Opinii (642)

În contextul alegerilor pentru funcția de rector la Universitatea Pitești, Jurnalul de Argeș a evitat să scrie, fie de bine - fie de rău, despre vreunul dintre candidați. Asta în ideea ca jocul să fie liber și să câștige cel mai bun, în beneficiul UPIT, al orașului, al județului și, cel mai important, al studenților de azi, de mâine și din următorii patru ani. Însă unul dintre candidați, dl lector univ Bărbuceanu, nu încetează să se agațe, ca boala de omul sănătos, de Jurnalul de Argeș și de unul dintre candidații la funcția de rector, conf univ Brînzea Nicolae. Bine pentru UPIT ar fi fost să laude toți candidații, dar să arate că programul lui e cel mai bun. Eu interpretez că își face campanie mascată, în vederea unor interese mascate. Ca o paranteză, le urez succes candidaților Laurențiu Deaconu și Dumitru Chirleșan, despre care chiar cred că sunt mai potriviți pentru a conduce UPIT. Așadar, datorită dlui Bărbuceanu, Jurnalul de Argeș renunță la neutralitate.
Dle dascăl Mircea Bărbuceanu, deși nu aveți nicio probă pentru afirmațiile pe care le faceți continuu în mesajele publice către sutele de membri de sindicat, să presupunem că dvs aveți dreptate și atât rectorul actual cât și fostul președinte al Senatului din Universitatea Pitești sunt, unul – repetent - adică prost, iar celălalt, ca popă – mare exorcist, adică excroco-dilimache. Ei bine, dle dascăl, eu cred că aceasta ar fi trebuit să rămână cea mai mare taină a dvs și a corpului didactic din UPIT, pentru veșnicie. Hai, trageți de dvs și faceți un mic efort cu creierul pentru a înțelege trăirile unui student când aude că șefii cei mari ai profesorilor lui sunt, unul - tembel, iar celălalt și popă și hoț. Grea viața la UPIT, atât ca student cât și ca profesor, dar nu datorită efortului intelectual, ci lipsei acestuia.
De parcă n-ar fi fost de ajuns să distrugă credibilitatea Universității Pitești, lectorul univ Mircea Bărbuceanu trece la un nivel superior, încercând să distrugă, pur și simplu, unul dintre stâlpii literaturii române, într-un e-mail halucinant către colegii lui: „Caragiale a murit! Traiască... al nostru Caragiale! Da, stimați colegi, ceea ce vă vom dezvălui în acest mesaj face din toate operele marelui nostru scriitor… ma-cu-la-tu-ră!”  Această afirmație, asumată de profesorul Bărbuceanu, face să devină lipsit de interes dacă tot el este și autorul „Teatrului ușprițofonic”. Nici nu mai contează! În mod evident este vorba de anticultură și antiromânism, ambele de cea mai joasă speță. După părerea mea, un dascăl care spune despre opera lui Caragiale că este maculatură, comparând-o cu elucubrația unui imbeciluț anonim, nu mai este dascăl. Este un produs toxic pentru școală. Iar dacă aceste deservicii aduse culturii și nației române se produc într-o universitate, cu atât mai grav. Astfel de oameni nu numai că nu ar trebui să fie la catedră, ci să li se interzică chiar și apropierea de gardurile unei școli. De rușine, pentru autor și pentru dl Bărbuceanu, nu public motto-ul „Teatrului uspritzofonic”.
Cristian VASILE

 

