Opinii (671)

Cum era România la 1935? Ca şi astăzi - un amestec de otravă şi parfum, o ţară a contrastelor, locuită de nemernici şi poeţi. Poate cu ceva mai mult stil, în ambele direcţii. Constantă istorică - luarea lucrurilor “în uşor”, ca la Porţile Răsăritului. Un tablou amănunţit al “situaţiunii” este de găsit în “Indexul fiinţelor, lucrurilor şi întîmplărilor” din jurul lui Mateiu Caragiale, excelenta carte a literatului Ion Iovan. Aflăm astfel că:
# Dramaturgul naţional al românilor, I.L. Caragiale, amploaiat la Regia Monopolurilor Statului, o seduce pe Maria Constantinescu, o umilă muncitoare într-o fabrică de ţigări, în urma acestei legături născîndu-se, la 1885, un băiat botezat Matei. Mama şi copilul vor fi părăsiţi imediat, întrucît tatăl urcă pe cai mari - directoratul Teatrului Naţional, apoi o căsătorie aducătoare de zestre cu Alexandrina Burelly.
# Bastardul va fi tolerat în casa Caragiale, însă nu va fi iubit. Creşte singuratic şi dezvoltă o ură amestecată cu dispreţ faţă de cel numit “mon gogo pere”. Adevărat complex oedipian, care îi va modela întreaga viaţă. În timp ce Caragiale tatăl năzuieşte să devină cel mai de succes berar din Bucureşti, intrînd chiar în “Societatea internaţională a Chelnerilor”, Mateiu se scufundă în visări istorice, îşi inventează o ascendenţă ilustră şi hotărăşte să devină opusul părintelui său - adică un dandy.
# În 1904, Caragiale primeşte o moştenire consistentă. Imediat se mută la Berlin, cu rentă. Va reveni în ţară doar în preajma campaniilor electorale, interesîndu-se pentru un post de deputat... Mateiu este dat la Facultatea de Drept, pe care n-o frecventează deloc. Cu banii de taxe, îşi cumpără cele dintîi costume, pălării, bastoane. Va constitui, în timp, o garderobă uluitoare, considerînd că imaginea este o componentă a stimei de sine. Îşi fixează şi idealul - căsătoria “la pont”, cu o damă bogată, dacă se poate mult mai în vîrstă.
# Caragiale tatăl moare în 1912. Mateiu este exclus de la moştenire. Va trăi într-o relativă sărăcie, pînă în momentul cînd va ajunge să servească drept şef de cabinet ministerial în guvernul Titu Maiorescu. Începe să colecţioneze decoraţii şi să scrie. Dar guvernul conservator cade, revin liberalii, aşa că Mateiu demisionează imediat, iritat pe această “duşmănoasă Românie Mare”, care îşi bate joc, crede el, de aristocraţia locului.
# Face gazetărie, fără mare convingere, la “Seara”, foaia magnatului Alexandru Bogdan - Piteşti, un fel de mecena al filo-germanilor, de unde încasează mari împrumuturi, fără să-şi pună problema restituirii. Profită şi de femeia argeşeanului, “o poloneză vulgară, lipsită de caracter şi de bună-creştere”.
# Norocul i se schimbă fundamental în 1923, cînd reuşeşte să se căsătorească cu Marica Sion, o doamnă cu 25 de ani mai în vîrstă ca el, posesoarea unei moşii de cîteva sute de hectare, lîngă Fundulea. Căsătoria se consumă într-un “wagon-lit”, în trenul spre Sibiu, unde proaspătul cuplu pleacă în luna de miere. Mateiu va reveni mereu în burgul transilvan, pentru a comanda stofe germane şi a studia, la Muzeul Bruckenthal, heraldica familiilor nobiliare, căutîndu-şi strămoşi mai iluştri decît berarul. Îi va identifica, într-un act de la 1665, semnat de familia Karabetz de Nagy-Buny. Cum soaţa ardeleancă a străbunicului Luca Caragiale fusese  născută Carabăţ, legătura e gata!
# La Sionu, moşia Marichii de la Fundulea, Mateiu se va dedica exploataţiei agricole, stabilind o serie de legături cu arendaşi, boieri locali şi exportatori de cereale, va creşte o specie de curcani albi (intenţionînd să cîştige Premiul fermierilor), va organiza o grădină botanică după model occidental şi va scurta cerul, din martie pînă-n octombrie, cu un binoclu puternic, în căutarea constelaţiilor. În momentele cînd e prezent la conac, Mateiu va ridica pe un catarg de opt metri steagul propriu, cu armele şi culorile strămoşilor Karabetz.
# “Craii de Curtea Veche” îi aduc 47 de mii de lei, premiul societăţii Scriitorilor Români. Critica este împărţită. Cei mai mulţi sînt de părere că avem de-a face cu o voce unică în literatura română. În schimb, în “Istoria” sa, George Călinescu minimalizează singularul roman şi se amuză de excentricităţile autorului.
# La 1935, ţara este condusă de camarila din jurul lui Carol al doilea. Din grup fac parte Elena Lupescu-Wolf, o evreică de la Iaşi, pentru care Regele îşi timisese Regina în exil, Gabriel Marinescu, prefectul Poliţiei Capitalei, colonelul Urdăreanu, prefectul Palatului, industriaşii Malaxa şi Auşnit, bancherii Blank şi Kaufmann. În acelaşi an, după ce cunoscuse succesul cu “Craii de Curte Veche”, Mateiu hotărăşte să-şi ia o amantă, în persoana Emmei, fiica unui evreu cu prăvălie de mărunţişuri în Tîrgul din Vale, în Piteşti.
# Bucureştiul anului 1935 avea şampanie franţuzească şi cîini vagabonzi (unul îl muşcă pe Mateiu, iritat de baston...), blocuri moderne şi tractire, automobile şi negustori olteni, cu cobiliţa în spate. La librării găseai cele mai noi romane de la Paris, mahalalele aveau fîntîni cu cumpănă şi lămpi cu gaz. Cu melonul pe cap, Mateiu se plimbă pe Calea Victoriei, de la Palatul cu lei al Cantacuzineştilor pînă după Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni. Periplul se încheie la Librăria Hertz sau la Capşa, pentru etalarea mănuşilor fine şi a inelelor cu piatră scumpă.
# În timp ce extremismele politice cresc în Europa şi în Rusia, Mateiu lucrează la o visată Uniune a Regatului român cu Ungaria, sub regele Carol al doilea, avînd deviza “Un rege, două ţări, trei popoare”. Negocierile cu Horty se poartă prin intermediul unor grofi transilvani. Inutil să remarcăm că nu se va alege nimic din ele...
# În 1936, Mateiu va muri subit, înainte să împlinească 50 de ani. Motivul oficial al decesului - atacul cerebral. Autopsia este refuzată iar funeraliile sînt grăbite la maxim. Prietenii nu reuşesc să-l vadă, însă îşi aduc aminte că mereu s-a temut că va fi otrăvit de cumnata sa, care nu privea cu ochi buni mariajul. Totul rămîne sub pecetea tainei. Aşa s-a strămutat din această lume omul care va fi numit, mai apoi, “cel mai reacţionar scriitor român”. Dar şi cel mai strălucit!
(Cristian Cocea)

