Opinii (662)

O, Doamne, cât de mult îşi preţuieşte statul acesta cetăţenii săi. Câţi sunt şi când se duc.
Adrian Păunescu. Toţi poeţii la un loc din toată istoria noastră literară nu au însumat atâta iubire, nu au fost admiraţi de atâtea zeci de mii de tineri, nu au fost ovaţionaţi în atâtea săli, pe atâtea stadioane, în atâtea oraşe.
Numai în oştiri, la război, se puteau aduna pe vremuri atâtea mulţimi, la răscoale şi la revoluţii şi la mitinguri... Dar numai la el bucuroşi, fericiţi, uneori până la extaz sau chiar căzuţi în transă.
Chiar şi numai pentru atât - dar n-a fost numai atât, din cele trei sute de mii de versuri s-ar putea selecta câteva cărţi de excepţie - se cuvenea să fie înhumat cu onoruri militare.
Şi a fost. Generos cum este, statul a făcut pentru el sacrificiul de a rupe din bugetul său sărac şi de împrumut cu dobândă suma care să acopere costul gloanţelor oarbe care s-au tras în cele trei salve, după regulament. Chiar dacă ar fi fost muniţie rămasă în stoc din timpul războiului şi înregistrată fără valoare, tot ar fi fost ceva... La care s-a mai adăugat şi fanfara militară şi o formaţiune de militari în costume de paradă. Ca dovadă de cât suflet pune statul pentru fii săi.
Dar ce păcat că ţara n-a văzut acel moment. Şi nici nu l-a auzit din gura statului. Adică de la nivelul conducerii de stat. Şi cine este conducerea statului la această oră? Bineînţeles preşedinţia, guvernul, parlamentul. Şi ce a făcut pentru ca fapta ei să fie cunoscută instantaneu de cât mai mulţi cetăţeni? Nimic! Ba chiar a deturnat-o. Când sicriul poetului era vârât în criptă, pe posturile de televiziune ale statului se transmiteau cântece de veselie, joc şi voie bună, snoave şi fâţâieli de majorete dezbrăcăţele şi lipicioase.
Este adevărat că televiziunile, oricât de naţionale şi de publice ar fi, nu sunt conduse de preşedintele ţării, de şeful guvernului, de preşedinţii camerelor parlamentare. Că ele au conduceri colective din reprezentanţi care lucrează după program aprobat şi dau seama de activitatea lor prin rapoarte periodice. Că angajamentul televiziunilor este de a rămâne echidistante. Neutru, pasiv, indiferent, ba chiar sfidător, statul a cedat mogulilor iniţiativa şi dreptul de a transmite ceremonia, care, prin televiziunile lor, au relatat totul de la Ateneu la biserică, de la biserică la cimitir, din prima până în ultima clipă.
Acuma, eu nu ştiu dacă n-au existat şi anume lacune. Nu l-am văzut şi nu l-am auzit în momentul despărţirii nici pe reprezentantul preşedintelui, nici pe al guvernului, nici pe al parlamentului. Nici prezenţa ministrului culturii, domnul Kelemen Hunor, care nu se poate să nu fi fost pe acolo.
În rest, puterea poate să stea liniştită. Cu vremea, amintirile se vor amesteca şi nimeni nu va mai şti cine a transmis evenimentul. După cum nu se mai cunosc nici sursele imaginilor cu domnul Emil Boc la coasă, cu domnul Traian Băsescu pe ringul de dans, cu doamna Udrea pe calul bălan.
Nu vă faceţi iluzii, domnilor poeţi!
Prof. Marin Ioniţă

Joi, 11 Noiembrie 2010 17:14

Să-l judecăm pe Păunescu?

