Opinii (671)

Prietenul meu Theophyle, un profesor tînăr care îşi expune ideile în mediul virtual, fără vanitate dar cu inteligenţă şi argumentat, a publicat recent pe blogul Contributors.ro (http://www.contributors.ro/) un text de pus în ramă. Este vorba despre o critică a capitalismului speculativ, purtată cu argumentele istoricului şi politologului, mult mai penetrantă decît oricare abordare pe care mi-a fost dat s-o citesc de cînd criza economică îşi face de cap prin lume. Astăzi, partea a doua a analizei - soluţii pentru revenirea la normalitate, chiar şi în colonia economică numită România. Lectură plăcută!
(Cristian Cocea)


Occidentul şi-a asigurat bunăstarea cu ajutorul posibilităţii date populaţiei de a ajunge la un nivel de viaţă ridicat prin creditele pe care le-a acordat omului de rînd pentru a trăi mai bine sau producătorului pentru a produce mai eficient. Băncile şi instituţiile financiare au alimentat agregatele sociale cu “combustibilul” necesar dezvoltării.
Creditul este o unealtă pentru dezvoltarea unei societăţi. Creditul trebuie să genereze producţie şi unelte  cu care se poate ajunge la o eficienţă economică, creditul trebuie să dea posibilitatea unor cetăţeni să-şi procure o bunăstare necesară unui trai civilizat.
Creditul nu poate fi în nici un caz obiectul unor manipulări ordinare care au “orbit” o populaţie infantilă din punct de vedere consumerist. Creditul “cu buletinul” a fost una din cele mai nocive acţiuni bancare din toate timpurile. Noi, românii, am devenit indienii cumpăraţi de primii albi în America cu dulciuri şi mărgele de sticlă. Acum plătim cu bolile pe care le-au adus aceşti “albi de peste hotare” nouă, indienilor moderni!
Aşadar, împreună cu conducerile incompetente şi răuvoitore din 1989 şi pînă astăzi, ne-am transformat într-o democraţie a bunului plac. De la “capitalismul de cumetrie” la neo-imperialismul economic, generat cu ajutorul conducerilor corupte ale românilor, susţinut de marii oameni de afaceri “liberali” (fără legătură cu partidul), care au mituit pe toţi cei care puteau fi mituiţi şi care au cumpărat afaceri cu 35 de milioane de USD şi le-au vîndut cu 2 miliarde de USD sau de marii nomenclaturişti (ca să nu-i numim altfel) care s-au transformat în moguli media,  dezvoltatori imobiliari sau samsari la bursă, am ajuns unde ne aflăm astăzi.
Uniunea Europeană, care trebuia să ne ajute să recuperăm deceniile pierdute, ne-a exportat “dreptul la proprietate,” sfînt în democraţiile liberale, dar care la noi consfinţeşte corupţia, furtul şi jafurile. Jaful asistat, statul asistat,  protecţia averilor ilicite  şi creditul cu buletinul ne-au adus pînă aici. Situaţia este mult mai grea decît cred majoritatea românilor, pur si simplu am ajuns la ziua decontului şi în această zi lipsesc cele 100 de miliarde furate din ‘89 şi pînă astăzi (estimare bazata pe cifre şi extrem de conservatoare). Am ajuns la ultimativul proverb românesc “cine nu munceşte nu va mînca”; inainte de asta o răfuială cu cei care ne-au furat atît de mult, atat de mult timp, nu ar strica deloc. Ca de obicei, opţiunea este întotdeauna a publicului!
Privind prin perspectiva istorică pe care meseria mi-o impune, cred că, într-un fel sau altul, omenirea păşeşte spre un “ev al valorilor finite”:
Poţi să consumi numai cît produci;
Consumi mai mult, trebuie să produci mai mult;