Disputa, altfel surdă, dintre cele două mari tabere din PSD Argeş şi-a consumat un nou episod săptămâna trecută. De această dată, locul confruntării a fost public: Colegiul Prefectural. Boicotul primarilor PSD împotriva manierei în care Guvernul împarte banii statului, favorizând localităţile cu edili PD-L în detrimentul celor cu primari social-democraţi şi liberali, a reuşit doar pe jumătate. De ce? Pentru că, surprinzător sau nu, a existat o excepţie notabilă: Primăria Piteşti şi-a trimis reprezentant la şedinţă, pe viceprimarul Gagiu. Ce explicaţie are Tudor Pendiuc?
„Lipsă de comunicare” între el şi viceprimar, spune acesta, susţinând că nu a ştiut că Liliana Gagiu va participa. Pe de altă parte, însă, la insistenţele jurnaliştilor,  Pendiuc detonează „bomba”: nimeni din PSD nu l-a informat în prealabil, concret, în legătură cu acţiunea de protest a edililor social-democraţi: „Nu am avut cunoştinţă ca la partid să fi fost organizată o întâlnire în care să se stabilească ceva. Nici nu am fost sunat”.
În plus, primarul Piteştiului declară că în condiţiile în care era, într-adevăr, vorba de un boicot, Florea Costache şi Florin Tecău nu ar fi trebuit să participe. Cei doi vicepreşedinţi ai Consiliului Judeţean, apropiaţi ai liderului PSD Argeş, Constantin Nicolescu, au fost prezenţi. Retorica lui Tudor Pendiuc sună cumva a reproş la adresa unor oameni de încredere ai preşedintelui Nicolescu. Cert este că nu seamănă a declaraţie de „dragoste”.
Sunt două variante: fie gruparea condusă de Nicolescu l-a „lucrat” pe Tudor Pendiuc, neinformându-l, voit, despre datele exacte ale boicotului, fie Pendiuc, deşi informat, a vrut să fie „spărgător de grevă”. Dacă valabilă este prima variantă şi având în vedere că toţi ceilalţi primari PSD nu au participat, nici personal, nici prin reprezentanţi, (ceea ce demonstrează că au fost informaţi de către conducerea PSD Argeş),  înseamnă că Nicolescu şi ai lui şi-au dorit să-l pună pe Tudor Pendiuc într-o situaţie ingrată, mai ales în faţa colegilor săi de partid. Dacă reală este a doua variantă, cred că intenţia lui Pendiuc a fost aceea de a arăta că el este mai cu moţ în PSD Argeş, că poate nesocoti deciziile lui Constantin Nicolescu şi că vrea să-şi păstreze relaţii bune cu toată lumea, inclusiv cu pedeliştii şi inclusiv cu şefii „portocalii” ai Prefecturii.
Mai este de remarcat un aspect. În şedinţa în care, numeric, în sală dominau democrat-liberalii, primari şi directori de servicii deconcentrate, Florea Costache s-a „trezit” să critice tocmai Primăria Piteşti. Costache s-a declarat nemulţumit că programul pentru montarea de camere video de supraveghere pe străzile Piteştiului trenează. Nu putea să-i atragă atenţia primarului Tudor Pendiuc într-o şedinţă a PSD, adică în spatele uşilor închise? De ce a făcut-o public şi într-un asemenea context?
Vă mai amintiţi? În seara zilei în care s-a desfăşurat cel de al doilea tur de scrutin al alegerilor prezidenţiale, Tudor Pendiuc s-a aflat în fruntea zecilor de pesedişti care au salutat în centrul Piteştiului, cu urale şi cu şampanie, „victoria” lui Mircea Geoană. Gurile rele spun că Nicolescu ştia, la aceea oră, că, de fapt, Geoană pierduse. De ce nu l-a informat şi pe primar? Poate că a vrut ca Pendiuc să se facă de râsul lumii. Cel mai probabil, a fost şi acela, ca şi acum, un capitol din lupta pe care Constantin Nicolescu şi Tudor Pendiuc o poartă pentru supremaţie în PSD Argeş.
(Mihai Paul Codunas)