Scris de

În timp ce poetul agoniza pe patul de spital, jurnalistul argeşean Mihai Alexandrescu scria pe blog:  “Citesc ştiri despre Păunescu, foarte bolnav, internat, cu pronostic incert. În toate ştirile, poetul este dublat de lingăul lui Ceauşescu. Caracterul stă ca o umbră hâdă în spinarea sensibilităţii poetice. Este un complex existenţial care nu poate fi extras din tragic. Răul din societate a existat şi pentru că au existat oameni - unii chiar sensibili şi talentaţi - care au pus umărul la proliferarea lui. Hitler n-ar fi fost posibil fără Goering şi Goebbels, iar Ceauşescu fără păuneşti de tot soiul şi de toată mâna. Cea mai tristă scuză - şi cea mai tragică - este aceea că a lăudat ca să poată scrie. Ca şi cum scrisul n-ar fi fost, altfel, posibil. Sunt mulţi astfel de foşti care se scuză în acelaşi mod. În fapt, găsesc scuze, explicaţii, pentru a fi fost cândva nişte jigodii“. Apoi s-au rostit nume.
În faţa unei astfel de judecăţi brutale (măcar în context), în liniştea Tribunalului opiniei publice, m-am ridicat şi am spus:  „Prieteni, ar fi bine să renunţăm la a pune etichete - Paler, secretînd ură, Păunescu, lingăul lui Ceauşescu, Celine şi Pound - admiratori ai nazismului, Kundera - colaborator. O judecată dreaptă se face după fapte, după consecinţele faptelor, după circumstanţele în care s-a făptuit, după intenţiile făptuitorului. Ceea ce nu-i reuşea totdeauna nici măcar lui Solomon. Noi, ceilalţi, mai bine ne-am conduce după principiul - Să arunce primul piatra cel care n-are niciun păcat! În ce mă priveşte, pe măsură ce îmbătrînesc, sînt tot mai puţin tentat de judecăţile morale. Probabil că mi-am luat şi eu partea de ticăloşie, probabil că observ cît de mică e diferenţa între bine şi rău”.
Atît mi-a trebuit! Cu o privire încruntată, Mihai a scris: “Nu relativiza lucrurile! Hai să vedem fapte şi situaţii, dacă vrei… Paleologu poate fi iertat că a turnat sub tortură. Când îţi bagă acul sub unghie, milimetru cu milimetru şi când îţi zdrobeşte încheieturile, nu mai eşti un om integru. Asta este o circumstanţă, aşa cum spui. Dar când nu te obligă nimeni - dar nimeni! - să fii poet de curte şi totuşi o faci (fiind tezist, legitimând prin poezie un sistem criminal şi un dictator) singura problemă rămâne mizeria caracterului - pe care n-ai cum s-o ascunzi semenilor tăi prin disimulări şi fraze!  Consecinţele, în cazul de faţă sunt uşor de văzut (…) Dictaturile găsesc un reazem puternic în astfel de gesturi şi dacă astfel de gesturi n-ar exista (comise de fel de fel de oportunişti), dictaturile n-ar exista - ţi-a spus-o Hannah Arendt, în “Originile totalitarismului”… Să arunce primul piatra cel fără de păcat????… Păi, una e să fi achitat întreţinerea cu două zile mai târziu şi alta e să fi unul dintre stâlpii de susţinere a propagandei comuniste. Una e să tragi o palmă cuiva, alta e să siluieşti un popor. Sunt păcate şi păcate, despre ce vorbim aici? (…) Dacă le dăm naibii de judecăţi morale, înseamnă că totul e permis, or, hai să fim serioşi, nu-ţi trebuie doctorat în ştiinţe morale ca să pricepi că n-a fost bun comunismul”
Simţind că îmi fuge pămîntul de sub picioare, am mai avut puterea să murmur: “Mişule, în urmă cu vreo zece ani am făcut o emisiune TV cu Păunescu. El se aştepta la mai mare deferenţă, însă io l-am pocnit cu aceleaşi aprecieri pe care le faci tu, acu… La început, s-a enervat! M-a luat de sus, mi-a spus bancul cu iepuraşul care curăţă puşca şi spune prostii. Apoi a început să se apere, să spună că el a crezut în ideile de stînga, că Ceauşescu din anii 70 nu era tot ala din 89, că personal a promovat valorile româneşti, că la Cenaclu s-a cîntat “Trăiască Ceauşescu…” dar şi colinde, şi John Lennon. În faţa încrîncenării mele inchizitoriale, a renunţat, în sfîrşit, să argumenteze. Pe faţă i se citea o tristeţe uluitoare. Probabil că-şi spunea: uite ce s-a ales de viaţa mea, de vine orice tînăr de-ăsta şi mă judecă de parc-ar avea dreptul, de parcă ideile mele, poeziile mele, gazetăria mea n-ar mai însemna nimic în faţa păcatului că l-am omagiat pe Ceauşescu… În faţa acestei tristeţi, mie mi s-a făcut ruşine să mai judec. Ceea ce-ţi doresc şi ţie. Pentru că aici nu e vorba despre comunism ci despre un om. Cu lumini şi umbre. Repet - să ridice piatra cel care n-are niciun păcat! 
P.S. Niciodată nu te decizi cît de ticălos vei fi. Pur şi simplu, se întîmplă.
Vorbele astea mi-au adus şi mie condamnarea. Mişu a dat verdictul: “Cristi, vezi tu cum “naturelul” oamenilor din România a fost alterat - şi se vede şi în ziua de azi? (…) Tristeţea lui, într-o emisiune confortabilă de televiziune? Pentru o secundă, hai să ne imaginăm “tristeţea” lui N. Steinhardt, a lui C. Noica, a lui M. Vulcănescu etc. când venea noaptea, la Gherla, iar caraliul venea să-i scoată la anchetă. Nu la o anchetă călduţă în faţa camerelor de luat vederi, ci la ancheta aia cu pumni în faţă, bocanci în stomac şi pleznituri cu vâna de bou. Hai să ne gândim la oameni ca Petre Ţuţea care şi-a sfidat anchetatorii. Ăştia îi spuneau: “Am auzit că ai vorbit împotriva regimului…” Iar el răspundea: “Împotriva voastră vorbeşte toată lumea, eu ce să mai adaug?” Şi îşi lua bocancul în gură… Iar, înaintea morţii, era în stare ca, pentru poporul român să strige “Excelsior!” Să ne amintim de Radu Gyr, care a făcut închisoare pentru o poezie! De Nichifor Crainic! Tristeţea lui Păunescu…. Ce mari manipulatori au fost oamenii ăştia, dragă prietene! Ţi s-a făcut ruşine să mai judeci? De ce? De cine? Ce mari manipulatori au fost! Autorii pe care i-am numit nici măcar nu se studiază în şcoala românească. Asta e nedreptatea. Asta e ruşinea. Şi de aici ar trebui să vină tristeţea…  Despre ticăloşie să vorbim? Oamenii care au ales să crape în închisorile comuniste au ales că nu trebuie să fie DELOC ticăloşi. Veneau dintr-o epocă în care demnitatea nu era o vorbă goală… Tocmai ca noi să înţelegem ce înseamnă să crăpi demn şi să nu cădem în genunchi ca robii în faţa oricărui serv al regimului. Mă uit cu durere că acest comunism a reuşit să le pulverizeze exemplul. Ne amintim tristeţile lui Păunescu şi-i uităm pe martiri. Adevăraţii martiri. Le ţinem cărţile în bibliotecă, îi citim, dar le uităm vieţile, exemplele lor”.
Ce să mai zici cînd sînt chemaţi la bară Ţuţea, Radu Gyr şi Noica? Am căzut la loc pe scaun. Şi am căutat să-l urăsc şi eu pe Păunescu, măcar atît cît îl iubesc pe Noica. Dar n-am reuşit. Da, Păunescu are păcatele lui. Da, nu poate sta în faţa unor martiri morţi în închisori. Dar măcar o condamnare cu suspendare se poate? Pot salva de la ardere măcar poeziile lui de dragoste? Măcar jurnalismul excelent de la “Flacăra”, unde Paler a publicat “Un muzeu în labirint” şi Nistorescu s-a consacrat cu reportaje? Pot să păstrez un pic din emoţia Cenaclului Flacăra? Vă rog frumos, măcar atît se poate?
P.S. La ora trimiterii acestui material către gazetă, Adrian Păunescu se agăţa încă de viaţă. Dumnezeu să aibă milă de sufletul lui!
(Cristian Cocea)

Joi, 11 Noiembrie 2010 17:05

Pe când următoarea alianţă PDL-PSD?