Dacă nu produci mai mult, trebuie să te împrumuţi, împrumutîndu-te devii dependent de creditor;
Dacă produci mai mult decît consumi poţi economisi;
Din ceea ce economiseşti poţi împrumuta pe alţii sau poţi să contribui la o mai bună stare de lucruri a societăţii tale;
Cine nu munceşte măcar cît pentru a acoperi ceea ce consumă devine dependent de alţii, cine produce mai mult decît consumă crează bunăstare societăţii lui (...)
Unul din adevărurile sumbre ale Europei din care facem parte este că  Euro, ca orice monedă, are nevoie de un spaţiu cît mai mare de export al simbolului de referinţă (care este, în acelaşi timp, şi un spaţiu al inflaţiei). Acesta a fost adevărul profund din spatele extinderii Europei. Din fericire, procesul nu poate continua la nesfîrşit pentru că ţările europene s-au împrumutat între ele, nu doar în afara zonei euro! S.U.A., ca stat puternic şi unitar, poate exporta inflaţie către restul lumii, însă europenii reprezintă mai multe state, care se împrumută între ele, în zona euro, sau împrumută în afara zonei euro! Aşa s-a ajuns la “caruselul nebunilor”, în care membrii s-au împrumutat între ei, convinşi că investiţiile făcute în statele nou intrate vor acoperi pînă la urmă lipsa de productivitate internă.
Europa are o singură şansă de scăpare – numai dacă elita financiar-politică europeană, reprezentată de birocraţia cenuşie de la Bruxelles, este pusă la punct  de  cetăţenii naţiunilor care alcătuiesc Uniunea.
Criza actuală nu a fost un eveniment inevitabil, numele ei este “lipsă de responsabilitate”. Majoritatea motivaţiilor negative bazate pe elemente  geopolitice au fost inexistente în declanşarea acestei crize. Aşa cum comunismul a căzut din lipsa lui de compatibilitate cu necesităţile societăţii umane, aşa va cădea şi capitalismul fiduciar. Societatea umană nu mai poate tolera nici capitalismul fiduciar, aşa cum l-am descoperit, cum nu a mai putut tolera comunismul. Capitalismul - fiduciar este promotorul primei etape a acestei crize. Acest capitalism - fiduciar   a creat valori inexistente pentru a sustrage bani existenţi şi a-i transforma în valori finite (adevărate, stabile), însuşindu-le. În afara incompatibilităţii cu nevoile societăţii, ambele sisteme - comunismul şi capitalismul - fiduciar -  au la bază o singură ipoteză existenţială, minciuna şi propaganda masivă. Cine crede că această criză, declanşată de capitalismul - fiduciar, s-a terminat greşeşte amarnic. Omenirea a intrat în a doua etapă a crizei, poate şi mai grea decît prima. Etapa în care statele au devenit ameninţate de faliment. Această nouă etapă o putem numi “criza datoriilor suverane”, mai puţin dependentă  de capitalismul fiduciar; singura legătură ar fi că acest capitalism a facilitat intrarea statelor în impas (vezi legaturile oneroase ale economiei greceşti cu capitalismul fiduciar, care a mascat datoriile de loc noi ale Greciei pînă la insolvenţa lor). O a treia etapă ne pîndeşte după colţ şi se numeşte “conflictul monetar modial.” Personal sper că înţelepciunea statelor va prevala (...)
Singura şansă a României de a ocupa un loc respectabil în Europa a fost confiscată de privatizarea frauduloasă şi clientelară a resurselor naţionale... Noile privatizări trebuie gîndite serios şi făcute transparent. Sînt sigur că şi “noua democraţie” va fi foarte diferită de cea existentă, din nefericire pe noi ne va vizita peste două generaţii.