Joi, 28 Octombrie 2010 23:24

„Ciocănelul” care loveşte strâmb

Scris de

În numele unui principiu corect, Ştefan Ciocănel procedează strâmb. Nici n-avea cum să fie altfel, de vreme ce el însuşi, ca si politician, este croit într-o haină strâmbă. Dacă PDL dorea să facă ordine în sistem, nu trebuia să nominalizeze la şefia Casei de Asigurări de Sănătate un om vulnerabil. Şi, ca să fie foarte clar, Ştefan Ciocănel nu este neapărat vulnerabil fiindcă este de profesie inginer constructor (deşi este cel puţin hilară o asemenea situaţie), ci pentru că are relaţii de afaceri cu rechinii din sistem. Despre asta vorbim şi asta fumează domnul Ştefan Ciocănel, ca preşedinte al Casei de Asigurări de Sănătate Argeş. Nu poţi amenda medicii pe care îi suspectezi că eliberează certificate medicale din burtă, atâta timp cât societatea ta de construcţii îi ridică sediul de firmă celui mai hulpav client abonat la ugerul CAS. Asta nu se cheamă curăţenie în sistem, ci tupeu. Parcă-l şi văd pe mister Ciocănel sărind din adidaşi de indignare, că firma de construcţii nu mai e a lui şi că şi-a cesionat părţile sociale la SC Proinstal Pipe. Aiurea în tramvai. Ştefan Ciocănel este membru în Colegiul Director al Asociaţiei Oamenilor de Afaceri Argeş şi oricine deschide pagina Web a respectivei comunităţi de business îi poate admira poza şi funcţia, în toată splendoarea lor. Acolo scrie foarte clar că reprezintă firma Proinstal Pipe, aşa că să ne mai lase dl. Ciocănel cu vrăjelile, cum că n-ar mai avea nicio legătură cu respectiva societate şi cu afacerile. De fapt, nici măcar el nu mai ştie cu adevărat ce e, preşedinte la CAS, om de afaceri, consilier local sau trezorier la partid. Ciocănel a devenit deja o budincă expirată din care s-au servit, pe rând, ba Cristian Boureanu, ba patronul farmaciei Eva, Aurel Rădulescu, ba Iulian Corbu, patronul de la Club 32 şi lista poate continua. Ce să vă mai povestim? Că, deşi e consilier local şi prin urmare incompatibil, Ştefan Ciocănel a câştigat cu una dintre firmele aflate pe orbita sa un contract de zeci de miliarde pentru reabilitarea punctelor termice din Piteşti? Suntem într-o situaţie absolut schizofrenică fiindcă PDL Argeş a desemnat să strige „hoţii” pe cea mai nepotrivită persoană din partid. Atâta timp cât Ştefan Ciocănel are microbul afacerilor în ADN, nu este el persoana cea mai indicată să amendeze medicii care eliberează certificate medicale din burtă. Acest domn îşi permite să ridice piatra, deşi el poate fi lapidat în orice moment pentru păcate cu mult mai mari decât ale acelora pe care îi loveşte acum. Şi iarăşi ne întoarcem la ceea ce spuneam la început, că, în numele unui principiu corect, taie şi spânzură un politician croit strâmb. Ce credibilitate mai poate avea o măsură bună iniţiată de Guvernul Boc, de vreme ce „Ciocănelul” cu care este aplicată ea în judeţul Argeş loveşte strâmb?
Atâta timp cât furia vremelnicului şef al CAS s-a revărsat şi asupra unor medici care au picat pur şi simplu nevinovaţi în acest scandal, deoarece au în tratament bolnavi cronici de hepatita B, C şi HIV pentru care sunt obligaţi (atenţie!) să elibereze concedii medicale, orice comentarii sunt de prisos. Ca să nu mai amintim faptul că cel puţin doi dintre oamenii în halat alb amendaţi, medicul de infecţioase Alexandru Matrozi şi neurochirurgul Mihai Popescu, sunt chiar instituţii în meseria lor. Doctorul Matrozi e un monument de competenţă şi decenţă, cu o carieră imaculată, întinsă de-a lungul a patru decenii, prin mâna căruia a trecut un sfert din judeţul Argeş. În ceea ce-l priveşte pe Mihai Popescu, acesta e unul dintre chirurgii eminenţi ai României, cu operaţii făcute  la Paris şi cu studii publicate în reviste de prestigiu de pe continent. Ce doctor mai are în judeţul Argeş 700 de pacienţi pe an, veniţi din toată ţara şi care să-l urmeze necondiţionat? Sunt doar câţiva oameni cu specialitatea şi reputaţia neurochirurgului Mihai Popescu în toată România şi noi ne permitem să ne batem joc de el. Nu înţelegem că, instituţional, omul acesta e la fel de important pentru judeţul Argeş cum sunt şeful SRI, arhiepiscopul, prefectul sau preşedintele Consiliului Judeţean. Pentru ce a dat Mihai Popescu, Bucureştiul pe Piteşti? Şi pentru ce a oferit el o şansă la viaţă sutelor de argeşeni care nu mai sunt nevoiţi să se opereze la Bucureşti pentru afecţiuni atât de speciale, cum sunt cele din domeniul neurochirurgiei? Ca să fie batjocoriţi de Ştefan Ciocănel, un inginer constructor lăsat „singur acasă” pe tarlaua sănătăţii argeşene.
(Gabriel Grigore)