Scris de

Puţini mai vorbesc despre trecuta şi monstruoasa coaliţie PDL-PSD. De parcă nici n-ar fi existat vreodată, colaborarea pe care cele două partide au avut-o a intrat într-o nemeritată şi perversă uitare. Privind la disputa de acum dintre democrat-liberali şi social-democraţi, care arată, la prima vedere, atât de sinceră şi sigur definitivă, nu îmi pot reprima o întrebare: pe când următoarea alianţă PDL-PSD? Să nu vă grăbiţi să spuneţi că o astfel de întreprindere este imposibil de repetat. Totul e posibil în politică.
Să ne amintim că PSD a bătut palma cu PDL la capătul unor ani de opoziţie în care l-a criticat categoric pe Traian Băsescu. Nu doar că l-a criticat. A pus umărul, decisiv, la suspendarea preşedintelui în Parlament. Prin mizerabila înţelegere încheiată cu portocaliii, PSD l-a legitimat pe Băsescu, adică tocmai pe omul pe care îl acuzase, pe bună dreptate, cu probe, de încălcări ale Constituţiei în calitatea sa de şef al statului.
PDL, la rândul lui, a pupat acolo unde scuipase cu vrednicie. Hrebenciucii, ca prin minune, au devenit frecventabili pentru spălătorii de punţi ai comandantului Băsescu. Peste noapte, neocomuniştii, amicii mogulilor şi baronii din judeţe au căpătat, în ochii băieţilor de mingi ai jucătorului de la Palatul Cotroceni, aură de parteneri perfecţi întru, cum altfel?, salvarea ţărişoarei. Iar Iliescu şi Năstase nu mai erau o problemă morală. Bordelului politic, odată construit, i-au dat şi nume, onorabil: Parteneriatul pentru România. Ca şi cum unei curve i-ai zice principesă.
Şi să ne amintim cât de bine s-au înţeles Constantin Nicolescu şi Cristian Boureanu, pe atunci liderul PDL Argeş, la împărţirea funcţiilor guvernamentale din judeţ. Negocierile au mers ca pe roate. Ca şi cum cei doi n-ar fi fost vreodată adversari. Ca şi cum Boureanu n-ar fi vorbit, cu numai câteva luni înainte, de „caracatiţa afacerilor clanului Nicolescu”. 
Precedentul există. Să crezi şi după cele întâmplate că PDL şi PSD sunt realmente duşmani de moarte ireconciliabili şi că o altă horă a prieteniei interesate nu se mai poate încinge, în vecii vecilor, între cele două formaţiuni cu origini feseniste se cheamă naivitate sau prostie cruntă. Oricât de tare s-ar război ele astăzi în declaraţii şi oricât de mult s-ar împroşca cu noroi, o viitoare nouă alianţă de guvernare PDL-PSD nu este exclusă.
Nu uitaţi că şi după alegerile parlamentare din 2012 tot Traian Băsescu va fi preşedinte. Ca şi după parlamentarele precedente, de la finele lui 2008, va avea un cuvânt, greu, de spus în formarea coaliţiei care va guverna şi în desemnarea primului-ministru. Ţinând cont de precedent şi de neseriozitatea clasică a politicianului român, chiar dacă datele sunt altele decât atunci, nu văd de ce Băsescu nu ar opta iarăşi pentru o formulă PDL-PSD şi nici de ce democrat-liberalii şi social-democraţii s-ar împotrivi să înfulece din nou împreună la masa cu bucate a puterii. Poate, totuşi, nu se va ajunge la aşa ceva. Vreau să spun, însă, şi ăsta este unul dintre motivele care m-au determinat să scriu pe această temă, că ar fi cazul ca pedeliştii şi pesediştii să o lase mai moale când se porcăiesc unii pe alţii. Au guvernat, umăr lângă umăr, iar nu acum un secol, ci anul trecut. Mai uşor cu ipocrizia şi cu teatrul! Celălalt motiv care m-a făcut să abordez subiectul este uitarea ce se aşterne peste o realitate care acum, din raţiuni de imagine şi din raţiuni electorale, îi deranjează pe democrat-liberali şi pe social-democraţi, realitatea că în 2009 au stat bot în bot la guvernare. Ei vor ca românii să uite, noi-nu!
(Mihai Paul Codunas)

Joi, 04 Noiembrie 2010 17:51

Un stat imbecil

Scris de

Primeşti uneori, ca ziarist, câte o informaţie care, în clipa imediat următoare, te blochează. Iar în a doua clipă, te face să te uiţi lung în jur, căutând cărarea pe care s-o apuci să pleci, învârtindu-te, din ţară. Atât de mare îţi este revolta. Mi s-a întâmplat asta chiar acum două zile, de unde nu mă aşteptam. Discutând la o cafea, despre una, despre alta, cu o cunoştinţă care lucrează în Administraţia Penitenciarelor, la un moment dat a început să-mi povestească despre sistemul de detenţie din România. Şi uite-aşa, a scos porumbelul. Zice, ştiţi domnu’ Bădescu, cam cât costă pe lună întreţinerea unui deţinut? 27 de milioane. M-a luat cu ameţeală. Imediat în minte s-au rotit mecanismele comparaţiei şi mi-am adus aminte că un alt amic, care lucrează la spital, îmi spusese nu demult că raţia de masă pentru un bolnav internat este de numai 7-8 lei pe zi, adică, însumat, vreo două milioane lei vechi şi ceva pe lună. Comparaţi şi dumneavoastră 27 de milioane pentru domnul infractor, cu 2 milioane pentru domnul bolnav sau, extinzând, cu 5-6 milioane salariu pentru domnul profesor, ori, la fel, 5-6 milioane pentru domnul funcţionar. Deci minunatul nostru stat îşi permite să aloce aproape 1.000 de dolari pe lună pentru un puşcăriaş, dar nu dă mai mult de 50 de dolari pentru un bolnav din spital. N-aveţi aceeaşi senzaţie, de roit din ţară? Din păcate, nu toţi putem să facem asta.
Dar lucrurile nu se opresc aici. Aceeaşi cunoştinţă a continuat să răsucească cuţitul. Mi-a spus cum trăieşte domnul puşcăriaş, ca să fim perfect aliniaţi la lumea civilizată şi la drepturile omului. Că altfel vine Comisia Europeană să ne tragă de mânecă. Îi vine, de pildă, chef infractorului să spargă televizorul, la care este obligatoriu să i se asigure dreptul să se benocleze, şi îl sparge. Apoi face scandal, rânjind, să i se ia altul. Are poftă să înjure gardienii, înjură cât îl ţin bojocii, că n-ai ce-i face. Mai mult, i se dă păpica de 3 ori pe zi, plus două gustărele între mese, să nu se anemieze, săracul. La muncă, ferească sfântul să iasă, că e abuz. La americani, care şi-au făcut autostrăzile cu puşcăriaşi, n-a mai fost abuz şi încălcare a drepturilor omului. La noi însă, infractorul trebuie cocolit, protejat, îmbuibat şi nestresat cu vreo activitate. Totul pe bani grei, câţi nu intră pe lună nici într-o familie de mijloc. Asta ca să se poată elibera infractorul vioi şi zdravăn din puşcărie şi să aibă putere să dea din nou în cap la cineva. Că e bine la pârnaie, ca la pension. Ce prost din lumea asta ţi-ar mai da 27 de milioane pe lună ca să freci menta? Nimeni, în afară de statul nostru imbecil.
(Mihai BĂDESCU)