Dacă am face un sondaj de opinie nu pe stradă ci chiar printre jurnaliştii de pe domeniul politic, sunt convins că nu toţi ar şti să răspundă la întrebarea cine este preşedintele PSD Piteşti. Sunt luni bune de când Cristian Gentea conduce partidul pe hârtie, dar până săptămâna trecută nu l-am văzut în spaţiul public altfel decât în calitatea sa de consilier local. Singura lui apariţie ca politician s-a consumat la bilanţul de sfârşit de an al organizaţiei municipale a social-democraţilor. Mult prea discret sau mult prea şters?
PSD Piteşti, ca, de altfel, şi PSD Argeş, nu încurajează apariţia şi dezvoltarea în rândurile lor a unor lideri de opinie. Fără excepţie, toţi cei care în ultimii ani au ajuns în funcţii de conducere în partid, parlamentari sau consilieri judeţeni şi locali, sunt fie oamenii lui Constantin Nicolescu, fie oamenii lui Tudor Pendiuc. Nu s-au impus pe picioarele lor, ci exclusiv pentru că sunt în graţiile unuia sau ale altuia dintre greii partidului.
Cristian Gentea nu face excepţie de la regulă. Nu-i pun la îndoială calităţile, dar nu datorită acestora este preşedinte al PSD Piteşti. A urcat în ierarhia formaţiunii fiindcă aşa au vrut Tudor Pendiuc şi Cornel Constantin Ionică. Cei doi sunt în spatele lui şi îi ghidonează mişcările. Gentea nu are libertatea să decidă şi nici să iasă cumva în evidenţă. A crescut şi va sta mereu în umbra „părinţilor” săi politici. Nu îi va contrazice niciodată.
Îşi acceptă, fără comentarii, condiţia. Pe Cristian Gentea nu-l veţi auzi exprimând opinii politice, realitate extrem de ciudată pentru un preşedinte de partid. Nu va avea discursuri de ţinut minte şi nici acţiuni senzaţionale. Munca lui va fi una de rutină, organizatorică, birocratică. El numără noile adeziuni la partid şi verifică tabelele cu cei care pot aduce voturi în alegeri. Probabil că este un bun activist, dar nu va fi şi un bun om politic. Nu pentru că n-ar avea atributele necesare, ci pentru că nu este lăsat să fie.
Ca retorică publică, PSD Piteşti nici nu pare că face politică. Tudor Pendiuc a imprimat organizaţiei o imagine mai degrabă neutră din acest punct de vedere. Partidul este votat nu din considerente politice, ci mai ales datorită popularităţii primarului. Cristian Gentea s-a aliniat logicii dictate de primar şi nu se afişează ca om politic. El trebuie să fie un soldat disciplinat al armatei de partid care lucrează, abil şi meticulos, fără gesturi spectaculoase, pentru menţinerea la putere a PSD în Piteşti.
Într-un alt partid, PNL, de pildă, Cristian Gentea ar fi avut posibilitatea să se exprime ca politician. În PSD, nu. Partidul lui Tudor Pendiuc şi al lui Cornel Constantin Ionică nu este unul în care democraţia să dea pe dinafară. PSD Piteşti este mai puţin o formaţiune politică şi mai mult un aparat de lucru în mâinile şi la discreţia lui Pendiuc şi Ionică.
(Mihai Paul Codunas)