Ţăranii. Talpa ţării. Oamenii roadelor pământului. Cine-i mai vede? Cine-i mai aude?
Unde sunt? Cei care au invadat tarabele din pieţe nu prea sunt ţărani şi roşiile, merele, perele, strugurii, alte fructe şi alte legume pe care le vând sunt venite cu trenurile, cu autotrenurile, cu vapoarele de peste ţări şi mări.
Ţăranii. Cine-i mai caută? Pe cine îi mai interesează? Cine-i mai întreabă? Cine-i mai ascultă? Cine îi mai minte? Cine îi mai ademeneşte? Cine îi mai amăgeşte?
Nimeni nu mai ştie nimic despre ei. Nu vrea să mai ştie. Şi de ce ar fi altfel? Ne aflăm la jumătatea intervalului dintre campaniile electorale. Nu mai e nevoie de ei. Partidele politice de la putere şi partidele politice din opoziţie au avut treabă zilele acestea să momească, să făgăduiască, să păcălească, să şantajeze, să ameninţe, să cumpere, şi nu pe sume mici, să corupă parlamentari care să voteze pentru sau împotriva moţiunii, fără să ţină seama de voinţa, de speranţele, sau de neîncrederea celor care i-au ales.
Ţăranii. Au intrat în toamna târzie, intră în iarnă, intră în tăcere, intră în uitare... Ce mai ştii despre ei Majestate? Dacă nu mai ştii nimic, e bine! Dacă stau liniştiţi acolo, în bojdeucele lor, înseamnă că sunt mulţumiţi. De ce să te îngrijorezi dacă nu-i vezi şi nu-i auzi să strige „hoţii, hoţii” la parlament, la guvern, la Cotroceni. Ăia sunt alţii, sunt altceva, lefegii, poliţişti, temnicieri, sindicalişti..
Bine că tace ţara.
Ai auzit, Majestate, de ţăranul acela bătrân care fură crucile de lemn din cimitir? Tabloul este halucinant, un om, în cimitir, în crugul nopţii, când cântă bufniţa, cu o cruce în spinare. Crucea lui. N-are casă, n-are masă, şi-a improvizat un culcuş ca un bârlog de fiară sălbatică, se încălzeşte cu fumul de la lemnul de cruce smuls de la căpătâiul unui mort.
Ai auzit Majestate de o femeie bătrână, de la ţară, care ierna ca guzganii, într-o strânsură de fân? Ar fi fost a opta iarnă, dar i-au dat foc şi la zdreanţa de plapumă şi la fân şi a rămas sub cerul liber şi pământul îngheţat.
Dar de ţăranul bătrân şi el şi bolnav, care şi-a îngropat nevasta în grădină, ca să-i primească pensia în continuare, că numai din asta trăiau şi când a venit poliţia, nu i-a mai rămas altceva de făcut decât să-şi pună capăt zilelor? Dar de ţăranul care s-a spânzurat în grajdul vitelor rămas gol de multă vreme? Dar de cel care şi-a înfipt cuţitul în gât şi şi-a retezat beregata?
Ce ştie guvernul, ce ştie parlamentul, ce ştie preşedinţia, ce ştiu liderii partidelor politice despre toate acestea? Ce să ştie când minciuna „stă cu regele la masă”?
Dar cine eşti tu, MAJESTATE?
Cine dracu, Doamne iartă-mă, eşti???
(PROF. MARIN IONIŢĂ)

Joi, 28 Octombrie 2010 22:16

Poveştile săptămânii. Imperium

Scris de

# Sîmbătă, 16 octombrie. Amiază, după lansarea de la Piteşti a „Cărţii şoaptelor”. Miros de frunze ude, răcoare. Scăpăm de ploaie în saloanele baroce din „La Dolce Vita”. Varujan, istovit după întîlnirea cu cititorii, vrea o palincă. Ştie că, dacă vorbeşti mult, pierzi ceva din suflet.  Omul public, fîntînă la marginea drumului. Despre el, toată lumea şi-a făcut o părere. Şi nu poţi să i-o schimbi. Varujan nu face excepţie. Unii, văzîndu-i tenul arămiu şi pălăria aceea cu boruri largi, îl consideră un mag oriental, gata să scoată panglici şi porumbei. Păcat de pălărie, că a aruncat-o în mulţimea alegătorilor lui Băsescu. Alţii, numărînd cîte femei îl înconjoară, ştiu precis că au de-a face cu un Don Juan de Calea Victoriei, cu un Crai de Curtea Veche. În fine, există voci care-l numesc „cel mai mare finanţist dintre poeţi”, ca şi contra-voci, ce susţin viceversa, mai ales de cînd doamna Udrea a găsit visteria goală. De fapt, Varujan este cu mult mai mult. E suma amintirilor unui neam ales, prigonit pînă la genocid la început de secol XX. Şi despre care dă seamă în „Cartea şoaptelor”. Un roman care conţine istorie mică şi istorie mare, portrete memorabile, tristeţi orientale şi atrocităţi, pilde armeneşti şi vorbe de duh, metafore ale sîngelui şi filosofii ale jocului de table. O carte scrisă elegant, cu frază vibrantă, barocă, departe de mizeriile minimalismului.  Am ajuns la felurile principale - mizăm pe bucătăria italiană şi pe vinul roşu. În timp ce unii laureaţi ai Premiului Nobel pentru literatură sunt seci şi acizi ca un Jidvei, Varujan poate fi comparat cu-n vin de Jerez, onctuos, cu buchet dulce-amărui, cu note de scorţişoară şi piper. Îl ascult povestind bancuri cu Radio Erevan şi mă gîndesc că oamenii ar trebui, pe măsură ce îmbătrînesc, să-şi cîştige dreptul de a citi numai ce le face plăcere şi de a se întîlni numai cu prietenii…
# Duminică, 17 octombrie. Pentru adepţii teoriei conspiraţiei a venit Crăciunul! „Comisia Trilaterală”, elita finanţelor, politicii şi business-ului, s-a întîlnit la Bucureşti, departe de ochii curioşilor. Concert privat la Ateneu, dineu la Cotroceni, acces strict controlat la discuţii. Participanţi grei - Peter Sutherland, preşedintele “Goldman Sachs International” şi al “London School of Economics”, Jacob Frenkel, preşedintele “JP Morgan Chase International”, fost guvernator al băncii centrale a Israelului, Mario Monti, preşedintele pentru Europa al Trilateralei, care este şi preşedinte al celebrei universităţi Bocconi din Italia, fost comisar european pentru concurenţă, Wolfgang Ischinger, şeful departamentului pentru relaţii guvernamentale la “Allianz”, fost ambasador al Germaniei în SUA, lordul Kerr of Kinlochard, vicepreşedinte al “Royal Dutch Shell”, fost ambasador al Marii Britanii în SUA, şi Nigel Higgins, preşedinte executiv al “Rothschild”. Amfitrioni - Mugur Isărescu şi Mihai Tănăsescu, singurii români membri ai „Trilateralei”. Cum discreţia a fost cuvîntul de ordine, mass media n-a avut acces la discuţii. Însă există indicii lămuritoare asupra agendei întîlnirii. Mesajul preşedintelui Băsescu, mai curînd un raport cerut de Iluminaţi, a privit situaţia geostrategică a României, ca ţară de frontieră a Uniunii Europene. Este limpede că „Trilaterala” a devenit interesată de acest spaţiu şi de ultimul conflict îngheţat al continentului, acela din Transnistria. Probabil că se doreşte o retragere a ruşilor din zonă, ceea ce ar permite Ucrainei să mai respire un pic iar Republicii Moldova să se apropie de UE. În schimb, Moscova ar putea fi invitată sub umbrela NATO, ceea ce i-ar pica foarte bine, întrucît ameninţările vin acum dinspre Iran şi China. Iar noi, românii, vom fi un fel de grăniceri, la margine de imperii. Mai umblă vorba că Iluminaţii au analizat şi situaţia internă a ţării noastre, Meleşcanu şi Baconski vorbind despre cum am ajuns şi cum trecem prin criză. Concluzia ar fi fost ca să se continue transformarea statului român dintr-unul social într-unul minimal, printr-un nou ciclu guvernamental de dreapta. Asta ar implica desprinderea PNL de PSD şi o viitoare alianţă cu ce mai rămîne din PDL, după alegeri. „Comisia Trilaterală”, adeptă a unei ideologii globaliste, nu vede cu ochi buni protestele sindicale din Europa, nici politicile de stînga. Zbigniew Brzezinski, ideologul său de marcă, consilier pe probleme de securitate naţională în administraţia Carter, consideră că statele naţionale nu mai pot oferi soluţii viabile noilor provocări economice şi sociale. Simplificînd, conform lui Brzezinski, transnaţionalele şi finanţa mondială au mai multe resurse şi mai multe creiere luminate decît guvernele. Astfel, în următorii ani, ele vor prelua multe atribute ale statelor naţionale, de la educaţie şi demografie pînă la diplomaţie şi securitate.  Noua Ordine Mondială, nu? Sau mai bine să-i spunem Imperium. Adică un tip de conducere socială care nu mai emană din votul maselor. Elitele financiare, comerciale, tehnologice, de cunoaştere devin conştiente de puterea lor, se impun în faţa statelor naţionale şi modelează realitatea în propriul interes. Lumea lor va fi una fără graniţe, cu transporturi rapide şi comunicaţii globale, cu elite nomade şi capitaluri volatile, cu o lingua franca a conducătorilor şi cu dialecte naţionale ale conduşilor, cu diverse civilizaţii corporatiste şi o singură cultură populară. La romani, Imperium era puterea conducătorului, acordată de zei.
# Luni, 18 octombrie. Aflu cu plăcere, dintr-o foaie locală, că un ipochimen, alungat din judeţ de mulţimi furioase, ar vrea acum să se întoarcă, sperînd că s-au liniştit lucrurile. Ho, ho, ho! Întoarce-te, bătrînelule, întoarce-te! Şi apleacă-te puţin… O mulţime de mădulare viguroase te aşteaptă.
(Cristian Cocea)