După cum se știe, numele doamnei profesoare Carmen Nicolescu de la UPIT apare ca și coordonator științific la toate cele cinci lucrări scrise de Cornel Penescu în închisoare. Într-un drept la replică trimis luna trecută mai multor redacții, aceasta s-a apărat, spunând că nu l-a cunoscut niciodată pe Penescu și că doar ar fi semnat trei recomandări la solicitarea unui coleg de catedră după ce o parte dintre lucrări ar fi fost publicate. Dincolo de adevărul suprem, ce probabil va fi stabilit de către procurorii DNA și expertizele grafoscopice, sunt unele semne de întrebare inerente. Conform normelor legale încă în vigoare, profesorul trebuie să semneze o hârtie prin care să ateste că este coordonatorul lucrării ştiinţifice a deţinutului, în care să specifice titlul şi tema lucrării, înainte ca deținutul să se apuce de scris. Și mai e ceva. Una dintre lucrări a fost scrisă, conform răspunsului oficial de la Administrația Națională a Penitenciarelor, de către Cornel Penescu în perioada 9 iulie - 18 septembrie 2014. Or cele trei recomandări pe care doamna Nicolescu spune că le-a semnat au fost date în 2015. Cine a dat recomandarea pentru cartea scrisă în 2014? Ceva nu se leagă.
Dincolo de dubii și de normala prezumție de nevinovăție, mai e ceva. E o problemă de atitudine a doamnei Carmen Nicolescu. Recent, aceasta le-a spus studenților de la Jurnalism cu care avea un examen că ziariștii care au scris despre faptul că ar fi coordonatorul științific al lucrărilor lui Penescu sunt semidocți. Un afront gratuit, ţinând cont că articolele au fost scrise în baza unor dovezi faptice, în speță listele furnizate de către Administrația Penitenciarelor și lucrările științifice pe care numele lui Carmen Nicolescu apare negru pe alb, în condițiile în care cadrul didactic de la UPIT nu știe background-ul și cariera jurnaliștilor care au scris respectivele articole.
Și mai e o problemă. Studenții și absolvenții de la Jurnalism pregătiți de doamna Carmen Nicolescu și de alte cadre didactice care nu au lucrat nici măcar o lună într-un ziar sau o televiziune sunt în procent covârșitor semidocți pe bandă rulantă în ale jurnalismului. Și pentru asta o vină uriașă o are sistemul universitar dezastruos, sistem în care studenților li se dau și predau cursuri pe nemestecate, în care unii profesori predau direct de pe laptop și trimit cursurile studenților pe e-mail, sistem în care unii predau mai mult mecanic și alții simulează că învață. Dovada? Dintre miile de absolvenți de Jurnalism din ultimii 15 ani – și cu aproape o sută am lucrat personal - doar vreo maximum zece, în frunte cu colegul meu Alex Vlaicu, se pot numi JURNALIȘTI, iar restul sunt – repet, pe partea de jurnalism – fie semidocți (asta ca să folosesc un eufemism), fie paraleli total cu gramatica română, fie paraleli cu scrisul. Culmea e că pe site-ul oficial al UPIT scrie negru pe alb că specializarea Jurnalism este „recunoscută pe plan național și internațional drept un spațiu al formării profesionale la cele mai înalte standarde”. Un fel de fals moral online, nu-i așa?
În loc să îi învețe să fie viitori jurnaliști de calitate – din păcate nici nu ar avea cum, în condițiile în care, repet, nu a lucrat vreodată în presă, doamna Carmen Nicolescu jignește ziariștii în absență și în fața propriilor studenți. Paradoxal e și faptul că la Jurnalism un singur cadru didactic e... jurnalist de profesie și vocație, și mă refer aici la fostul meu coleg Florin Stoica, același pe care doamna Carmen Nicolescu îl acuză ca a pus-o să semneze recomandările pentru cărțile deja... finalizate ale scriitorului-deținut Cornel Penescu. Stimată doamnă Carmen Nicolescu, în loc să jigniți și să fiți coordonator științific (până la proba contrarie) de lucrări scrise în închisori, mai bine v-ați da peste cap să produceți absolvenți de calitate și nu doar purtători de diplome care habar nu au să scrie un articol ori să pună întrebări la un interviu. Și nu v-o spune un semidoct, ci unul care lucrează de peste 17 ani în presă, unul care a scris peste 6.000 de articole și interviuri, unul care i-a cunoscut pe George W. Bush și pe Sting, unul care a participat la summituri NATO și a intervievat șefi de stat și de guvern, unul care a scris 11 ani pentru o agenție de presă din Elveția, unul care scrie cărți premiate la nivel național și nu plagiate la nivel local, unul care vorbește patru limbi străine și care – spre cultura dumneavoastră generală – a luat premiul I la un concurs național de cultură generală. Ce mai „semidoct”, nu-i așa?
Nu veți ști niciodată ce e jurnalismul adevărat, stimată doamnă Carmen Nicolescu. Nu aveți cum. De ce scriu editorialul ăsta? Nu ca să îl parafrazez pe Zola și să spun indirect „Acuz”. Nu. Nici nu acuz, nici nu jignesc. Aștern aceste rânduri pentru că jurnalismul și scrisul sunt natura mea. Iar acest adevăr este valabil și pentru colegii mei de la Jurnalul de Argeș și pentru ceilalți colegi care fac presă adevărată.
V-aș provoca la un concurs de jurnalism. Dar mi-e teamă să nu mă „încuiați” cu întrebări din operele lui Cornel Penescu, pe care bănuiesc că le cunoașteți destul de bine.
Denis Grigorescu

 