Joi, 16 Decembrie 2010 23:40

Gogu - Andrei, 1-0

Scris de

În meciul dintre Gogu Davidescu şi senatorul Mircea Andrei, scorul este 1-0 pentru actualul prefect.  Degeaba s-a agitat senatorul pe portativ, să-l dea cu roţile în sus pe şeful judeţului, că tot degeaba. Prefectul se dovedeşte o nucă prea tare pentru măselele noului boss portocaliu. Cel puţin deocamdată. Altfel, iarna e lungă şi grea şi lupii hămesiţi abia aşteaptă să muşte din copanele de căprioară ale lui Gogu Davidescu. Prefectul nu e infailibil, are vulnerabilităţile sale, dar nici nu poate fi înlocuit cu Bubico, pudelul lui Radu Berceanu. Recunosc, îmi place umorul corosiv, de tip britanic, al senatorului Andrei, dar asta nu mă împiedică să-i atrag atenţia asupra unui lucru: n-a ajuns încă judeţul Argeş pe post de Caracal, spre a se face tot felul de experienţe nereuşite pe el. De fapt, asta a şi fost greşeala de etapă a senatorului Andrei. A vrut să înlocuiască un om care ştie administraţie cu unul ce ştie să care geanta. Precipitat din cale afară să-l doboare pe Gogu, şeful PDL Argeş a comis o greşeală tactică. Şi-a şifonat singur imaginea de politician uns cu toate alifiile (de offshore) şi care te execută cu zâmbetul pe buze, agăţându-şi la butonieră un puşti imatur şi arogant, în persoana acestui Bogdan Ivan. Problema e că pe Ivan nu dau doi bani nici primarii portocalii, colegii lui de partid, darămite armata regulată a edililor PSD.
Cum să defilezi la Waterloo din 2012, aşa cum se anunţă alegerile locale pentru PDL, cu Bubico în rol de general şi comandant de oşti? Râd şi curcile, darămite adversarii de la PSD şi PNL. Ce autoritate profesională să aibă Bogdan Ivan în faţa celor 102 primari din judeţ, când prima ocupaţie a acestui băiat de bani gata a fost cea de şofer de Lexus? Dacă stau mai bine să mă gândesc, Bubico e principalul motiv pentru care prefectul conduce cu 1-0 în meciul său cu senatorul Mircea Andrei.
Bogdan Ivan e cel care i-a salvat funcţia lui Davidescu şi a contabilizat prima înfrângere majoră în dreptul lui Andrei. Viaţa e complexă, vorba cuiva. Aşa se întâmplă când te asociezi în vederea comiterii de infracţiuni ale bunului simţ cu cine nu trebuie.
PS. Episodul în care Bogdan Ivan a anunţat-o pe actuala secretară a lui Gogu Davidescu că o va da afară, deoarece el va fi viitorul prefect, e arhicunoscut. Cât de imatur să fii ca să baţi toba ca mucea, că tu vei fi viitorul prefect? Iar în secunda următoare să nu te poţi abţine şi să ameninţi cu concedieri în stânga şi-n dreapta? Aşa ceva doar Semaca a mai făcut, când s-a înfiinţat la Drumuri Naţionale şi Direcţia Apelor, unde a început să dea ordine, ca viitor director, dar fără a fi numit de cineva în această funcţie. Acum câteva zile, un important şi respectabil om de afaceri din Piteşti mi-a relatat cât de arogant s-a purtat acest Bogdan Ivan cu el. După ce i-a reproşat respectivului, care este, repet, un foarte cunoscut om de afaceri, că nu îi acordă suficient respect, Ivan l-a ameninţat pe acesta că trebuie să fie mult mai atent pe viitor deoarece el va fi prefectul judeţului Argeş. Mai e ceva de demonstrat?   
(Gabriel Grigore)

Dan Ionescu este preşedintele executiv al Asociaţiei Oamenilor de Afaceri. Din istoricul domniei sale trebuie menţionat că este un bun jucător amator de fotbal, în special în sala de sport de la şcoala 11 sau pe terenul de fotbal de la Ştefăneşti. În această activitate s-a dovedit a fi un om care înţelege, până la un punct, acţiunile benefice ale sportului asupra organismului uman. Având în vedere că Dan Ionescu a fost văzut jucând fotbal în sala de sport de la şcoala 11 şi pe stadionul de la Ştefăneşti, se poate înţelege cu uşurinţă că a prestat şi în alte locuri, inclusiv pe maidan. Aşadar, din acest scurt istoric al omului Dan Ionescu, pe viaţă preşedinte executiv al AOA Argeş, se poate trage concluzia că a ridicat ştacheta seriozităţii pe cele mai înalte culmi, ca fotbalist de maidan.
Nu aş fi scris aceste rânduri, în care să arăt în mod public buna apreciere de care se bucură Dan Ionescu, actualul preşedinte executiv al AOA Argeş, dacă un cunoscător al respectivului nu mi-ar fi atras atenţia asupra textului de prezentare al societăţii care editează Jurnalul de Argeş (membru fondator) în catalogul AOA de prezentare a membrilor.
În continuare, iată ce scrie catalogul AOA, într-un scurt istoric despre societatea care editează Jurnalul de Argeş şi, repet, membru fondator al instituţiei pe care o prezidenţiază prost din punct de vedere executiv dl Dan Ionescu: „Societatea a luat fiinţă în anul 1991. La înfiinţare a avut ca activitate comerţ cu amănuntul, ulterior trecând la comerţ cu ridicata, iar în prezent, pe lângă această activitate, este specializată în lucrări de instalaţii, activitate în condiţii de continuitate şi profitabilitate în fiecare an. Pe parcursul activităţii a dovedit că este un partener serios, un bun contribuabil, activitatea desfăşurată fiind caracterizată de etică în afaceri şi concurenţă loială.” Din câte se vede, ne laudă foarte tare, ca excelenţi specialişti în lucrări de instalaţii. Lucrări despre care noi recunoaştem că nu ştim mare lucru, întrucât niciodată nu ne-am ocupat cu aşa ceva. De şaptesprezece ani societatea noastră se ocupă, de multe ori mai bine, de foarte multe ori mai rău, doar cu editarea Jurnalului de Argeş. Ca o concluzie finală, conţine mai mult adevăr ce am spus noi despre Dan Ionescu de la AOA, că este un excelent fotbalist de maidan. Acest lucru eu cred că se datorează faptului că, din punct de vedere al conducerii executive, AOA Argeş este încremenită în proiect. În proiectul conceput de Constantin Nicolescu, preşedintele CJ Argeş, acum şapte ani. Dar eu cred că în proiectul lui Constantin Nicolescu nu era aleasă  şi nici numită pe viaţă conducerea executivă la Asociaţia Oamenilor de Afaceri din Argeş.
(Cristian VASILE)