Sunt mai bine de şaptesprezece ani de când Primăria decernează titlul de cetăţean de onoare al Piteştiului. Printre cei care au primit distincţia se numără, o ştiţi cu toţii, şi Adrian Mutu. De atunci, din 2004, şi până astăzi, tânărul „briliant” a dezamăgit. Nu o dată. În repetate rânduri. Iniţial, comportamentul său a şocat, întrucâtva, opinia publică. Acum, însă, nu mai surprinde pe nimeni. Ne-am obişnuit ca despre Mutu să auzim de rău.
Este acuzat de agresiune, mai exact că a lovit un chelner al unui local din Florenţa. Nu insist asupra detaliilor, dar vă invit să constataţi că nu există persoană care să afirme că Adrian Mutu n-ar fi în stare să comită un astfel de gest. Chiar şi apropiaţii săi, prietenii, impresarii, nu se pot încumeta ca, în apărarea lui, să folosească un asemenea argument. De ce? Simplu: puţini i-ar crede pentru că antecedentele sunt categoric împotriva lui Mutu.
Dacă-mi permiteţi o paralelă cu politicul, este la fel ca în cazul imaginilor care îl arătau pe Traian Băsescu pocnind un copil. Avocaţii preşedintelui s-au grăbit să ţipe, la unison, că e un trucaj, un fals ordinar. Niciunul nu a îndrăznit, însă, să declare că Băsescu nu este genul de individ violent. Antecedentele şi felul de a fi al omului Traian Băsescu nu le permiteau să pledeze, credibil şi fără a stârni hohote de râs, în acest sens.
Adrian Mutu a pierdut mai demult şi, tare mi-e teamă, definitiv respectul necondiţionat al comunităţii şi nu mă refer aici doar la microbişti şi oameni din fotbal. Ultimul scandal care îl are ca protagonist, mai corect spus - cel mai recent, este încă o confirmare, doar o confirmare, pentru toţi cei care, pe bună dreptate, l-au pus între paranteze cu ani în urmă. Fiecare este liber să facă ce vrea cu viaţa lui. Şi Adrian Mutu are dreptul acesta. Dar, în condiţiile date, mai merită el să fie cetăţean de onoare? Da sau nu?
Nu i s-a retras titlul nici după scandalul de dopaj, nu i se va retrage nici acum. Cred, însă, că municipalitatea, mai precis Consiliul Local, ar trebui ca măcar să dezbată subiectul. Să nu treacă peste el ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Bănuiesc că sunt destui piteşteni care aşteaptă un punct de vedere de la primarul Tudor Pendiuc şi din partea Consiliului, instituţia care, în urmă cu şase ani, i-a oferit acest titlu lui Adrian Mutu. Fără patimă şi fără exagerări inutile, o dezbatere în Consiliu este necesară.
Ilie Ilaşcu, veteranii de război Ion Dumitru, Ion Ignat şi Vasile Ion Radu, artistul emerit Ion Focşa, dirijorul Emanoil Popescu, profesorul Nicolae Spinei, Emil Constantinescu, inginerul Gheorghe Pacea, Constantin Stroe, regizorul şi actorul Nicolae Bănică sau Felicia Filip sunt cetăţeni de onoare ai Piteştiului. Ca şi Nicolae Dobrin, Ruxandra Dragomir, Larisa Lăcustă, Crinu Olteanu, Marian Popescu, Ioan Barbu, Leonte Ianovschi, Petre Deac, Doina Anton, Marian Oprea sau alpinistul Florin Cătălin Neacşu. Ca şi Adrian Mutu. Mai întruneşte el condiţiile, morale şi de performanţă, să rămână în această galerie selectă? Întreb, nu dau verdicte.
(MIHAI PAUL CODUNAS)