PSD Argeș se comportă în aceste zile ca un partid șvaițer. Găurit pe toate părțile și din toate direcțiile. De adversarii din exterior și de cei dinlăuntru. Nu mai are anticorpi, nu mai are reflexe, nu mai are pamperși. Pare că toate planetele s-au încolonat împotriva acestui partid dintr-un județ colorat în roșu de aproape 25 de ani. Și nu corupția a ajuns să-l ucidă, ci în primul rând prostia, vorba lui Marian Vanghelie, un speaker de mare succes al ultimelor zile. Deputatul Mircea Drăghici a trimis zeci de primari la abatorul politic, urmare a faptelor de vitejie din dosarul Consultanța şi conducerea filialei programează o terapie de grup la sediul partidului. La care, ce să vezi, în loc să-și toarne măcar o ceașcă de cenușă în cap, parlamentarul de Curtea de Argeș își aduce și nevasta pe post de ciocan. Ca să le zdrobească și mai mult țeasta „fraierilor” de primari cărora tot ei, famiglia, le-au semnat certificatul de deces politic. Și pentru ca cercul batjocurii să se încheie apoteotic, același deputat se laudă la începutul acestei săptămâni pe un site că a fost ales, pentru a șaptea oară, chestor al Camerei Deputaților.
Iată încă un exemplu că nu corupția ucide PSD Argeş, ci prostia. După ce în prima săptămână din acest an electoral, la conferința de presă a filialei n-a venit absolut nimeni, ziariștii fiind lăsați cu ochii în soare, în a treia s-a deraiat în cealaltă extremă, în sensul că s-a dat comunicare la tot cartieru’. Medicul legist Dan Manu, numit premonitoriu responsabil cu comunicarea al unui partid care abia mai mișcă, a întocmit o halucinantă listă de purtători de vorbe ai filialei. Din care rezultă că omul care a obținut aproape jumătate din voturile membrilor PSD la ultima conferință județeană de alegeri, mă refer la vicepreședintele Ion Mânzână, n-are voie să vorbească decât pe probleme de ordine și pază, conform actualei sale funcții de director al unui serviciu de profil din subordinea Consiliului Județean. Asta în vreme ce domnia sa, doctorul Manu, care nu a obținut niciodată prin vot direct o funcție în PSD Argeş, s-a autodelegat să gângurească pe probleme de „politică, strategii, comunicare”. În niciun caz  pe probleme de medicină legală, conform actualei sale funcții de șef al SML din cadrul Spitalului Județean, asta dacă s-ar opera cu aceeași logică din cazul Mânzână. Ce să înțelegem? Că Mânzână, care a fost de trei ori parlamentar, șef de partid, vicepreședinte AVAS și vicepreședinte de Consiliu Județean, nu mai are voie să vorbească decât despre rastelele în care își țin pistoalele gardienii publici. Altfel spus i se pune leucoplastul pe gură, în vreme ce doctorul Manu devine noul Rege Soare al comunicării într-un partid care nici măcar din picioare nu mai e în stare să dea. Și ce se întâmplă prin județ în tot acest timp de splendidă (anti)comunicare și (anti)organizare la PSD Argeș? Păi, de exemplu, Mircea Andrei defilează la dezbaterile proiectelor de buget, organizate fie la Pitești, fie la Consiliul Județean, acolo unde actualul președinte Florin Tecău l-a invitat săptămâna trecută, cu public, pe președintele noului Partid pentru Argeș și Muscel să-i devină consilier pe probleme de buget. Cred că, dacă Mircea Andrei mai apăsa o țâră pe Tecău, era validat consilier județean, ba chiar și președinte, la respectiva dezbatere. Toate mișcările și bâlbele din ultima vreme nu arată altceva decât un PSD în degringoladă, resemnat parcă să predea anul acesta puterea indiferent cui, PNL-ului sau lui Mircea Andrei,  numai să scape odată de suferință. Apropo! Citiți, vă rog, și interviul cu avocatul Dan Ioan Panțoiu, apărătorul lui Tudor Pendiuc și veți înțelege mai bine cine și cum poate să dea mat PSD-ului în 2016.
Gabriel Grigore    

Delăsarea și nesimțirea autorităților române în ceea ce privește realizarea autostrăzii Pitești-Sibiu nu naște din păcate reacții la nivel înalt. Cu o singură excepție, cea a lui Constantin Stroe, care a răbufnit săptămâna trecută, spunând că CNADNR ar trebui desființată. Și asta în contextul nesimțirii și bășcăliei cu care autoritățile tratează problema vitală a infrastructurii, în frunte cu autostrada Pitești-Sibiu, ce a devenit din păcate o amânare pe termen nelimitat. După ce că în România se practică cel mai mare tarif per kilometru de autostradă (probabil că și din cauza șpăgilor), statul român nu e în stare să înceapă de ani de zile o autostradă crucială și care - culmea! - mai e finanțată și de Uniunea Europeană în procent de 85%!
Constantin Stroe are dreptate. Nu e prima oară când are dreptate. Nu e prima oară când protestează. Dar ştiți care e marea problemă? În afară de Constantin Stroe și de sindicatul de la Dacia nimeni din România nu s-a revoltat cu adevărat în ultimii cinci ani vizavi de amânarea autostrăzii Sibiu-Pitești. Și asta mă dezamăgește. Și mă dezamăgește conducerea Renault. Mă așteptam sincer ca după reacția absolut lăudabilă și apreciată a domnului Stroe, de săptămâna trecută, să văd și o reacție măcar pe jumătate la fel de vehementă din partea managementului Renault. Fie și la o zi sau două după conferința de presă ACAROM. Nu am văzut nicio reacție, deși Renault e prezent de aproape 17 ani la Mioveni, deși Renault a avut și are mari beneficii datorită succesului uriaș al gamei Logan.
La câte ajutoare de stat nerambursabile și scutiri au primit de la statul român, francezii puteau să facă autostrada Pitești-Sibiu pe banii lor. Din păcate, conducerea Renault a avut doar niște reacții verbale moi vizavi de problema autostrăzii Pitești-Sibiu. Iar aceste reacții de mielușel sunt - culmea! - tocmai efectul ajutoarelor primite de la statul român, care a dat astfel naștere unui comportament de bugetar pentru conducerea franceză. Un comportament ce este un efect al acestor ajutoare și scutiri. Conducerea Renault nu vrea să se pună rău cu Guvernul care i-a scutit de multe, cu oficialii care au fost foarte darnici cu facilitățile fiscale.
Iar pentru faptul dureros că România are o infrastructură jenantă, demnă de o țară bananieră, nu e doar vina guvernelor ce s-au perindat, ci și a Franței, a Germaniei, a Uniunii Europene din care facem parte și care nu ne-a tras de urechi decât cu blândețe. O blândețe pe interese.
Și, după 17 ani de blândețe a conducerii Renault față de autoritățile române privind infrastructura, Jurnalul de Argeș vine cu o propunere: dacă autoritățile noastre nu sunt în stare să realizeze autostrada Pitești-Sibiu, să facă Renault autostrada într-un parteneriat public-privat. Guvernul să abiliteze Renault să facă autostrada. S-ar face cu siguranță mai repede și mai ieftin și toată lumea ar fi mai mulțumită.
Renault ar trebui să lase la o parte prietenia cu Guvernul României pentru binele autostrăzii Pitești-Sibiu.
Da, vocea lui Constantin Stroe e una importantă și cât se poate de autorizată. Însă nu trebuie să mai fie singură. Nu mai trebuie să fie doar Constantin Stroe și sindicatele lăsate singure să protesteze, încercând să rezolve problema autostrăzii Pitești-Sibiu. E nevoie de milioane de alte voci și de reacții clare și ferme pentru ca autostrada Pitești-Sibiu să nu mai fie doar un fel de „tramvai numit dorință”, asta ca să îl parafrazez pe Tennessee Williams. E nevoie ca Renault să se implice. N’est-ce pas, Monsieur Carlos Ghosn?
Denis Grigorescu