Joi, 16 Decembrie 2010 22:43

Ne vom înmulţi ca iepurii

Scris de

De data asta, este blondă. Blondă, tânără şi femeie. Ea, PUTEREA. Puterea statului, care ne stăpâneşte pe toţi. Pe toţi cei prezenţi şi viitori. Că este în stare puterea să hotărască şi soarta celor care se vor naşte de aici înainte. Sau să decidă să nu se mai nască.
Blondă, tânără, seducătoare şi cu gropiţe în obraz. Puterea. De fapt, una dintre frumoasele doamne alese anume să facă parte din putere într-o multiplă trinitate păstorită de zeul cel mare. De data asta, nici Roberta, nici Elena. Nu-i reţin numele. Dar nu are nicio importanţă. Din partea mea, poate să rămână anonimă până la sfârşitul veacurilor. Dar istoria catastrofelor nu o va putea ocoli.
Doamna doctor. Expertă în economie. Consultantul economic chiar al şefului de guvern. Vă daţi seama că nicio hotărâre a domnului Boc şi a guvernului în plan economic nu se ia fără propunerea, fundamentarea sau măcar avizul doamnei în cauză. Că niciun proiect de lege nu pleacă la parlament până când distinsa doamnă nu se pronunţă.
Premierul are la dispoziţie o sumă de miniştri care, la rândul lor, au câte o grămadă de consilieri, dar nu merge numai pe mâna lor. Vrea să judece totul şi cu mintea lui. Iar în mintea lui se află mintea domanei cum o cheamă... I-o fi mergând, nu i-o fi mergând şi la inimă, nu se ştie dacă omul are şi aşa ceva cu apetitele de rigoare. Dar în mod sigur s-a cuibărit în capul său precum Atena, zeiţa deşteaptă, în ţeasta lui Zeus. De unde emană idei ce ne fericesc poporul.
Doamna doctor în economie cu influenţă în guvern, recunoaşte că în ultima vreme se nasc prea puţini copii faţă de numărul cetăţenilor al căror nume este şters din evidenţa populaţiei. Dar asta s-ar datora faptului că prea sunt răsfăţate mămicile cu concedii şi ajutoare băneşti, că prea se trăieşte bine în familii. Şi a găsit rezolvarea: cu cât se reduc mai mult aceste facilităţi, cu atât mai mult va creşte sporul demografic. Şi cu gura ei, care nu mai miroase a flori, ne spune răspicat ca să nu rămânem proşti: „Cei mai mulţi copii se nasc în ţările sărace, iar în ţările bogate, cei mai mulţi copii se nasc în populaţiile sărace!”
Formidabil! A fost găsită soluţia! De acum în colo, tot cetăţeanul din România trebuie să înţeleagă ce pare de neînţeles, anume că tot ce se întâmplă cu ciuntirea veniturilor, aruncarea în şomaj, coplata la medic, lacăte puse pe spitale şi pe şcoli, câte doi bolnavi în pat şi fără medicamente, etc, etc, etc, are pe dedesubt un scop nobil, acela de creştere a populaţiei ţării. Cu cât mai săraci, cu atât mai prolifici. Ne vom înmulţi ca iepurii. Şi tot ca ei vom muri vânaţi.
(Prof. Marin Ioniţă)