Joi, 04 Noiembrie 2010 17:15

Miliardarii

Scris de

Nu cred că sunt eu sărac pentru că sunt ei bogaţi. Că şi-au supt avutul din puţinul meu. Nu-i iubesc, nu-i urăsc. Dar nici nu pot să-i ignor. Dimpotrivă, aş putea spune că ma fascinează...
Cum, adică, domnule, ai putut dumneata ca până la vârsta de 43 de ani să strângi o avere de o sută de milioane de euro? Ai găsit cumva comoara dacilor sau a lui Maniuc - bey, ai jefuit vreun mormânt necunoscut din Valea Regilor egipteni, ai flotă de corsari somalezi în Mediterană, ai exploatat aurul, argintul şi uraniul de la Roşia Montană, ai spart băncile elveţiene, ai vândut pescadoarele şi tancurile petrolifere româneşti, ţiţeiul din pământ?
Cum, nimic din toate astea? Aveai 22 de ani când a început tranziţia. Nu putea fi în nomenclatura partidului aflat atunci la putere, nu aveai acces la conturile din băncile străine, nu erai ofiţer superior în securitate, nu ai moştenit fabrici, moşii, păduri, palate.
Ce mă vrăjeşti pe mine cu proiectul „Răsărit de soare” pe care l-ai finalizat anul trecut în cartierul Titan din Bucureşti? Cu „Confident travel”, altă minunăţie? Cu afaceri în construcţii şi imobiliare? Ce sunt toate acestea? Operele dumitale, domnule Vişoiu? Eşti un creator, domnule?
Ce creator? Ai pictat „Carul cu boi”? Ai scris „Luceafărul” sau „O noapte furtunoasă”? Dumneata ai compus „Rapsodia Română”, dumneata ai fost Ştefan cel Mare sau Richard III pe scena teatrului Naţional? Dumneata ai zidit Mănăstirea Meşterului Manole de la Curtea de Argeş?
Nu? Păi atunci...
Păi atunci asta e, oameni buni! Marii oameni de afaceri sunt nişte mari creatori! Poate unii chiar atinşi de aripa geniului!
Să faci o lume din nimic, aceasta este minunea...
Scriitorul, cel mai rudimentar, are în faţă măcar o bucată de hârtie şi un creion. Pictorul, un petec de pânză prinsă în pioneze, un sfârtoc de cărbune, o pensulă, nişte vopsele. Compozitorul neapărat un pian. Actorul are nevoie de un text, de o scenă, de un regizor, de un sufleor. Mulţi dintre milionarii de azi n-au avut, la pornire, nici măcar o tarabă în piaţă. Idei, imaginaţie, vocaţie. Toată energia lor creatoare în cutia craniană. Aştepta acolo precum gogoloiul universal înainte de Big Bang. Explozie, expansiune...
Universul lui Vişoiu, universul lui Lazăr, Dumitru, Badea, Brănescu, Pănescu şi Penescu, Zamfir, Axinte, fraţii Prodănel, Proca, Tolea, Niţu, Văsâi, Burnei, patronii de la Brio-Star, de la Regent, de la Corona şi destui alţii. Ai noştri, de la noi...
Oameni şi ei. Vişoiu face, într-adevăr, figură de vedetă de cinema, ceilalţi, ca noi toţi... De fapt nici poeţii, nici pictorii, nici actorii fără fard nu arată ca nişte „monştri sacri”. Nu mă agasează şi nu mă lasă indiferent. Succesul lor mă bucură cum bucuros sunt când aflu că un scriitor, un actor, un artist plastic, un om de ştiinţă din urbea noastră se impune în aprecierea naţională, ba chiar trece cu faima peste hotare.
De ce să am ceva împotriva lor, ce să aibă ei cu mine? Trăim în lumi paralele. Eu scriu cărţi, ei strâng milioane. Numai că literatura nu ţine de foame, iar banii chiar pot să aducă fericirea...
(Prof. Marin Ioniţă)