Cu toate că de vreo doi ani încoace este o prezenţă extrem de discretă, domnul Ion Cârstoiu lasă din când în când să evadeze din cutiuţa cu şopârle câte un exemplar grijuliu dresat. Aşa cum s-a întâmplat la începutul acestei săptămâni, într-o conferinţă de presă în care subprefectul de Argeş a anunţat că salariile bugetarilor nu trebuiau reduse. „Cea mai grea problemă cu care s-a confruntat Guvernul este măsura de reducere a salariilor cu 25%. Cred, şi este opinia mea, că reducerea numărului de bugetari fără reducerea salariilor ar fi fost sufi cientă”, a spus Ion Cârstoiu. Care întâi şochează, după care se repliază: „eu reprezint un guvern pe care trebuie să-l apăr, şi cu bunele, şi cu relele lui”. În acest fel, dă senzaţia că este un conducător mult mai rezonabil şi un negociator de prima mână, în litera şi spiritul manualelor de marketing născut la ITA şi de management altoit la Tigris Topoloveni.   Problema e că nu e nimic rezonabil în a spune că bugetarii nu sunt atât de afectaţi ca angajaţii din sistemul privat şi că lucrătorii din Finanţe, la care s-a referit în mod expres, „n-au dreptate şi, oricum, nu mor de foame”. De ce? Pentru că, zice tot subprefectul, atunci când îi controlează pe patroni nu pleacă acasă fără atenţii de câteva milioane de lei. Just, însă dincolo de faptul că nu toţi din fi nanţe sunt inspectori, se impune o întrebare: nu cumva şi domnul Cârstoiu se numără printre şefi i judeţului care au închis ochii sau chiar au girat sistemul de şpăgi şi de stimulente de sute de milioane de la administraţiile fi nanciare? Nu cumva cumătrul preşedintelui Băsescu era prefect atunci când Gică Banzea se autostimula cu câte un miliard de lei pe an?  Ba da, dar asta este caracteristic pentru stilul de a guverna al lui Ion Cârstoiu. Un înalt funcţionar public care nu ia niciodată măsuri, ci jumătăţi de măsură şi care acordă doar explicaţii evazive şi jumătăţi de susţinere.
(NELUŢU DINU)

De unde să ştiu eu câţi cetăţeni de ai noştri, de aici, din Piteşti, de etnie rromă, cerşesc pe străzile şi metrourile din Paris, din Lyon, din Marsilia, din Bordeaux, câţi înconjoară bisericile, monumentele istorice, mănăstirile, muzeele, locurile de promenadă, cimitirele, în general bântuie pe acolo pe unde se perindă multă lume... Nici primăria, nici poliţia, nici altcineva de pe aici nu are cum să ţină asemenea evidenţe mereu fluctuante.
Însă ştiu pe nume atâţia tineri români sadea, neţingăniţi, foşti elevi la colegiile naţionale I.C. Brătianu, Zinca, Odobescu şi alte şcoli încât aş putea întocmi pe loc o listă care să nu încapă în această rubrică, cu toţii aflaţi la această oră în amfiteatre universitare din Franţa, Anglia, Italia, Danemarca, Olanda, Spania, Statele Unite ale Americii...
Dar ce folos. Pentru cetăţenii din ţările acelea, adevărul este cel pe care îl văd, care îi agresează. Adevărul din stradă, din tabere, din parcări, de pe maidane, al copiilor care cer, al fetelor care mai au şi câte ceva de scos la vânzare.
„Românii, daţi-i afară pe români...” Habar nu are cetăţeanul de rând, cetăţeanul de mijloc, chiar cetăţeanul din elită că se află pe acolo Adrian Constantin, Adriana Popa, Adrian Iordăchescu, Mihaela Badea şi atâţia alţii şi altele care îi uimesc şi pe profesorii universitari cu multă experienţă. Ei nu sunt zgomotoşi, nu înjură, nu blesteamă, nu cerşesc.
Îl întreb pe Adrian Iordăchescu, doctorand în Franţa, unde se specializează în domeniul tehnicii de vârf, comunicaţiile prin laser, care a  copilărit pe străzile oraşului nostru, a învăţat pe băncile acestor şcoli, cu dascălii pe care îi avem:
- Cum sunt românii faţă de ceilalţi stundeţi din alte ţări? Poate ai acolo colegi din China, din India, din Costa Rica, din Pakistan, de pe unde nu. Cum sunt românii faţă de ei?
- Avantajul lor, al celor din China şi India, socotiţi uneori mai buni decât noi, este că lucrează mai mult. Ei, în China, muncesc  12-14 ore pe zi în condiţii foarte grele, pe un salariu de mizerie. Când ajung în Franţa, dau de Tărâmul Făgăduinţei şi trag tare să rămână aici. Le place să stea cât mai mult închişi în laboratoare, ăsta fiind singurul lor avantaj faţă de români. Noi suntem mult mai detaşaţi. Suntem învăţaţi cu un orar de maxim opt - zece ore pe zi, dar facem lucrurile mai repede ca ei, iar ceea ce gândim, gândim mai bine.
- Este cert că voi, tinerii de valoare, trăiţi într-o lume care se uită la voi şi vă compară cu aceia care întind mâna... Vi s-a zis vreodată „Voi sunteţi ăştia, românii!”?
- Da, asta e una din probleme în Franţa. Ei nu au voie să numească oamenii în buletinele de ştiri după etnia din care fac parte. Ar însemna că fac discriminări etnice. Ei numesc oamenii în funcţie de paşaportul pe care îl deţin aceştia. Cum sunt ţiganii care trăiesc în România şi au paşaport românesc. Toţi suntem la fel pentru cei de aici. Aşa au diminuat o anumită formă de discriminare şi au ajuns la o altă formă de discriminare, de data aceasta pe bază de naţionalitate. Şi aşa se face că atunci când ajung şi eu la facultate a doua zi, mi se spune: „Iată ce probleme, iată ce nenorociri au mai făcut românii prin Franţa!”. Eu le răspund: „Nu sunt adevăraţi români aceia, sunt de fapt ţigani cu paşaport românesc”.
Aşadar, şi aceasta este o problemă pentru tinerii noştri studioşi din Europa care, chipurile, se vrea puritană...
(Prof. Marin Ioniţă)