Prietenul meu Theophyle, un profesor tînăr care îşi expune ideile în mediul virtual, fără vanitate dar cu inteligenţă şi argumentat, a publicat recent pe blogul Contributors.ro (http://www.contributors.ro/) un text de pus în ramă. Este vorba despre o critică a capitalismului speculativ, purtată cu argumentele istoricului şi politologului, mult mai penetrantă decît oricare abordare pe care mi-a fost dat s-o citesc de cînd criza economică îşi face de cap prin lume. În aceste condiţii, îmi fac o datorie de onoare să cedez lui Theophyle acest colţ de pagină, încredinţat că onorabilii cititori ai „Jurnalului” vor aprecia punctele sale de vedere. Cum textul prietenului meu este destul de lung, l-am împărţit în două. Astăzi, va fi vorba despre slăbiciunile darwinismului social, temelia sistemului economic sălbatic „laissez faire”. Săptămîna viitoare vom vedea ce soluţii propune Theophyle pentru revenirea la normalitate, chiar şi în colonia economică numită România. Lectură plăcută!
(Cristian Cocea)

Fără îndoială, criza economică în care ne aflăm nu s-a terminat şi probabil nici nu se va termina prea curînd. Această criză economică, declanşată în septembrie 2008, va împlini probabil un cincinal în 2013. Dacă vom fi inteligenţi (lucru puţin probabil), de abia în 2012 vom putea discuta despre o ieşire din această catastrofă. Nu sunt economist, analiza pe care o voi face în acest articol este una mai mult de ordin istoric şi doctrinar, analizînd acest eveniment ca unul de acest fel.
În  numai cîteva zile din septembrie 2008, capitalismul-rege s-a dovedit gol. Giganticele fonduri a căror provenienţă devenise tot mai enigmatică şi care circulau din mîna în mînă, din bancă în bancă şi din hedge funds în hedge funds, amplificîndu-şi, pe acest traseu, valoarea, s-au revelat a nu fi fost altceva decît gogoşi: valori fictive pentru momit gurmanzii lacomi de profit imediat, care şi-au dat astfel gologanii sunători (intraţi imediat în buzunarele fondurilor de gestiune) în schimbul unor cifre afişate pe ecranul unui computer. Iată de ce, după zece ani de speculaţii fără limite, a fost nevoie de sume colosale din banul public pentru a pune pe linia de plutire sau a naţionaliza bănci şi companii de asigurare, fiindcă sumele rămase în teşchereaua acestora n-ar fi putut acoperi nici măcar o treime din activele avute în depozit (particulare, industriale, comerciale, ale firmelor de asigurare şi de pensii). OCDE, organism serios, care nu poate fi bănuit de intenţii „revoluţionare”, a evaluat recent la cca 11.400 de miliarde de dolari sumele mobilizate din banii contribuabililor pentru salvarea băncilor şi a companiilor de asigurări - asta însemnînd 1.676 de dolari de la fiecare locuitor al acestei planete (…)
Putem susţine cu tărie că, din nefericire, incredibil dar adevărat, nimeni n-a fost pedepsit ori condamnat pentru efectele acestei gestionări catastrofice, ale acestei rupturi de proporţii. Într-un stat de drept adevărat, un inginer, un arhitect, un militar, un cercetător, un lucrător oarecare, dacă ar fi comis asemenea greşeli profesionale, ar fi fost fără doar şi poate acuzat în faţa unui tribunal. Escrocilor planetari nu li s-a întîmplat însă nimic. Ba mai mult: o dată stabilizate băncile private, directorii acestora au reînceput speculaţiile cu bani publici, continuînd să dicteze regula jocului ca şi pînă acum (fiindcă preţul de piaţă al banilor şi cursurile valutare sînt determinate prin schimburile interbancare, stabilite desigur cu concursul băncilor centrale), şi acordînd împrumuturi cu dobînzi mult mai mari (şi riscuri cvasi-nule) decît cele acordate lor de băncile centrale. Astfel, pe traseul dintre creditor si debitor, băncile adună sume frumuşele, care le permit să ramburseze fondurile publice şi, simultan, să fabrice din nou dividendele şi primele-gigant pentru satisfacerea conducătorilor şi brokerilor lor (…)