Cum era România la 1935? Ca şi astăzi - un amestec de otravă şi parfum, o ţară a contrastelor, locuită de nemernici şi poeţi. Poate cu ceva mai mult stil, în ambele direcţii. Constantă istorică - luarea lucrurilor “în uşor”, ca la Porţile Răsăritului. Un tablou amănunţit al “situaţiunii” este de găsit în “Indexul fiinţelor, lucrurilor şi întîmplărilor” din jurul lui Mateiu Caragiale, excelenta carte a literatului Ion Iovan. Aflăm astfel că:
# Dramaturgul naţional al românilor, I.L. Caragiale, amploaiat la Regia Monopolurilor Statului, o seduce pe Maria Constantinescu, o umilă muncitoare într-o fabrică de ţigări, în urma acestei legături născîndu-se, la 1885, un băiat botezat Matei. Mama şi copilul vor fi părăsiţi imediat, întrucît tatăl urcă pe cai mari - directoratul Teatrului Naţional, apoi o căsătorie aducătoare de zestre cu Alexandrina Burelly.
# Bastardul va fi tolerat în casa Caragiale, însă nu va fi iubit. Creşte singuratic şi dezvoltă o ură amestecată cu dispreţ faţă de cel numit “mon gogo pere”. Adevărat complex oedipian, care îi va modela întreaga viaţă. În timp ce Caragiale tatăl năzuieşte să devină cel mai de succes berar din Bucureşti, intrînd chiar în “Societatea internaţională a Chelnerilor”, Mateiu se scufundă în visări istorice, îşi inventează o ascendenţă ilustră şi hotărăşte să devină opusul părintelui său - adică un dandy.
# În 1904, Caragiale primeşte o moştenire consistentă. Imediat se mută la Berlin, cu rentă. Va reveni în ţară doar în preajma campaniilor electorale, interesîndu-se pentru un post de deputat... Mateiu este dat la Facultatea de Drept, pe care n-o frecventează deloc. Cu banii de taxe, îşi cumpără cele dintîi costume, pălării, bastoane. Va constitui, în timp, o garderobă uluitoare, considerînd că imaginea este o componentă a stimei de sine. Îşi fixează şi idealul - căsătoria “la pont”, cu o damă bogată, dacă se poate mult mai în vîrstă.
# Caragiale tatăl moare în 1912. Mateiu este exclus de la moştenire. Va trăi într-o relativă sărăcie, pînă în momentul cînd va ajunge să servească drept şef de cabinet ministerial în guvernul Titu Maiorescu. Începe să colecţioneze decoraţii şi să scrie. Dar guvernul conservator cade, revin liberalii, aşa că Mateiu demisionează imediat, iritat pe această “duşmănoasă Românie Mare”, care îşi bate joc, crede el, de aristocraţia locului.
# Face gazetărie, fără mare convingere, la “Seara”, foaia magnatului Alexandru Bogdan - Piteşti, un fel de mecena al filo-germanilor, de unde încasează mari împrumuturi, fără să-şi pună problema restituirii. Profită şi de femeia argeşeanului, “o poloneză vulgară, lipsită de caracter şi de bună-creştere”.
# Norocul i se schimbă fundamental în 1923, cînd reuşeşte să se căsătorească cu Marica Sion, o doamnă cu 25 de ani mai în vîrstă ca el, posesoarea unei moşii de cîteva sute de hectare, lîngă Fundulea. Căsătoria se consumă într-un “wagon-lit”, în trenul spre Sibiu, unde proaspătul cuplu pleacă în luna de miere. Mateiu va reveni mereu în burgul transilvan, pentru a comanda stofe germane şi a studia, la Muzeul Bruckenthal, heraldica familiilor nobiliare, căutîndu-şi strămoşi mai iluştri decît berarul. Îi va identifica, într-un act de la 1665, semnat de familia Karabetz de Nagy-Buny. Cum soaţa ardeleancă a străbunicului Luca Caragiale fusese  născută Carabăţ, legătura e gata!
# La Sionu, moşia Marichii de la Fundulea, Mateiu se va dedica exploataţiei agricole, stabilind o serie de legături cu arendaşi, boieri locali şi exportatori de cereale, va creşte o specie de curcani albi (intenţionînd să cîştige Premiul fermierilor), va organiza o grădină botanică după model occidental şi va scurta cerul, din martie pînă-n octombrie, cu un binoclu puternic, în căutarea constelaţiilor. În momentele cînd e prezent la conac, Mateiu va ridica pe un catarg de opt metri steagul propriu, cu armele şi culorile strămoşilor Karabetz.
# “Craii de Curtea Veche” îi aduc 47 de mii de lei, premiul societăţii Scriitorilor Români. Critica este împărţită. Cei mai mulţi sînt de părere că avem de-a face cu o voce unică în literatura română. În schimb, în “Istoria” sa, George Călinescu minimalizează singularul roman şi se amuză de excentricităţile autorului.
# La 1935, ţara este condusă de camarila din jurul lui Carol al doilea. Din grup fac parte Elena Lupescu-Wolf, o evreică de la Iaşi, pentru care Regele îşi timisese Regina în exil, Gabriel Marinescu, prefectul Poliţiei Capitalei, colonelul Urdăreanu, prefectul Palatului, industriaşii Malaxa şi Auşnit, bancherii Blank şi Kaufmann. În acelaşi an, după ce cunoscuse succesul cu “Craii de Curte Veche”, Mateiu hotărăşte să-şi ia o amantă, în persoana Emmei, fiica unui evreu cu prăvălie de mărunţişuri în Tîrgul din Vale, în Piteşti.
# Bucureştiul anului 1935 avea şampanie franţuzească şi cîini vagabonzi (unul îl muşcă pe Mateiu, iritat de baston...), blocuri moderne şi tractire, automobile şi negustori olteni, cu cobiliţa în spate. La librării găseai cele mai noi romane de la Paris, mahalalele aveau fîntîni cu cumpănă şi lămpi cu gaz. Cu melonul pe cap, Mateiu se plimbă pe Calea Victoriei, de la Palatul cu lei al Cantacuzineştilor pînă după Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni. Periplul se încheie la Librăria Hertz sau la Capşa, pentru etalarea mănuşilor fine şi a inelelor cu piatră scumpă.
# În timp ce extremismele politice cresc în Europa şi în Rusia, Mateiu lucrează la o visată Uniune a Regatului român cu Ungaria, sub regele Carol al doilea, avînd deviza “Un rege, două ţări, trei popoare”. Negocierile cu Horty se poartă prin intermediul unor grofi transilvani. Inutil să remarcăm că nu se va alege nimic din ele...
# În 1936, Mateiu va muri subit, înainte să împlinească 50 de ani. Motivul oficial al decesului - atacul cerebral. Autopsia este refuzată iar funeraliile sînt grăbite la maxim. Prietenii nu reuşesc să-l vadă, însă îşi aduc aminte că mereu s-a temut că va fi otrăvit de cumnata sa, care nu privea cu ochi buni mariajul. Totul rămîne sub pecetea tainei. Aşa s-a strămutat din această lume omul care va fi numit, mai apoi, “cel mai reacţionar scriitor român”. Dar şi cel mai strălucit!
(Cristian Cocea)