# Duminică, 10 octombrie. Pe bănci de lemn, în scunda tavernă mohorîtă, unde se-aşteaptă meciul cu bere în pahare, chelnerul are mecla posomorîtă şi te primeşte acru, deşi ai rezervare! Fiorul ăsta liric mă bîntuie de-aseară, cînd am căutat un local unde s-o sărbătorim pe I. La „Club Hush”, unde  ţinusem o masă, ne-au înghesuit într-un colţ, deşi tot localul era gol, pe motiv că vin copiii cinici ai plebei proletare, să se uite la fotbal! Evident că am plecat în cinci minute. Măi Axi, măi tată, io înţeleg că nu te poţi ocupa de toate, dar cînd nişte oameni serioşi fac o rezervare pentru un eveniment, acordă-le un pic de atenţie! Măcar din interes, că ăştia nu ling o bere trei-patru ore, ca majoritatea clienţilor tăi! În fine, greşeala noastră. Dar am reparat-o repede, la „Dolce Vita”, unde prietenul Marcello ne-a primit regeşte, cu „Brunello di Montalcino” şi fripturi argentiniene. Plus muzică de operă, cîntată de o fată cu ochii strălucitori. Aşa că tot răul spre bine. Aviz amatorilor.

Să coborîm din nori

# Luni, 11 octombrie. Ce Drăghicescu, ce Rădulescu-Motru, ce Patapievici? În anul de graţie 2010, Hagi şi Răzvan Lucescu au ajuns să-şi dea cu părerea despre psihologia poporului român, după ce ne-au bătut francezii la fotbal. Antrenorul naţionalei crede că sîntem labili psihic, cu tupeu de suprafaţă, acoperind o mare panică interioară, iar Regele îl contrazice, mizînd pe inventivitatea şi pe ambiţia naţiei. Vorbe, vorbe, vorbe. Flatus vocis. Să vorbeşti despre psihologia unui popor este ca şi cînd ai discuta despre sexul îngerilor. Noţiuni goale de sens. Nu neg că anumite grupuri umane au caracteristici specifice. Însă un popor e altceva. El cuprinde şi leneşi şi harnici, şi hoţi şi cinstiţi, şi imbecili şi genii. Aceste constatări nu te ajută cu nimic dacă vrei să rezolvi o problemă punctuală. Mai bine coborîm discursul din norii abstracţiunii pe pămîntul ferm al faptelor, răspunzînd la întrebări punctuale, ca-n NLP. De ce joacă prost naţionala? De ce n-avem fotbalişti de valoare? De ce nu sîntem capabili de efort timp de 90 de minute? Atunci vom putea discuta şi despre calitatea managerială a şefilor de club, despre vînzarea prematură a tinerilor fotbalişti, despre metodele de pregătire fizico-tactică, despre vicierea rezultatelor şi a ierarhiilor din fotbalul românesc prin coruperea arbitrilor, despre interesele financiare ale marilor puteri europene din jocul cu balonul rotund.
# Marţi, 12 octombrie. Găsesc în „Secolul lui Ludovic al XIV-lea”, lucrare scrisă de Voltaire pe la 1740, o observaţie extraordinară privind legătura dintre natura guvernării unui stat şi tipul de război care i se potriveşte. Comparînd situaţia ţării sale cu aceea a Germaniei, Voltaire descoperă că atacul se pretează unui stat centralizat, iar apărarea - unuia federal. Cu alte cuvinte, pentru o mişcare armată fulgerătoare este nevoie de concentrarea puterii într-o singură mînă, în timp ce, pentru o rezistenţă de durată, puterea se cere descentralizată. Simplificînd şi mai mult, putem spune că tirania şi dictatura preferă blitzkrieg-ul, în timp ce democraţia, mai lentă dar mai profundă, favorizează efortul de apărare şi mişcarea de partizani. Asta s-a văzut extraordinar de clar în cel de-al doilea război mondial, cînd se întorsese roata - Germania nazistă atacînd, Franţa apărîndu-se, cu guerilla din teritoriul ocupat.