Pentru a înţelege mentalitatea acestor oameni, pe care îi putem întîlni şi pe meleagurile mioritice, trebuie să ne întorcem puţin în timp. “Supravieţuirea celui mai puternic” sau mai curînd “ceea ce nu te omoară te face mai puternic”, au fost lozinci bazate pe o pseudo interpretare generalistă a darwinismului.
Deşi Darwin era un om înclinat către modestie şi gentileţe, primii adepţi ai teoriei sale nu i-au semănat. În Marea Britanie, Herbert Spencer, prieten al lui Charles Darwin şi cel care a consacrat termenul “supravieţuirea celui puternic”, argumenta vocal împotriva ajutorului de stat pentru săraci. Dacă oamenii “sînt suficient de competenţi pentru a trăi, vor trăi”, scria el; dacă nu, “mor, şi aşa este cel mai bine”. Aşa cum chiar Darwin observa, “cu excepţia omului însuşi, cu greu mai găseşti o specie atât de ignorantă încât să permită celor mai rele exemplare să se înmulţească”.
Aşa a grăit Herbert Spencer, care a adaptat darwinismul la propriile sale teorii, prin care susţinea că cei bogaţi şi puternici erau cei mai bine adaptaţi climatului social şi economic al vremii lor. Selecţia naturală îi permitea să afirme că era natural, normal şi corect ca cei puternici să prospere pe seama celor slabi, fapt ce se întâmplă în viaţa de zi de zi. Spencer susţinea că supravieţuirea celui mai bine adaptat nu era doar naturală, ci şi corectă din punct de vedere moral. Prin urmare, era imoral ca cei mai slabi să fie asistaţi, deoarece aceasta ar fi dus la supravieţuirea şi chiar la reproducerea unora care erau fundamental neadaptaţi. Teoria lui Spenser a rămas în memoria omenirii sub numele de “darwinism social”.
L-au numit pe Spencer conservator, lucru bineînţeles aberant atunci şi mai mult decît atunci, acum. Tradiţia de compasiune socială, adînc înrădăcinată în conservatorism, nu are legătură cu   “darwinismul social” - această aberaţie pe care o promovează oligarhii roşii şi infamii wallstreetului.
Cred cu tărie că reglementarea sistemului financiar este prima măsură necesară pentru însănătoşirea economică. Prabuşirea corporaţiei Lehman Brothers, în 2008, şi criza economică ce a urmat, demonstrează eşecul economiei bazate pe darwinismului social. Cinci sînt neajunsurile economice ale modelului descris de Spencer. Mai întîi, acesta răsplăteşte comportamentele lipsite de scrupule şi încurajează înjunghierea pe la spate, exploatarea nelegitimă a angajaţilor. În al doilea rînd, acest fundamentalist laissez-faire de piaţă pune prea uşor semnul egal între profituri şi bogaţia generată, ignorînd faptul că o companie poate pune gheara pe un profit uriaş fără să contribuie, în mod real, la crearea unor bunuri şi servicii. În al treilea rînd, aceste sisteme descurajează critica cu rol constructiv şi gîndirea creativă a subordonaţilor, penalizîndu-i pentru obiecţiile ce pot ameninţa profitul pe termen scurt. În al patrulea rînd, sistemul darwinismului social transformă fiinţele omeneşti într-o marfă. În al cincilea rînd, promovează rezultatele pe termen scurt, ca repere ale succesului imediat, ce ignoră imaginea economică de ansamblu.
Sper ca ancheta declanşată împotriva instituţiei financiare Goldman Sachs va declanşa un război total împotriva fundamentalismului laissez-faire, care nu are nimic cu piaţa liberă şi cu un capitalism decent.
- Va urma -