Miercuri, 20 Ianuarie 2016 18:46

Cine ne apără de Duduienii din poliţie?

Scris de

Un ofițer tânăr, șef al biroului judiciar din Poliția Curtea de Argeș, a fost bătut sălbatic de un interlop care se eliberase de doar câteva luni din penitenciar și pe care îl cerceta într-un alt dosar. Evenimentul a făcut turul televiziunilor naționale, pe bună dreptate, fiindcă ofițerul fusese desfigurat. În tot acest timp presa n-a remarcat, pentru că ar fi mediatizat gestul, prezența la spital a vreunuia dintre șefii IPJ Argeș, a comandantului Ispir sau a celor doi adjuncți, Ionițescu și Gherghe, să-l încurajeze pe tânărul ofițer. Să-i arate, simbolic măcar, că nu e singur atunci când își face meseria. Dar ce vorbim noi de gesturi normale, nu mărețe, când IPJ Argeș n-a dat, până acum, nici elementarul comunicat de presă în care să-și manifeste solidaritatea cu colegul devenit victimă? Mai mult, evenimentul n-a fost trecut nici în buletinul pe care IPJ Argeș îl difuzează zilnic presei și din care are grijă să nu lipsească confiscarea câtorva zeci de kg de pește braconat sau amendarea vreunui bețiv turbulent. Ca să fim și mai aplicați, luni 18 ianuarie, a treia zi după ce șeful biroului judiciar din Poliția Curtea de Argeș a fost bătut cu sălbăticie și acest eveniment explodase de două zile în presa locală și națională, buletinul de presă al IPJ Argeș anunța triumfalist confiscarea a 0,300 mc de lemn la Rucăr.
Cazul colegului bătut cu sălbăticie nu doar că lipsește din comunicarea oficială a instituției foarte publice numite Inspectoratul Județean de Poliție Argeș, ba chiar e dosit sub preș. De aceea impresia generală e că mai mult presa îl apără pe polițistul bătut, în vreme ce șefii poliției argeșene se ascund după cuierele din birou, temându-se parcă să nu comită ultraj la adresa domnilor infractori. Asta în cazul în care, Doamne Ferește, nu se descoperă altceva, de genul unor complicități bine camuflate în trecutul mai apropiat sau mai îndepărtat. E trist ce se întâmplă, însă totul are o explicație. Incompetența și corupția seamănă cu diabetul. Nu doare, dar ucide. Boala se insinuează treptat în organism până ajunge să îi modifice metabolismul în chip ireversibil. Când realizezi gravitatea, aproape că nu mai poți face mare lucru. Constați neputincios că ai ajuns la cap de linie și că tocmai anii de ignoranță te-au adus aici.
Ce vedem acum că se întâmplă în IPJ Argeș a început în urmă cu aproape zece ani, cam de când cu scandalul permiselor. Care nu doar că nu i-a îndepărtat pe cei vinovați din structurile de conducere ale IPJ Argeș, ba chiar i-a menținut în fruntea bucatelor. I-a rotit doar cât să amețească lumea, în sensul că nr. 1 de atunci a devenit nr. 2 de acum și alte asemenea permutări de te doare capul de câtă mizerie morală și nu doar morală poate exista. Iar concluzia e că șefii poliției argeșene preferă să se lupte cu ziariștii în loc să se lupte cu infractorii care le bat colegii ce își fac onest meseria. Cu Jurnalul de Argeș, mai exact, așa cum face Petre Ionițescu, nimeni altul decât șeful IPJ Argeș din momentul izbucnirii scandalului de la permise și cel nominalizat în raportul Corpului de Control al IGPR printre polițiștii cu abateri grave, a căror acțiune sau inacțiune a dus, numai până în august 2008, la producerea a 33 de evenimente rutiere soldate cu 5 morți, 21 răniți grav și 34 răniți ușor.
Și care ne cere acum daune morale, în instanță, 5 miliarde, pentru că am scris că în 2013, în momentul în care s-au declanșat perchezițiile din marele dosar de evaziune Balastiera, cei care au întocmit planul operativ s-au ferit de el. Care el, rețineți, era comandantul în funcție al poliției și conform fișei postului trebuia să conducă grupul operativ de lucru. De ce s-au ferit cei care au elaborat planul de acțiune chiar de șeful poliției? E o întrebare la care structurile autorizate ale statului vor trebui să dea răspuns la un moment dat.
Revenind, cazul polițistului bătut bestial la Curtea de Argeș e un caz școală pentru dezastrul moral din IPJ Argeș, instituție în care s-a căscat o prăpastie între șefime și poporul mut, dar nu și prost, din subordine. Cum să mai aibă tinerii ofițeri curaj să-și facă meseria, când văd că niciunul dintre șefi nu l-a vizitat pe colegul lor, Laurențiu Iordache, la spital, după ce acesta a fost bătut cu sălbăticie de un interlop? De Duduienii de pe stradă aproape că am ajuns să ne apărăm singuri. Însă de Duduienii cu funcții, din poliție, cine ne apără?   
Gabriel Grigore 

P.S. Pedeapsa pe care o riscă interlopul pentru că a bătut cu bestialitate un polițist este între 4 luni și 2 ani. După moartea polițistului purtat pe capotă de un afacerist beat, am crezut că asprimea pedepsei pentru ultraj a crescut.

