Opinii (662)

Joi, 21 Octombrie 2010 20:48

Ce vină are doamna Ghiorghiu?

Scris de

Am văzut la televizor diverşi analişti care au criticat cu răutate protestul angajaţilor din Finanţele Publice. Niciunul nu a stat de vorbă cu greviştii. Niciunul nu a dialogat cu ei. Comentariile lor nu au avut în vedere că cei care îşi strigă nemulţumirile sunt oameni înainte de fi salariaţii unei instituţii. Oameni cu nume şi cu prenume, cu familii, cu facturi de plătit, unii cu rate la bănci, oameni cu grija zilei de mâine, pur şi simplu oameni.
Două ore, atât am zăbovit printre sutele de protestatari adunaţi, săptămâna trecută, în holul de la parterul Finanţelor Publice Argeş. I-am ascultat. Erau revoltaţi, iar cuvântul este prea blând pentru a descrie fidel starea lor de nervozitate şi de frustrare. „Îi tot zic copilului meu să înveţe ca să răzbată, mai târziu, în viaţă. De ce să-i mai spun asta? Mama lui are facultate şi master şi a ajuns să câştige cinci milioane de lei! La ce mi-au folosit studiile superioare?”, mi s-a plâns o doamnă. Corectă întrebarea.
Facultate şi master are şi Elena Ghiorghiu. La 37 de ani se gândeşte serios să părăsească Finanţele: „Dacă mi-aş găsi un alt loc de muncă, aş pleca. Niciodată nu a fost mai rău! Mă simt umilită. Îşi bat joc de noi!”. Lucrează în Finanţe din 1999 şi este convinsă că există bani pentru salarii decente, dar că sunt direcţionaţi către campaniile electorale care vor veni.
Anularea stimulentelor, survenită după reducerea cu 25%, i-a coborât venitul lunar net la sub 300 de lei! L-am auzit pe Traian Băsescu declarând că stimulentele sunt parte a unui sistem clientelar. Bun. Pot fi de acord cu el. Ce vină are, însă, doamna Elena Ghiorghiu? Ce vină au colegii ei? Cum este posibil să-i laşi două luni muritori de foame, suprimând stimulentele fără ca, în acelaşi timp, să pui altceva în loc? Guvernare sinistră şi tembelă!
Politicienii sunt cei care aveau obligaţia să aşeze lucrurile pe un făgaş normal. Lor trebuie să le reproşăm că instituţia Finanţelor Publice nu a fost încă reformată. Ei au transformat stimulentele, altfel fireşti, într-un instrument perfid. Şi tot politicienii sunt vinovaţi că marea evaziune fiscală este trecută cu vederea, din motive lesne de priceput. Cine conduce Fiscul, cine conduce Garda Financiară? Nu politicienii? Nu partidele? Din cauza lor şi, desigur, a unor cozi de topor din sistem, marea evaziune îşi face de cap.
În Finanţele Publice sunt şi loaze şi şpăgari. Pentru derbedeii care iau şperţ, pentru indivizii care nu au habar de meserie sau pentru nesimţiţii care te tratează cu aroganţă şi obrăznicie la ghişee nu se cade să aruncăm anatema asupra tuturor angajaţilor din instituţie. Elena Ghiorghiu şi alţi mulţi oameni din Finanţe care-şi fac treaba, cu profesionalism şi conştiinciozitate, merită respect şi salarii decente. Este şi pentru binele nostru. O instituţie de stat în care profesioniştii sunt încurajaţi lucrează mai eficient şi mai corect în folosul cetăţenilor, al contribuabililor. Cine are urechi de auzit să audă.
(MIHAI PAUL CODUNAS)