Disputa, altfel surdă, dintre cele două mari tabere din PSD Argeş şi-a consumat un nou episod săptămâna trecută. De această dată, locul confruntării a fost public: Colegiul Prefectural. Boicotul primarilor PSD împotriva manierei în care Guvernul împarte banii statului, favorizând localităţile cu edili PD-L în detrimentul celor cu primari social-democraţi şi liberali, a reuşit doar pe jumătate. De ce? Pentru că, surprinzător sau nu, a existat o excepţie notabilă: Primăria Piteşti şi-a trimis reprezentant la şedinţă, pe viceprimarul Gagiu. Ce explicaţie are Tudor Pendiuc?
„Lipsă de comunicare” între el şi viceprimar, spune acesta, susţinând că nu a ştiut că Liliana Gagiu va participa. Pe de altă parte, însă, la insistenţele jurnaliştilor,  Pendiuc detonează „bomba”: nimeni din PSD nu l-a informat în prealabil, concret, în legătură cu acţiunea de protest a edililor social-democraţi: „Nu am avut cunoştinţă ca la partid să fi fost organizată o întâlnire în care să se stabilească ceva. Nici nu am fost sunat”.
În plus, primarul Piteştiului declară că în condiţiile în care era, într-adevăr, vorba de un boicot, Florea Costache şi Florin Tecău nu ar fi trebuit să participe. Cei doi vicepreşedinţi ai Consiliului Judeţean, apropiaţi ai liderului PSD Argeş, Constantin Nicolescu, au fost prezenţi. Retorica lui Tudor Pendiuc sună cumva a reproş la adresa unor oameni de încredere ai preşedintelui Nicolescu. Cert este că nu seamănă a declaraţie de „dragoste”.
Sunt două variante: fie gruparea condusă de Nicolescu l-a „lucrat” pe Tudor Pendiuc, neinformându-l, voit, despre datele exacte ale boicotului, fie Pendiuc, deşi informat, a vrut să fie „spărgător de grevă”. Dacă valabilă este prima variantă şi având în vedere că toţi ceilalţi primari PSD nu au participat, nici personal, nici prin reprezentanţi, (ceea ce demonstrează că au fost informaţi de către conducerea PSD Argeş),  înseamnă că Nicolescu şi ai lui şi-au dorit să-l pună pe Tudor Pendiuc într-o situaţie ingrată, mai ales în faţa colegilor săi de partid. Dacă reală este a doua variantă, cred că intenţia lui Pendiuc a fost aceea de a arăta că el este mai cu moţ în PSD Argeş, că poate nesocoti deciziile lui Constantin Nicolescu şi că vrea să-şi păstreze relaţii bune cu toată lumea, inclusiv cu pedeliştii şi inclusiv cu şefii „portocalii” ai Prefecturii.
Mai este de remarcat un aspect. În şedinţa în care, numeric, în sală dominau democrat-liberalii, primari şi directori de servicii deconcentrate, Florea Costache s-a „trezit” să critice tocmai Primăria Piteşti. Costache s-a declarat nemulţumit că programul pentru montarea de camere video de supraveghere pe străzile Piteştiului trenează. Nu putea să-i atragă atenţia primarului Tudor Pendiuc într-o şedinţă a PSD, adică în spatele uşilor închise? De ce a făcut-o public şi într-un asemenea context?
Vă mai amintiţi? În seara zilei în care s-a desfăşurat cel de al doilea tur de scrutin al alegerilor prezidenţiale, Tudor Pendiuc s-a aflat în fruntea zecilor de pesedişti care au salutat în centrul Piteştiului, cu urale şi cu şampanie, „victoria” lui Mircea Geoană. Gurile rele spun că Nicolescu ştia, la aceea oră, că, de fapt, Geoană pierduse. De ce nu l-a informat şi pe primar? Poate că a vrut ca Pendiuc să se facă de râsul lumii. Cel mai probabil, a fost şi acela, ca şi acum, un capitol din lupta pe care Constantin Nicolescu şi Tudor Pendiuc o poartă pentru supremaţie în PSD Argeş.
(Mihai Paul Codunas)

Joi, 28 Octombrie 2010 23:24

„Ciocănelul” care loveşte strâmb

Scris de

În numele unui principiu corect, Ştefan Ciocănel procedează strâmb. Nici n-avea cum să fie altfel, de vreme ce el însuşi, ca si politician, este croit într-o haină strâmbă. Dacă PDL dorea să facă ordine în sistem, nu trebuia să nominalizeze la şefia Casei de Asigurări de Sănătate un om vulnerabil. Şi, ca să fie foarte clar, Ştefan Ciocănel nu este neapărat vulnerabil fiindcă este de profesie inginer constructor (deşi este cel puţin hilară o asemenea situaţie), ci pentru că are relaţii de afaceri cu rechinii din sistem. Despre asta vorbim şi asta fumează domnul Ştefan Ciocănel, ca preşedinte al Casei de Asigurări de Sănătate Argeş. Nu poţi amenda medicii pe care îi suspectezi că eliberează certificate medicale din burtă, atâta timp cât societatea ta de construcţii îi ridică sediul de firmă celui mai hulpav client abonat la ugerul CAS. Asta nu se cheamă curăţenie în sistem, ci tupeu. Parcă-l şi văd pe mister Ciocănel sărind din adidaşi de indignare, că firma de construcţii nu mai e a lui şi că şi-a cesionat părţile sociale la SC Proinstal Pipe. Aiurea în tramvai. Ştefan Ciocănel este membru în Colegiul Director al Asociaţiei Oamenilor de Afaceri Argeş şi oricine deschide pagina Web a respectivei comunităţi de business îi poate admira poza şi funcţia, în toată splendoarea lor. Acolo scrie foarte clar că reprezintă firma Proinstal Pipe, aşa că să ne mai lase dl. Ciocănel cu vrăjelile, cum că n-ar mai avea nicio legătură cu respectiva societate şi cu afacerile. De fapt, nici măcar el nu mai ştie cu adevărat ce e, preşedinte la CAS, om de afaceri, consilier local sau trezorier la partid. Ciocănel a devenit deja o budincă expirată din care s-au servit, pe rând, ba Cristian Boureanu, ba patronul farmaciei Eva, Aurel Rădulescu, ba Iulian Corbu, patronul de la Club 32 şi lista poate continua. Ce să vă mai povestim? Că, deşi e consilier local şi prin urmare incompatibil, Ştefan Ciocănel a câştigat cu una dintre firmele aflate pe orbita sa un contract de zeci de miliarde pentru reabilitarea punctelor termice din Piteşti? Suntem într-o situaţie absolut schizofrenică fiindcă PDL Argeş a desemnat să strige „hoţii” pe cea mai nepotrivită persoană din partid. Atâta timp cât Ştefan Ciocănel are microbul afacerilor în ADN, nu este el persoana cea mai indicată să amendeze medicii care eliberează certificate medicale din burtă. Acest domn îşi permite să ridice piatra, deşi el poate fi lapidat în orice moment pentru păcate cu mult mai mari decât ale acelora pe care îi loveşte acum. Şi iarăşi ne întoarcem la ceea ce spuneam la început, că, în numele unui principiu corect, taie şi spânzură un politician croit strâmb. Ce credibilitate mai poate avea o măsură bună iniţiată de Guvernul Boc, de vreme ce „Ciocănelul” cu care este aplicată ea în judeţul Argeş loveşte strâmb?
Atâta timp cât furia vremelnicului şef al CAS s-a revărsat şi asupra unor medici care au picat pur şi simplu nevinovaţi în acest scandal, deoarece au în tratament bolnavi cronici de hepatita B, C şi HIV pentru care sunt obligaţi (atenţie!) să elibereze concedii medicale, orice comentarii sunt de prisos. Ca să nu mai amintim faptul că cel puţin doi dintre oamenii în halat alb amendaţi, medicul de infecţioase Alexandru Matrozi şi neurochirurgul Mihai Popescu, sunt chiar instituţii în meseria lor. Doctorul Matrozi e un monument de competenţă şi decenţă, cu o carieră imaculată, întinsă de-a lungul a patru decenii, prin mâna căruia a trecut un sfert din judeţul Argeş. În ceea ce-l priveşte pe Mihai Popescu, acesta e unul dintre chirurgii eminenţi ai României, cu operaţii făcute  la Paris şi cu studii publicate în reviste de prestigiu de pe continent. Ce doctor mai are în judeţul Argeş 700 de pacienţi pe an, veniţi din toată ţara şi care să-l urmeze necondiţionat? Sunt doar câţiva oameni cu specialitatea şi reputaţia neurochirurgului Mihai Popescu în toată România şi noi ne permitem să ne batem joc de el. Nu înţelegem că, instituţional, omul acesta e la fel de important pentru judeţul Argeş cum sunt şeful SRI, arhiepiscopul, prefectul sau preşedintele Consiliului Judeţean. Pentru ce a dat Mihai Popescu, Bucureştiul pe Piteşti? Şi pentru ce a oferit el o şansă la viaţă sutelor de argeşeni care nu mai sunt nevoiţi să se opereze la Bucureşti pentru afecţiuni atât de speciale, cum sunt cele din domeniul neurochirurgiei? Ca să fie batjocoriţi de Ştefan Ciocănel, un inginer constructor lăsat „singur acasă” pe tarlaua sănătăţii argeşene.
(Gabriel Grigore)