# Articol de Mihai Eminescu (în presa anilor 1870-1889)

„De când lumea, nu s-a văzut ca un popor să stea politicește sus și economicește jos; amândouă ordinele de lucruri stau într-o legătură strânsă; civilizaţia economică e muma celei politice.
Dacă în timpul când ni se promitea domnia virtuţii, cineva ar fi prezis ceea ce are să se întâmple peste câţiva ani, desigur ar fi fost declarat prooroc mincinos.
Să fi zis cineva că cei ce promiteau economii vor spori bugetul cheltuielilor cu 40%; că cei ce combat funcţionarismul vor spori numărul posturilor cu sutele; că cei ce sunt pentru independenţa alegătorilor vor face pe funcţionar să atârne atât de mult de autorităţile supreme încât aceste mii de oameni să voteze conform comandei din Bucureşti; că se vor da 17 milioane pe drumul de fier Cernavodă-Chiustenge (Constanţa - n.r.), care nu face nici cinci și că patru milioane din preţul de cumpărătură se va împărţi între membrii Adunărilor; că se va constata cum că o seamă de judecători și de administratori în România sunt tovarăși de câștig ca bandiţii de codru. Dacă cineva ar fi prezis toate acestea lumea ar fi râs de dânsul și totuși nu numai acestea, ci multe altele s-au întâmplat și se întâmplă zilnic, fără ca opiniunea publică să se mai poată irita măcar.
Nu există alt izvor de avuţie decât munca, fie actuală, fie capitalizată, sau sustragerea, furtul. Când vedem milionari făcând avere fără muncă și fără capital nu mai e îndoială că ceea ce au ei a pierdut cineva.
Mita e-n stare să pătrunză orișiunde în ţara aceasta, pentru mită capetele cele mai de sus ale administraţiei vând sângele și averea unei generaţii. Oameni care au comis crime grave se plimbă pe strade, ocupă funcţiuni înalte, în loc de a-și petrece viaţa la pușcărie.
Funcţiunile publice sunt, adesea, în mâinile unor oameni stricaţi, loviţi de sentinţe judecătoreşti. Acei ce compun grosul acestei armate de flibustieri politici sunt bugetofagii, gheșeftarii de toată mâna, care, în schimbul foloaselor lor individuale, dau conducătorilor lor o supunere mai mult decât oarbă.
Justiţia, subordonată politicii, a devenit o ficţiune. Spre exemplu: un om e implicat într-o mare afacere pe cât se poate de scandaloasă, care se denunţă. Acest om este menţinut în funcţie, dirijază însuși cercetările făcute contra sa; partidul ţine morţiș a-l reabilita, alegându-l în Senat.
Partidele, la noi, nu sunt partide de principii, ci de interese personale care calcă făgăduielile făcute naţiei în ajunul alegerilor și trec, totuși, drept reprezentanţi ai voinţei legale și sincere a ţării. Cauza acestei organizări stricte e interesul bănesc, nu comunitatea de idei, organizare egală cu aceea a partidei ilustre Mafia, care miroase de departe a pușcărie”.

P.S. - Acest articol, scris de Mihai Eminescu, este încă de mare actualitate. Este motivul pentru care în spațiul destinat în mod tradițional editorialului, Jurnalul de Argeș a decis să publice această bijuterie, mai ales că pe 15 ianuarie este ziua de naștere a poetului național.