Joi, 07 Octombrie 2010 15:49

O idee - reinstaurarea Monarhiei

Scris de

# Duminică, 19 septembrie. La alegerile din 2012, mi-aş da votul pentru un partid care să mă scape de biruri - la fel ca orice salariat din România, dau statului cam 80 de lei, pentru fiecare sută primită ca salariu. Şi tot se vaită că n-are. Cum s-ar putea scăpa de fiscalitatea sufocantă? Simplu - smulgînd din mîna statului toate serviciile care pot fi oferite de iniţiativa privată. Întîi, aş desfiinţa sistemul public de învăţămînt. Minte cine zice că este gratuit! Costurile ascunse ale sistemului sunt între 1.400 şi 4.500 de lei, pe an, pe cap de elev (cum relevă o anchetă a ziarului „Adevărul”). Cam cît e taxa la o şcoală privată. Iar pentru elevii din familii sărace, aş da burse de stat şi aş stimula activitatea caritabilă şi de mecenat a firmelor private. Astfel, aş scăpa dintr-un foc de investiţii „strategice” în săli de sport, la Cuca Măcăii, de clientela politică din inspectorate şi minister, de nenumăratele comitete şi comiţii, plătite din bani publici. Apoi, aş desfiinţa contribuţiile obligatorii pentru sănătate şi pensie. Prefer să aleg singur unde să mă tratez, la ce preţ, în ce condiţii. Banii să meargă direct către spitale, nu să fie mîncaţi de liota de directori şi minister, case de asigurări şi direcţii. Iar pentru cei săraci, aş introduce un pachet minim de servicii medicale plătite de stat. La fel, la pensii şi şomaj. Sunt peste 15 mii de salariaţi în Ministerul Muncii şi, cu cît vor fi mai mulţi, cu atît voi primi bani mai puţini la pensie. Aş înlocui aşadar sistemul public de pensii cu cel privat - Piloanele II şi III. În fine, aş privatiza toate companiile şi participaţiile statului, chiar în domenii strategice - la ce îmi foloseşte mie, contribuabil, că statul are controlul la Transgaz şi Romgaz? Ce, îmi vinde mie gaze mai ieftine? Nu, le dă „băieţilor deştepţi”, care ştiu ce să facă cu ele… Hai că am visat destul cu ochii deschişi! Care partid va renunţa la sutele de mii de voturi, venite de la clienţii statului?

Argumentum Ornithologicum

# Luni, 20 septembrie. Întotdeauna mi s-a părut că teologia are parfum de ficţiune. Şi invers. Poftim, Borges: „Închid ochii şi văd un stol de păsări. Viziunea ţine o clipă sau chiar mai puţin; nu ştiu cîte păsări am văzut. Numărul lor era definit sau nedefinit? Problema implică existenţa lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu există, numărul este definit, fiindcă Dumnezeu ştie cîte păsări am văzut. Dacă Dumnezeu nu există, numărul este nedefinit, fiindcă nimeni n-a putut ţine socoteala. În acest caz, am văzut mai puţin de zece păsări (să spunem) şi mai mult de una, dar nu am văzut nouă, opt, şapte, şase, cinci, patru, trei sau două păsări. Am văzut un număr între zece şi unu, care nu este de neconceput; ergo, Dumnezeu există”.
# Marţi, 21 septembrie. Revista „Forbes” România a întrebat mai multe creiere luminate care cred c-a fost cea mai bună idee din trecutul recent al României. Răspunsul nu e greu de ghicit - aderarea la UE şi la NATO. Apoi, pe termen mai lung, aducerea unui domn străin în Principate. În definitiv, oare n-ar fi bine să repetăm această ispravă şi să reinstaurăm în drepturi Monarhia? Astfel, am cîştiga un arbitru imparţial, deasupra pasiunilor politice, am strînge legăturile cu Marile Case Regale din Europa şi ne-am găsi cel mai original brand de ţară - în definitiv, am fi singura monarhie din Centrul şi Estul Europei! Ideea a mai fost vehiculată, la începutul anilor ’90, dar n-a prins, pentru că abia ieşisem din comunism. Acum, noile generaţii s-ar putea s-o accepte.

Cum s-au iubit Dali şi Lorca…

# Miercuri, 22 septembrie. Există un secret de tinereţe, care i-a marcat pe celebrii Federico Garcia Lorca şi Salvador Dali? Regizorul Paul Morrison zice că da! Şi îşi susţine teza în “Little Ashes”, un film hispano-britanic, din 2008, despre tinereţea lui Dali, Lorca şi Bunuel. Într-o Spanie conservatoare, în prag de război civil, cei trei formează un grup rebel, sfidînd prin comportament, experimentînd noi forme artistice, visînd cu ochii deschişi să cucerească lumea. Treptat, triunghiul se rupe, Lorca şi Dali intră într-o poveste de dragoste  homosexuală, neconsumată pînă la capăt, iar Bunuel, exclus, va învăţa ura şi gelozia. Bazîndu-se pe memoriile pictorului suprarealist, filmul a născut controverse, însă nimeni nu i-a contestat virtuţile artistice - este, într-adevăr, pictural. Simt nevoia să-l recitesc pe Lorca - o figură gravă, care s-a pronunţat în favoarea libertăţii, plătind cu viaţa. Uciderea sa, spune filmul, îi va conferi substanţă lui Dali - pentru că numai suferinţa îl împlineşte pe un creator…