Putreziciunea sistemului fiscal

# Miercuri, 13 octombrie. Azi, înregistrăm o altă premieră. După protestul arnăuţilor, care şi-au aruncat caschetele la palat, la Vodă, acu’ se revoltară zapciii! Văzîndu-l pe şeful ANAF, căţărat pe-o masă, la minister, congestionat şi cu cravata lărgită, nici nu ştiu dacă să rîd sau să plîng. Funcţionarii îi cereau sporurile, ăsta ridica din umeri, neîndrăznind să spună că aşa a dat dispoziţie şeful de la Cotroceni, care l-a zburat pe Vlădescu tocmai din considerente de... stimulente! Acum se vede cu claritate putreziciunea sistemului de salarizare din finanţe. Ani la rînd, aceşti oameni au acceptat salarii de mizerie, pentru că aveau sporuri grase, luate din jupuirea contribuabilului român. Amenzi date pentru că legislaţia e confuză, popriri de conturi pentru datorii de doi lei, controale fiscale cu dedicaţie. O întreagă politică de descurajare a liberei întreprinderi. În paralel, marii evazionişti circulă nestingheriţi în maşini scumpe iar clasa de mijloc, formată majoritar din oameni cinstiţi şi buni platnici, este tratată cu prezumţia de vinovăţie! Acestea fiind spuse, mă grăbesc să adaug că măsurile legislative, privind salarizarea unică, sînt necesare, dar nu suficiente. Dacă vrem cu adevărat un stat minimal, atunci să despărţim apele, să reducem schemele, să concediem pe cei de prisos, ca să avem de unde plăti salarii decente la cei rămaşi. Dar şomerii trebuie să aibă sprijinul statului pentru recalificare, trebuie să primească măcar o speranţă, să beneficieze de alte oportunităţi. Uniunea Europeană ne pune la dispoziţie milioane de euro, cu destinaţia - reconversie profesională. Cîţi din banii aceştia au fost folosiţi cu cap, cîte din cursurile organizate de AJOFM-uri sînt cu adevărat utile? Cu dispoziţii de-astea voluntariste, emanate de un şef al statului care se crede Cezar, mai rău încurcăm lucrurile.
# Joi, 14 octombrie. Protestele se întind în alte instituţii din teritoriu, administraţiile financiare din cîteva judeţe fierb la foc mic, funcţionarii au blocat un bulevard din Constanţa. Măcar în al doisprezecelea ceas, guvernul este obligat să se aşeze la masa negocierilor cu sindicaliştii, să facă un efort de comunicare, să aibă o strategie pentru viitor. Dar orice comunicare se bazează pe încredere. Dacă unul dintre parteneri n-are credibilitate, ce e de făcut?
(Cristian Cocea)

Joi, 21 Octombrie 2010 20:48

Ce vină are doamna Ghiorghiu?

Scris de

Am văzut la televizor diverşi analişti care au criticat cu răutate protestul angajaţilor din Finanţele Publice. Niciunul nu a stat de vorbă cu greviştii. Niciunul nu a dialogat cu ei. Comentariile lor nu au avut în vedere că cei care îşi strigă nemulţumirile sunt oameni înainte de fi salariaţii unei instituţii. Oameni cu nume şi cu prenume, cu familii, cu facturi de plătit, unii cu rate la bănci, oameni cu grija zilei de mâine, pur şi simplu oameni.
Două ore, atât am zăbovit printre sutele de protestatari adunaţi, săptămâna trecută, în holul de la parterul Finanţelor Publice Argeş. I-am ascultat. Erau revoltaţi, iar cuvântul este prea blând pentru a descrie fidel starea lor de nervozitate şi de frustrare. „Îi tot zic copilului meu să înveţe ca să răzbată, mai târziu, în viaţă. De ce să-i mai spun asta? Mama lui are facultate şi master şi a ajuns să câştige cinci milioane de lei! La ce mi-au folosit studiile superioare?”, mi s-a plâns o doamnă. Corectă întrebarea.
Facultate şi master are şi Elena Ghiorghiu. La 37 de ani se gândeşte serios să părăsească Finanţele: „Dacă mi-aş găsi un alt loc de muncă, aş pleca. Niciodată nu a fost mai rău! Mă simt umilită. Îşi bat joc de noi!”. Lucrează în Finanţe din 1999 şi este convinsă că există bani pentru salarii decente, dar că sunt direcţionaţi către campaniile electorale care vor veni.
Anularea stimulentelor, survenită după reducerea cu 25%, i-a coborât venitul lunar net la sub 300 de lei! L-am auzit pe Traian Băsescu declarând că stimulentele sunt parte a unui sistem clientelar. Bun. Pot fi de acord cu el. Ce vină are, însă, doamna Elena Ghiorghiu? Ce vină au colegii ei? Cum este posibil să-i laşi două luni muritori de foame, suprimând stimulentele fără ca, în acelaşi timp, să pui altceva în loc? Guvernare sinistră şi tembelă!
Politicienii sunt cei care aveau obligaţia să aşeze lucrurile pe un făgaş normal. Lor trebuie să le reproşăm că instituţia Finanţelor Publice nu a fost încă reformată. Ei au transformat stimulentele, altfel fireşti, într-un instrument perfid. Şi tot politicienii sunt vinovaţi că marea evaziune fiscală este trecută cu vederea, din motive lesne de priceput. Cine conduce Fiscul, cine conduce Garda Financiară? Nu politicienii? Nu partidele? Din cauza lor şi, desigur, a unor cozi de topor din sistem, marea evaziune îşi face de cap.
În Finanţele Publice sunt şi loaze şi şpăgari. Pentru derbedeii care iau şperţ, pentru indivizii care nu au habar de meserie sau pentru nesimţiţii care te tratează cu aroganţă şi obrăznicie la ghişee nu se cade să aruncăm anatema asupra tuturor angajaţilor din instituţie. Elena Ghiorghiu şi alţi mulţi oameni din Finanţe care-şi fac treaba, cu profesionalism şi conştiinciozitate, merită respect şi salarii decente. Este şi pentru binele nostru. O instituţie de stat în care profesioniştii sunt încurajaţi lucrează mai eficient şi mai corect în folosul cetăţenilor, al contribuabililor. Cine are urechi de auzit să audă.
(MIHAI PAUL CODUNAS)

Pagina 48 din 48