Ţăranii. Talpa ţării. Oamenii roadelor pământului. Cine-i mai vede? Cine-i mai aude?
Unde sunt? Cei care au invadat tarabele din pieţe nu prea sunt ţărani şi roşiile, merele, perele, strugurii, alte fructe şi alte legume pe care le vând sunt venite cu trenurile, cu autotrenurile, cu vapoarele de peste ţări şi mări.
Ţăranii. Cine-i mai caută? Pe cine îi mai interesează? Cine-i mai întreabă? Cine-i mai ascultă? Cine îi mai minte? Cine îi mai ademeneşte? Cine îi mai amăgeşte?
Nimeni nu mai ştie nimic despre ei. Nu vrea să mai ştie. Şi de ce ar fi altfel? Ne aflăm la jumătatea intervalului dintre campaniile electorale. Nu mai e nevoie de ei. Partidele politice de la putere şi partidele politice din opoziţie au avut treabă zilele acestea să momească, să făgăduiască, să păcălească, să şantajeze, să ameninţe, să cumpere, şi nu pe sume mici, să corupă parlamentari care să voteze pentru sau împotriva moţiunii, fără să ţină seama de voinţa, de speranţele, sau de neîncrederea celor care i-au ales.
Ţăranii. Au intrat în toamna târzie, intră în iarnă, intră în tăcere, intră în uitare... Ce mai ştii despre ei Majestate? Dacă nu mai ştii nimic, e bine! Dacă stau liniştiţi acolo, în bojdeucele lor, înseamnă că sunt mulţumiţi. De ce să te îngrijorezi dacă nu-i vezi şi nu-i auzi să strige „hoţii, hoţii” la parlament, la guvern, la Cotroceni. Ăia sunt alţii, sunt altceva, lefegii, poliţişti, temnicieri, sindicalişti..
Bine că tace ţara.
Ai auzit, Majestate, de ţăranul acela bătrân care fură crucile de lemn din cimitir? Tabloul este halucinant, un om, în cimitir, în crugul nopţii, când cântă bufniţa, cu o cruce în spinare. Crucea lui. N-are casă, n-are masă, şi-a improvizat un culcuş ca un bârlog de fiară sălbatică, se încălzeşte cu fumul de la lemnul de cruce smuls de la căpătâiul unui mort.
Ai auzit Majestate de o femeie bătrână, de la ţară, care ierna ca guzganii, într-o strânsură de fân? Ar fi fost a opta iarnă, dar i-au dat foc şi la zdreanţa de plapumă şi la fân şi a rămas sub cerul liber şi pământul îngheţat.
Dar de ţăranul bătrân şi el şi bolnav, care şi-a îngropat nevasta în grădină, ca să-i primească pensia în continuare, că numai din asta trăiau şi când a venit poliţia, nu i-a mai rămas altceva de făcut decât să-şi pună capăt zilelor? Dar de ţăranul care s-a spânzurat în grajdul vitelor rămas gol de multă vreme? Dar de cel care şi-a înfipt cuţitul în gât şi şi-a retezat beregata?
Ce ştie guvernul, ce ştie parlamentul, ce ştie preşedinţia, ce ştiu liderii partidelor politice despre toate acestea? Ce să ştie când minciuna „stă cu regele la masă”?
Dar cine eşti tu, MAJESTATE?
Cine dracu, Doamne iartă-mă, eşti???
(PROF. MARIN IONIŢĂ)