Aur şi hîrtie

# Joi, 23 septembrie. E limpede că lumea foloseşte două tipuri de bani, chiar dacă nu-şi dă seama de asta. Primul tip, cel uzual, are acoperire în acţiunile oamenilor. Este bancnota de hîrtie, mai puternică sau mai slabă, după chipul şi asemănarea economiei ce-o foloseşte. Cel de-al doilea tip e mult mai vechi şi se găseşte în seifurile băncilor - se numeşte aur. Valoarea sa pare a se conserva, independentă de acţiunea umană. În timpuri de criză, banul de hîrtie circulă din ce în ce mai repede, iar valoarea sa tinde să scadă, în vreme ce aurul, din contră, se îngroapă în pămînt, dispare, sporindu-şi valoarea.
# Vineri, 24 septembrie. Doi parlamentari argeşeni divorţează, scrie presa locală. Şi noi care credeam că politicienii excelează la capitolul negocieri şi diplomaţie…
(Cristian Cocea)

Comunicatorii din PD-L, bag de seamă, au stomac bun şi nervi de oţel. De ce zic asta? Uitaţi-vă la ei: încearcă să explice ce nu este de explicat, să argumenteze ce nu este de argumentat şi să ne convingă că negrul este alb. Sau măcar gri. N-au soartă uşoară. Sunt puşi în situaţii de-a dreptul ingrate. Ca de pildă când îi întrebi despre frauda evidentă de la votarea legii pensiilor. N-aş vrea să fiu în pielea lor de veritabili mistificatori ai realităţii.
Mircea Andrei, senator fiind, iar nu deputat, nu a fost parte la hoţia din Cameră. A scăpat de ruşinea de a fi arătat cu degetul. Ca lider PD-L, însă, trebuia să dea un răspuns pentru ticăloşia la care s-au pretat colegi de-ai săi de partid şi de coaliţie guvernamentală. L-am chestionat, într-o conferinţă de presă, în legătură cu subiectul. Eram oarecum curios să-i aflu părerea.
Răspunsul? Fără îndoială, neconvingător. Citez cu aproximaţie: „Sunt foarte mulţi parlamentari care fumează. Parlamentarii erau la ţigară pe holuri şi, când s-a apropiat momentul votului, au fost chemaţi în sală, prin SMS, de către liderul de grup. De aceea nu s-au văzut (în imaginile tv) toţi în sală, unii erau pe drum”. Varianta senatorului Andrei nu se susţine câtuşi de puţin. Din fericire, imaginile sunt limpezi ca lumina zilei: în momentul numărării şi al consemnării voturilor, dublate sau triplate mincinos sub ochii de Miss ai Robertei Anastase, în sală erau mai puţin de o sută de deputaţi, iar de pe holuri nici vorbă să intre puhoi de parlamentari vicioşi.
Reţineţi, însă, că Mircea Andrei a precizat, din capul locului, că este ipoteza lui, ipoteză care poate sau nu să coincidă cu realitatea. Spre deosebire de comunicatorii PD-L la care făceam referire, Andrei nu s-a aventurat să fie avocatul unei cauze pierdute. Explicându-i de ce varianta pe care a prezentat-o nu stă în picioare, nici nu s-a enervat, nici nu a insistat: „N-am fost în sală ca să ştiu”, s-a repliat el, vrând să închidă subiectul.
De ştiut, ştie prea bine care este adevărul. Din raţiuni politice, nu poate să-l afirme tranşant într-un spaţiu public. A răspuns, însă, cu moderaţie, refuzând să pledeze în favoarea unei porcării care mai coboară PD-L cu un procent sau două în sondaje. A fost reţinut în declaraţii nu din exces de moralitate. Dacă grosolănia de la legea pensiilor s-ar fi întâmplat pe vremea când Traian Băsescu şi PD-L încă se bucurau de popularitate, sunt convins că Mircea Andrei ar fi avut o cu totul altă atitudine. Acum, însă, Băsescu şi partidul sunt în derivă şi nu vrea să „moară” cu ei de gât.
La Andrei primează instinctul de supravieţuire politică. Atât el, cât şi alţi democrat-liberali, până nu demult „soldaţi” credincioşi ai lui Traian Băsescu şi ai PD-L, au făcut un pas înapoi. Conştientizează că Băsescu şi-a pierdut complet busola şi că în partid începe să domine haosul. Încearcă să se distanţeze de imaginea execrabilă a preşedintelui şi a formaţiunii politice pe care o reprezintă. Nu mai sunt dispuşi să apere sau să gireze necondiţionat toate greşelile şi prostiile altora, chiar dacă e vorba de Traian Băsescu, Emil Boc sau Roberta Anastase. Uşor, uşor, se apropie alegerile. Mircea Andrei, parlamentar votat uninominal - a nu se uita, are de purtat un război electoral foarte dificil în Argeş. Este războiul lui şi al filialei de aici, iar nu al liderilor PD-L de la Bucureşti. Realizează că şansele sale ar fi nule dacă ar continua să facă, public, pe avocatul lui Băsescu sau al lui Boc.
MIHAI PAUL CODUNAS
Această adresă de email este protejată contra spambots. Trebuie să activați JavaScript pentru a o vedea.