„Ce-o mai fi și cu anunțul ăsta?”, vă veți întreba inițial. E deja un plus: înseamnă că deja ați început să citiți. Editorialul meu. Pe parcurs, vă veți pune o întrebare suplimentară: ce nevoie au primarii, ori șefii de instituții să vină să citească vreo carte prin școli? Și imediat veți dubla întrebarea: ce nevoie au ei să citească, dacă ei nu citesc nici măcar acasă? Nu le ajunge școala vieții? Nu. Nu le ajunge. Și lipsa de lectură - nu numai a oficialilor, ci și a prea multor români - e în opinia mea una dintre cauzele pentru care România e încă departe rău de lumea civilizată, educată, dezvoltată și fără WC în fundul curții.
Ca să îl parafrazez pe Pușkin, lectura este până la urmă învăţătura cea mai bună. Lectura îți modelează limbajul, gândirea, îți dezvoltă orizontul de cunoaștere, îți deschide lumea în multiple și multiple fațete. Dacă îi ascultați vorbind, fie și pentru zece secunde, pe cei mai mulți dintre politicienii, primarii și șefii de instituții din Argeș, o să aveți un soi de greață psihică din cauza limbajului de lemn, stereotip și sărăcăcios pe care îl veți auzi. O dovadă a unui vocabular redus. „Și ce dacă? Contează?”, veți spune. Respectivii au declarații de avere foarte consistente și fără nicio interdependență cu volumele citite. Da, contează. Pentru că toți acești politicieni, primari și șefi de instituții constituie astfel modele negative, pe principiul că „se poate și așa”. Nu se mai poate și așa. E necesar să citim mai mult, fie și pentru plăcerea brută și nediluată a actului de lectură. Spunea zilele trecute Tudor Chirilă pe contul său de socializare că unul dintre regretele cu care a rămas din 2015 e că a citit prea puțin. Îi împărtășesc regretul parțial. Am citit anul trecut doar vreo 30-35 de cărți. Însă fiecare pagină citită a fost câte un drog pozitiv pentru minte și suflet, câte un motiv de a fi mai bun.
Realitatea dură e că românii citesc din ce în ce mai puțin. Iar asta se întâmplă și în școlile argeșene, unde în prea multe cazuri se citesc doar lecturile obligatorii și profesorii produc fără să vrea în rândul elevilor o aversiune față de citit prin destulele cărți nedigerabile impuse prin programa școlară. Și problema e că nici nu avem programe prin care să stimulăm apetitul tinerilor pentru lectură. Luna trecută, înainte de Crăciun, l-am văzut pe Florin Tecău citindu-le o poveste micuților internați la Spitalul de Pediatrie. M-a bucurat asta. Însă a fost doar o lectură scurtă și dureros de ocazională. M-aș bucura ca în 2016 să văd fie și zece politicieni ori fotbaliști din Argeș mergând în școli și citindu-le elevilor câteva pagini din cărți atractive. Fiți siguri că asta le-ar aduce un capital de imagine mai bun decât orice afiș electoral ori meci văzut la televizor. Fotbaliști care să citească o carte? Da, se poate. Nu e o utopie sau naivitate. La alții chiar se poate. Iar în sensul ăsta un exemplu care m-a impresionat mult e dincolo de Canalul Mânecii. De mai mulţi ani, în Anglia se derulează un program - Premier League Reading Stars - menit să-i facă să citească mai mult pe copiii care au un nivel redus de lectură pentru vârsta lor. Un program susţinut benevol de mari vedete din campionatul Angliei, precum Theo Walcott de la Arsenal. Fotbalişti care şi-au oferit sprijinul benevol pentru comunitate. Un program eficient, dovadă că, datorită lui, 84% dintre părinţii britanici citesc acum mai mult cu copiii lor. Din 2003, peste 100 de jucători din Premier League au participat la acest program, le-au citit copiilor şi le-au explicat de ce lectura este importantă pentru ei.
Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când l-am văzut pe Theo Walcott cât de sincer şi de natural se implică în program, fără niciun fel de fiţe ori aere de star, nu am putut să nu mă gândesc la ai noştri jucători neimplicaţi şi inculţi.
În Anglia, fotbaliştii, dar și primarii mai şi citesc. În România, singurele cărţi pe care le cunosc jucătorii și politicienii noştri sunt în majoritate covârșitoare cele de poker şi de whist…
Asta e Anglia, un campionat al lorzilor. România e tot mai mult un „campionat” al fotbaliştilor și politicienilor de carton, care vor și au venituri de mare patron.
„Lectura este o formă a fericirii. Ultima la care vom renunţa”, spunea filosoful basc Fernando Savater. Ce ziceți, stimați politicieni, primari și fotbaliști din Argeș? Încercați forma asta a fericirii? Eu o încerc în fiecare zi. După ce termin editorialul ăsta, o să mai citesc vreo câteva zeci de pagini din „Eleganța ariciului” de Muriel Barbery. Un minunat roman plin de reflecții despre viață. Vi-l recomand.
Denis Grigorescu