Joi, 28 Octombrie 2010 22:16

Poveştile săptămânii. Imperium

Scris de

# Sîmbătă, 16 octombrie. Amiază, după lansarea de la Piteşti a „Cărţii şoaptelor”. Miros de frunze ude, răcoare. Scăpăm de ploaie în saloanele baroce din „La Dolce Vita”. Varujan, istovit după întîlnirea cu cititorii, vrea o palincă. Ştie că, dacă vorbeşti mult, pierzi ceva din suflet.  Omul public, fîntînă la marginea drumului. Despre el, toată lumea şi-a făcut o părere. Şi nu poţi să i-o schimbi. Varujan nu face excepţie. Unii, văzîndu-i tenul arămiu şi pălăria aceea cu boruri largi, îl consideră un mag oriental, gata să scoată panglici şi porumbei. Păcat de pălărie, că a aruncat-o în mulţimea alegătorilor lui Băsescu. Alţii, numărînd cîte femei îl înconjoară, ştiu precis că au de-a face cu un Don Juan de Calea Victoriei, cu un Crai de Curtea Veche. În fine, există voci care-l numesc „cel mai mare finanţist dintre poeţi”, ca şi contra-voci, ce susţin viceversa, mai ales de cînd doamna Udrea a găsit visteria goală. De fapt, Varujan este cu mult mai mult. E suma amintirilor unui neam ales, prigonit pînă la genocid la început de secol XX. Şi despre care dă seamă în „Cartea şoaptelor”. Un roman care conţine istorie mică şi istorie mare, portrete memorabile, tristeţi orientale şi atrocităţi, pilde armeneşti şi vorbe de duh, metafore ale sîngelui şi filosofii ale jocului de table. O carte scrisă elegant, cu frază vibrantă, barocă, departe de mizeriile minimalismului.  Am ajuns la felurile principale - mizăm pe bucătăria italiană şi pe vinul roşu. În timp ce unii laureaţi ai Premiului Nobel pentru literatură sunt seci şi acizi ca un Jidvei, Varujan poate fi comparat cu-n vin de Jerez, onctuos, cu buchet dulce-amărui, cu note de scorţişoară şi piper. Îl ascult povestind bancuri cu Radio Erevan şi mă gîndesc că oamenii ar trebui, pe măsură ce îmbătrînesc, să-şi cîştige dreptul de a citi numai ce le face plăcere şi de a se întîlni numai cu prietenii…
# Duminică, 17 octombrie. Pentru adepţii teoriei conspiraţiei a venit Crăciunul! „Comisia Trilaterală”, elita finanţelor, politicii şi business-ului, s-a întîlnit la Bucureşti, departe de ochii curioşilor. Concert privat la Ateneu, dineu la Cotroceni, acces strict controlat la discuţii. Participanţi grei - Peter Sutherland, preşedintele “Goldman Sachs International” şi al “London School of Economics”, Jacob Frenkel, preşedintele “JP Morgan Chase International”, fost guvernator al băncii centrale a Israelului, Mario Monti, preşedintele pentru Europa al Trilateralei, care este şi preşedinte al celebrei universităţi Bocconi din Italia, fost comisar european pentru concurenţă, Wolfgang Ischinger, şeful departamentului pentru relaţii guvernamentale la “Allianz”, fost ambasador al Germaniei în SUA, lordul Kerr of Kinlochard, vicepreşedinte al “Royal Dutch Shell”, fost ambasador al Marii Britanii în SUA, şi Nigel Higgins, preşedinte executiv al “Rothschild”. Amfitrioni - Mugur Isărescu şi Mihai Tănăsescu, singurii români membri ai „Trilateralei”. Cum discreţia a fost cuvîntul de ordine, mass media n-a avut acces la discuţii. Însă există indicii lămuritoare asupra agendei întîlnirii. Mesajul preşedintelui Băsescu, mai curînd un raport cerut de Iluminaţi, a privit situaţia geostrategică a României, ca ţară de frontieră a Uniunii Europene. Este limpede că „Trilaterala” a devenit interesată de acest spaţiu şi de ultimul conflict îngheţat al continentului, acela din Transnistria. Probabil că se doreşte o retragere a ruşilor din zonă, ceea ce ar permite Ucrainei să mai respire un pic iar Republicii Moldova să se apropie de UE. În schimb, Moscova ar putea fi invitată sub umbrela NATO, ceea ce i-ar pica foarte bine, întrucît ameninţările vin acum dinspre Iran şi China. Iar noi, românii, vom fi un fel de grăniceri, la margine de imperii. Mai umblă vorba că Iluminaţii au analizat şi situaţia internă a ţării noastre, Meleşcanu şi Baconski vorbind despre cum am ajuns şi cum trecem prin criză. Concluzia ar fi fost ca să se continue transformarea statului român dintr-unul social într-unul minimal, printr-un nou ciclu guvernamental de dreapta. Asta ar implica desprinderea PNL de PSD şi o viitoare alianţă cu ce mai rămîne din PDL, după alegeri. „Comisia Trilaterală”, adeptă a unei ideologii globaliste, nu vede cu ochi buni protestele sindicale din Europa, nici politicile de stînga. Zbigniew Brzezinski, ideologul său de marcă, consilier pe probleme de securitate naţională în administraţia Carter, consideră că statele naţionale nu mai pot oferi soluţii viabile noilor provocări economice şi sociale. Simplificînd, conform lui Brzezinski, transnaţionalele şi finanţa mondială au mai multe resurse şi mai multe creiere luminate decît guvernele. Astfel, în următorii ani, ele vor prelua multe atribute ale statelor naţionale, de la educaţie şi demografie pînă la diplomaţie şi securitate.  Noua Ordine Mondială, nu? Sau mai bine să-i spunem Imperium. Adică un tip de conducere socială care nu mai emană din votul maselor. Elitele financiare, comerciale, tehnologice, de cunoaştere devin conştiente de puterea lor, se impun în faţa statelor naţionale şi modelează realitatea în propriul interes. Lumea lor va fi una fără graniţe, cu transporturi rapide şi comunicaţii globale, cu elite nomade şi capitaluri volatile, cu o lingua franca a conducătorilor şi cu dialecte naţionale ale conduşilor, cu diverse civilizaţii corporatiste şi o singură cultură populară. La romani, Imperium era puterea conducătorului, acordată de zei.
# Luni, 18 octombrie. Aflu cu plăcere, dintr-o foaie locală, că un ipochimen, alungat din judeţ de mulţimi furioase, ar vrea acum să se întoarcă, sperînd că s-au liniştit lucrurile. Ho, ho, ho! Întoarce-te, bătrînelule, întoarce-te! Şi apleacă-te puţin… O mulţime de mădulare viguroase te aşteaptă.
(Cristian Cocea)

Pagina 47 din 48