Enervant Mircea Andrei ăsta, nu-i aşa? Să stea acolo, cu şmecherii lui de Bucureşti, nu să vină să le strice apele celor din PDL Argeş! Cu ce ajută el partidul dacă vine şi se bagă singur în seamă? De ce-i ignoră şi-i umileşte pe titularii de drept? Probabil la asta s-au gândit democrat-liberalii, sâmbăta trecută, în timpul unei întâlniri conspirative desfăşurate la Baza nautică de la Budeasa.
Adevărul e că, în ciuda abilităţii de care a dat dovadă, mai marele PDL Argeş are viaţă grea. Dacă Ilie Moromete s-ar mai afla printre noi, ar fi constatat că senatorul Mircea Andrei a nimerit la Piteşti într-o perioadă tulbure în care timpul pare să nu mai aibă răbdare cu oamenii. Presiune vizibilă, istericale la greu, lovituri pe la spate şi haos, aşa se poate descrie situaţia pe care el este condamnat s-o gestioneze. Mai cumplit decât haosul din PDL Argeş este faptul că unii dintre subalternii săi nu-şi dau seama că e haos, şi se mint că, de fapt, e o versiune originală a ordinii. Sau o veselie continuă, deşi un lucru nu poate avea decât un singur nume adevărat. Despre situaţia din PDL Argeş se poate discuta însă la nesfârşit, pe diverse tonuri şi în diverse scopuri. Singura problemă este de interlocutor. Pentru că, până una alta, senatorul Andrei este înconjurat de titularii din PDL, mulţi dintre ei prezenţi la şpriţul şi puciul de la Budeasa. Deşi, până la urmă, nu e vorba de partizanate aici sau de preferinţe personale, iar Mircea Andrei se află la distanţa necesară ca să distingă negrul de alb şi albul de gri. Nu e nici detaşat, nici implicat.
Cu toate acestea, cel puţin deocamdată, mâna lui Mircea Andrei va avea ceva probleme de vizibilitate la Argeş. În primul rând, pentru că a preluat nu o echipă, ci o cantitate industrială de probe cu amprentele lui Cristian Boureanu. Adică nu politicieni, nici oameni puşi pe treabă, ci doar negustori de zerouri, intriganţi şi pupincurişti. În al doilea rând, pentru că traficul de pe centura ocolitoare a Piteştiului s-a mutat prin centrul oraşului, exact prin faţa sediului PDL acolo unde au parcat indivizi a căror prostie, după cum veţi vedea şi în stenogramele puciului de la Budeasa pe care le publicăm în articolul din paginile 10-11, depăşeşte pragul comic şi ajunge în stadiul eroic. Adică personaje care nu ştiu că a conduce orice (o instituţie, o afacere, o maşină) presupune un IQ cu un anumit număr de cifre. Sau că a conduce reprezintă o meserie în sine, pentru care nu au toţi aptitudini. Noroc că puciştii nu sunt de neînlocuit, fireşte, iar preşedintele are încă timp să-şi aleagă alţii. Şi atunci, în fine, se va vedea mâna lui.
Neluţu DINU

Pagina 48 din 48