De curând, Direcția de Comunicare de la Dacia a invitat presa din Argeș și cea națională la un tur anual de uzină. Evenimentul s-a circumscris unei tradiții, aceea ca Dacia să comunice periodic presei, și prin ea societății românești, noutățile legate de producție, de resursa umană, de poziția companiei pe piața internă și externă. Prima observație e că am fost însoțiți prin absolut toate secțiile uzinei de directorul general Nicolas Maure. Ca să folosesc un termen din sport, acesta  a făcut un marcaj pe cât de discret pe atât de eficient grupului de ziariști pe care l-a invitat în casă. A vrut să se asigure că jurnaliștilor li se arată cam tot ce trebuie arătat din uzină, dar și că aceștia înțeleg exact ce se întâmplă pe Planeta Mioveni care e Dacia, asta prin comparație cu restul industriei românești. Nu-mi aduc aminte ca vreun predecesor în funcție și mă refer în special la ultimii doi, Francois Fourmont și Jerome Olive, să fi însoțit gazetarii cu atâta acribie (m-am gândit mult până să identific termenul potrivit), așa cum a făcut-o Nicolas Maure. Omul acesta n-are nimic corporatist în vestimentație, limbaj sau fizionomie, în sensul că niciun gram de trufie nu transpare din profilul său de șef. Nicolas Maure pare mai curând un Moș Ion Roată trimis de francezi la butoanele Dacia și înclin să cred că este exact ce trebuie pe platforma de la Mioveni în această perioadă. 
Dar să revin la vizită și la elementele de noutate explicită pentru anul acesta. Primul lucru pe care l-am remarcat, și nasul îmi spune că a fost una dintre mizele vizitei, a fost să vedem roboții care au înlocuit munca oamenilor în aceste secții. De exemplu la presaj, o secție grea și cu o cadență draconică și deopotrivă matematică în procesul de producție. Într-un minut, doi muncitori trebuie să manipuleze câteva zeci de foi de tablă, iar asta înseamnă să introducă în fluxul de fabricație o foaie de tablă cam la trei, patru secunde. Roboții o fac deja mult mai eficient și fără riscul vreunui accident de muncă. La fel, am văzut roboți și pe banda de montaj, semn că, încet, încet, preocuparea francezilor de scădere a costurilor implică, acolo unde procesul de producție permite, înlocuirea oamenilor cu roboții. Sigur, se poate deschide un ocean de discuții pe tema unei asemenea filozofii crude în plan social. Chiar cred că vizita ziariștilor la... roboți nu a fost programată întâmplător în această perioadă. Ne despart doar două sau trei luni de renegocierea contractului colectiv de muncă și de momentul în care sirena lui Roaită de la sindicat va suna din nou, pe bună dreptate, pentru măriri salariale. Și asta pentru că salariații de pe platforma Mioveni (nu știu de ce, însă mi-i imaginez pe cei de la Dacia ca pe mii de Charlie Chaplin din filmul mut Timpuri Noi, striviți de munca infernală de pe banda de montaj) își vor cere răsplata pe măsura muncii prestate. Și am mai remarcat ceva. Un alt punct strategic pe agenda vizitei a fost o escală la una dintre cele 25 micro-cantine deschise în incinta Dacia, ele însele niște mici uzine, însă de mâncare. Așa am aflat că în aceste micro-cantine, plasate aproape în buza benzii de montaj spre a reduce timpul pauzei de prânz, se poate servi o masă caldă și mai ales gratuită de către un număr de circa 14.000 de salariați. Nu-i așa că totul vine de se leagă și că ne aflăm în fața unei strategii magistrale de comunicare? Parcă ne-am afla în fața unui test de creativitate, din acelea de la examenele de jurnalism sau regie de film: alcătuiți un text cu următoarele cuvinte - Dacia, roboți, muncitori, mâncare, 14.000 de porții, bandă de montaj. Ce iese? La Dacia, o uzină de unde mănâncă pâine circa 14.000 de argeșeni, administrația a demarat, pentru a reduce costurile de producție, un proces prin care un număr semnificativ de salariați vor fi înlocuiți pe banda de montaj cu roboți.
Îi mai arde cuiva de grevă și de mărirea salariilor? 
Gabriel Grigore

 

Prefectul Mihai Oprescu dovedește în unele cazuri că e dur doar cu vorba, nu și cu fapta, nu și cu sancțiunile. De ce spun asta? Pentru că în această primăvară a criticat în mod public în repetate rânduri modul dezastruos în care instituțiile publice relaționează cu mass-media și implicit cu cetățenii, atrăgându-le atenția să îmbunătățească masiv comunicarea. Zis și... nefăcut. Au trecut luni bune de atunci și instituțiile publice luate în colimator au rămas la fel de opace și penibile în ceea ce privește comunicarea publică. Iar un exemplu persistent de top... negativ este Direcția de Sănătate Publică Argeș, o instituție ce ar trebui să aibă un rol și o implicare mult mai mari. Și asta în condițiile în care sănătatea... publică a județului cam scârțâie din temelii, în condițiile în care în spitalele din județ problemele grave, mizeria și neregulile sunt mai numeroase decât firele de păr de pe capul doamnei director Sorina Honțaru, în condițiile în care epidemiile sunt la ordinea zilei constant. Și ce face DSP Argeș? E defazată, nu dă niciodată comunicate când izbucnește vreo epidemie, iar pe site-ul său are un link spre un forum de discuții ce a fost dezactivat încă din 2009, din cauza... inactivității. Am spus că DSP Argeș nu comunică? Scuzați! Am greșit. Parțial. DSP Argeș comunică, dar o face sub forma unor comunicate de presă penibile ce nu interesează pe nimeni și care nu au nicio tangență cu marile probleme de sănătate ale județului. DSP Argeș trimite ziariștilor comunicate inutile despre Ziua Mondială a Informării despre Antibiotice, despre  Săptămâna Mondială a Alimentării la Sân ori despre Ziua Națională fără Tutun. Culmea e că aceste comunicate se repetă în fiecare an și includ niște informații generice puse după regula copy-paste din statistici generale și generice. Ne-am dori să vedem cum DSP Argeș dă comunicate legate de sancțiuni drastice aplicate acolo unde nu se respectă regulile de igienă. Ne-am dori să vedem comunicate de presă de la DSP Argeș în timp foarte rapid atunci când izbucnește o epidemie. În această toamnă au fost mai multe epidemii în școlile și grădinițele din județ. Degeaba. DSP Argeș nu a transmis nicio statistică, nicio informare către mass-media privind măsurile luate.
Și încă ceva. În luna martie a acestui an, cei de la DSP Argeș au făcut ample controale la spitalele din județ și au constatat nereguli cât casa, cum ar fi acelea că mai multe spitale au grupuri sanitare insuficiente, mobilier foarte vechi, nu se sterilizează instrumentarul   sau că - extrem de grav - la Spitalul Județean apele uzate de la secțiile de boli infecțioase și laboratorul de microbiologie se evacuează în rețeaua de canalizare a orașului, neexistând un sistem corespunzător de tratare a acestora. Cei de la DSP Argeș au făcut un raport și au stabilit că neregulile trebuie remediate până la 31 decembrie a.c. Au mai rămas fix trei săptămâni și am fi foarte curioși dacă neregulile crase - ce afectează mii și mii de pacienți care... plătesc asigurări de sănătate - au fost remediate în totalitate, așa cum e normal. Probabil că lucrul ăsta nu s-a întâmplat. Și dacă nu s-a întâmplat bine ar fi ca cei de la Ministerul Sănătății să îi scuture din temelii pe cei de la DSP Argeș. Apropo de conducerea DSP Argeș, i-am sugera doamnei director Sorina Honțaru să facă o vizită de documentare vizuală și olfactivă pe la grupurile sanitare de la Spitalul Județean. Nu de alta, dar să constate pe viu ce dezastru și pericole pentru sănătatea publică sunt pe acolo.
Denis Grigorescu

