Bucureşti, 1961;
• P. Spasov, „Homarii albi”, povestiri, în colaborare cu V. Chiriţă, Bucureşti, 1961; „Rechinii...”, în colaborare cu Claudia Pătraşcu, Bucureşti, 1962;
• P. Vejinov, „Întâmplarea de pe strada liniştită”, roman, în colaborare cu V. Chiriţă, Bucureşti, 1962;
• P. Neznakomov, „Margaritka şi cu mine”, povestiri pentru copii, în colaborare cu C. Anton, Bucureşti, 1965;
• A. Straşimirov, „Hora”, roman, Bucureşti, 1966; Ţane şi Zmeoaica, basme populare macedonene, Bucureşti, 1967;
• Olivera Nikolova, Zoki Poki, „Povestiri pentru copii”, Bucureşti, 1968;
• I. Volen, „Oamenii lui Dumnezeu”, povestiri, Bucureşti, 1969; „Din ţara trandafirilor”, lirică bulgară contemporană, în colaborare, Bucureşti, 1970;
• I. Cankar, „Dreptatea lui Jernej”, nuvelă, Bucureşti, 1973;
• G. Rajcev, „La periferia oraşului”, nuvele şi povestiri, Bucureşti, 1973;
• E. Pelin, „Puterea necuratului”, în colaborare cu Mihaela Deşliu, Bucureşti, 1978; „Tânăra proză bulgară, antologie”, în colaborare cu Mihaela Deşliu, Bucureşti, 1978;
• M. Jovanovski, „Brumă pe florile de migdal”, prefaţă şi tabel cronologic, Bucureşti, 1979; „Cornul de capră. Nuvele bulgare contemporane”, antologie şi note în colaborare cu Mihaela Deşliu, Bucureşti, 1981;
• A. Ingolic, „Dragoste interzisă”, prefaţă şi tabel cronologic în colaborare cu Mihaela Deşliu, Bucureşti, 1981; „Lirică bulgară contemporană”, antologie, Bucureşti, 1981.

 

Joi, 17 Mai 2018 00:16

Caleidoscop

Scris de

Consemnarea unui an de la decorarea Regelui Mihai cu Ordinul Sovietic Victoria

1946, iulie 7. Consemnând un an de la decorarea Regelui Mihai cu Ordinul Sovietic Victoria, Regimentul 4 Infanterie Voluntari a organizat mai multe activităţi, fiind prezenţi numeroşi locuitori ai oraşului Piteşti.

Sărbătorirea Promoţiei 1946 a Şcolii de Ofiţeri Piteşti

1946, mai 18. Sărbătorirea, într-un cadru festiv, a promoţiei celor 53 de elevi deveniţi ofiţeri de artilerie în Şcoala de la Piteşti. Oficiali: generalul adjunct Constantin Dămăceanu, subsecretar de stat; Emil Bodnăraş, secretar general al Preşedinţiei Consiliului de Miniştri; generalul Constantin Ionaşcu, şeful Marelui Stat Major; generalul Grigore Nicolau, comandantul Corpului 2 Armată, colonelul Cornel Verdeş, secretar general al Ministerului de Război; generalul Popescu-Ankara, directorul Artileriei; generalul Constantin Popescu, directorul Siguranţei Statului; generalul Emilian Paraschivescu, comandantul Diviziei III Infanterie; generalul Nichita, comandantul Diviziei 2 Voluntari „Horia Cloşca şi Crişan”; avocatul Constantin Chiriac, prefectul judeţului Argeş; Teodor Bachide, primarul oraşului Piteşti.

Conferinţa judeţeană a Partidului Naţional-Popular

1946, iunie 9. Conferinţa judeţeană a Partidului Naţional-Popular, constituit datorită reorganizării Uniunii Patrioţilor, Congresul din 10-12 ianuarie 1946, Bucureşti.

Doi ţărănişti au fost ucişi la Piteşti

1946, august 9. În campania electorală pentru Parlamentul României, mai mulţi comunişti, aduşi de la Târgovişte, au atacat ţărăniştii veniţi pentru Adunarea Publică din Piteşti, doi dintre aceştia, Gheorghe Mihai şi Tinca Popescu, fiind ucişi, iar 14 răniţi.

Înfiinţarea Autobazei de Transporturi Auto

1947. Este înfiinţată Autobaza de Transporturi Auto. În 1972, la aniversarea unui sfert de veac de activitate, director, Constantin Popa. Ulterior, Întreprinderea Judeţeană de Transporturi Auto Argeş, astăzi divizată în mai multe firme particulare.

Te-Deum la Catedrală pentru aniversarea Unirii

1947, decembrie 1. Pentru aniversarea unirii Transilvaniei cu Ţara era oficiat un Te-Deum la Catedrală, participând comandantul şi ofiţeri superiori ai Şcolii de Artilerie din Piteşti, oficiali, alţi cetăţeni.

(Informaţii selectate din „Piteşti-620,  memento” de Petre Popa)

Pagina 1 din 54