Săptămâna trecută, la Balul colegilor noștri de la săptămânalul Ancheta, deputata Simona Bucura-Oprescu a primit un premiu simpatic legat de „Grupul de la Mioveni” al social-democraților argeșeni. Numai că în momentul în care a primit premiul, constând în sute de covrigi, tânăra politiciană (demnă de tot respectul pentru evoluția sa) a comis, în scurtul său speech, o bucată de frază ce nu își avea locul și care a deranjat. „Noi facem Dustere la Mioveni”, a spus Simona Bucura-Oprescu, încercând, probabil fără să vrea, să aroge niște merite pentru PSD Argeș și imediat mi s-a părut că văd o schimbare de mimică la Constantin Stroe, omul care se confundă cu istoria Dacia. Acest „noi” nu e nici pluralul majestății și nici pluralul incluziv al celor peste 11.000 de oameni care lucrează cu pasiune pe platforma de la Mioveni. E o adevărată blasfemie economică să spui „Noi facem Dustere la Mioveni” când nu ai nicio tangență directă cu uzina Dacia. Din informațiile pertinente pe care le dețin, Simona Bucura-Oprescu și colegii săi de partid din aria Mioveni nu s-au angajat la Dacia și nu montează faruri sau motoare în miez de noapte ori dis de dimineață în secțiile uzinei. Vă apreciez ca politician, dnă Simona Bucura-Oprescu, dar fraza pe care ați rostit-o în seara zilei de vineri, 27 noiembrie a fost clar defectuoasă, cu toată ambiguitatea ei. PSD Argeș nu a făcut și nu va face niciodată Dustere. Și e bine să fie așa, că nu asta e treaba PSD-ului. PSD Argeș nu are niciun merit în succesul fantastic al uzinei Dacia sau în faptul că Dacia a ajuns cea mai mare companie românească și cu produsul autohton cel mai de succes în peste patruzeci de țări. Știți cine face Dusterele și Loganurile și toată gama care a cucerit Europa și nu numai? Știți cui îi datorează Dacia triumfurile pe bandă rulantă din ultimii zece ani? Nu social-democrației. Nu politicului și politicienilor. Nici celor de la PNL sau PDL sau PC. Bine, hai să zic și PMP.
Constantin Stroe, omul care a stat și douăzeci de ore la job timp de sute și sute de zile pentru ca Dacia să renască e cu siguranță primul nume ce vine în minte când ne gândim la miracolul Dacia. Alături de Constantin Stroe mai sunt și alți oameni. Sunt mulți, foarte mulți. Mult mai mulți decât membrii PSD Argeș. Sunt angajații de la Dacia ale căror nume nu apar în ziare, în comunicate de presă ori postări pe Facebook. Sunt oamenii pentru care Dacia e totul: profesia, viața, sursa de venit a familiei. OAMENII care se trezesc la cinci dimineața și pleacă de acasă când copiii lor dorm încă, liniștiți că mami și tati au de unde să pună o pâine pe masă. Miile de oameni care fac naveta cu noaptea în cap indiferent că e vară plăcută ori iarnă de îngheață pietrele și mai ales mâinile. OAMENII care lucrează noaptea în schimbul trei în secții în timp ce politicienii dorm liniștiți după încă o zi în care nu au făcut mai nimic, inclusiv în Parlament. Cei peste 11.000 de OAMENI de la Dacia sunt cei cărora economia românească și implicit Argeșul le datorează enorm. Vă propun un experiment, stimată doamnă Simona Bucura-Oprescu: să vă treziți într-o dimineață cam pe la cinci, să vă suiți într-un autobuz ce merge la uzină și să vă plimbați discret prin secții câteva ore fără să vă declinați identitatea, fără să luați membri de partid cu dumneavoastră și fără să postați apoi comunicate de presă și poze în mijlocul angajaților pe contul dumneavoastră de Facebook. Și probabil că nu veți mai spune niciodată ”Noi facem Dustere”. Poate că vă veți întreba și veți transmite asta și colegilor dumneavoastră din PSD Argeș, „Noi ce naiba facem concret pentru ca oamenilor din Argeș să le fie mai bine?” Chiar așa, dacă tot spuneți că vă pasă de Dacia și de economia Argeșului, de ce nu ați reușit - și aici folosesc pluralul PSD-ului - să faceți autostrada Sibiu-Pitești în cei 16 ani ce au trecut de la privatizarea Dacia? Nu ar fi fost mai indicat să fie mult mai puține cuvinte ale politicienilor și mult mai mulți kilometri de autostrăzi?
Denis Grigorescu

Pagina 7 din 46