Nu-mi plac dialogurile violente şi jignirile din Consiliul Local Piteşti. Dacă fac, însă, abstracţie de ele, consider că oricare şedinţă în plen a legislativului municipal este mai interesantă, mai vie, decât oricare şedinţă a Consiliului Judeţean. Ca jurnalist, nu-mi pot reprima tentaţia să le compar.
Din punct de vedere politic, situaţiile sunt similare: atât în Consiliul Judeţean, cât şi în Consiliul Local Piteşti, Partidul Social Democrat deţine majoritatea, majoritate confortabilă. PDL şi PNL sunt opoziţia şi într-o parte şi în cealaltă. Aceleaşi două formaţiuni politice au, însă, prin reprezentanţii lor în instituţiile respective, atitudini complet diferite. În timp ce consilierii municipali, în special democrat-liberalii, exprimă puncte de vedere şi au opinii critice la adresa proiectelor propuse de primarul Tudor Pendiuc, la „judeţ” există un singur consilier care îl „deranjează”, constant, cu întrebări pe Constantin Nicolescu: liberalul Marius Postelnicescu.
Ştiu că fostul preşedinte al PNL Piteşti comite şi gafe când vorbeşte în şedinţele în plen ale Consiliului Judeţean şi că sunt destui, în politică şi în presă, care îl iau peste picior. Chiar dacă mai greşeşte şi chiar dacă unora le stârneşte amuzamentul, este de apreciat pentru că nu stă ca mutul. Nu stă ca cei mai mulţi dintre colegii săi consilieri judeţeni de la PNL sau ca pedeliştii.
Apropo de PDL, este aproape surprinzător cum unul şi acelaşi partid are în Consiliul Municipal o cu totul altă conduită decât în Consiliul Judeţean sau viceversa. De pildă, la „municipiu”, mai zilele trecute, Ştefan Ciocănel a „reuşit” să-l scoată din pepeni pe Tudor Pendiuc. Dincolo, la Consiliul Judeţean, care democrat-liberal va avea vreodată „tupeul” să-l enerveze pe Nicolescu? Dănuţ Bica? Iulieana Tuţă?
Până şi comportamentul social-democraţilor este diferit de la o instituţie la alta. În şedinţele Consiliului Local Piteşti, spre deosebire de şedinţele Consiliului Judeţean, sunt pesedişti cu atitudine. Nu, nu îl critică pe primar, ar fi fost mult prea mult, dar îşi prezintă părerile, apăsat şi cu argumente. Arată că sunt acolo, că sunt o voce. Îi dau ca exemple în acest sens pe Adrian Prodănel, Nicolae Zărnescu şi Dumitru Tudosoiu.
Este adevărat că proiectele votate în Consiliul Local Piteşti sunt, fatalmente, din motive obiective, care ţin de limitele atribuţiilor pe care le are fiecare dintre cele două instituţii, mai incitante decât cele supuse aprobării în Consiliul Judeţean şi că, pe cale de consecinţă, predispun la dezbateri aprinse. Sunt mai incitante şi mai multe. Dar nu asta face diferenţa. În definitiv, cheia problemei sunt oamenii. N-am nicio îndoială că dacă ordinea de zi a unei şedinţe de Consiliu Judeţean ar fi la fel de provocatoare şi de aglomerată ca la „municipiu” starea de monotonie ar rămâne neschimbată cu actuala formulă de consilieri.
Mihai Paul Codunas

Ce se întâmplă la PDL Argeş? E obişnuita criză de sfârşit de mandat sau obişnuita criză de început, de mijloc şi de sfârşit de mandat? Cauza nu trebuie căutată în ce s-a schimbat în partid, ci în ceea ce nu s-a schimbat. Nu s-a schimbat nici stilul noii conduceri, poate doar pe ici, pe colo, nici atitudinea continuu suferindă a democraţilor. Probabil că e normal să se întâmple aşa! „Succesurile” politice încep să doară adânc în conturi, atât în ale membrilor simpli, cât şi în cele doldora ale şefului CODA Argeş, şi asta nu-i poate lăsa indiferenţi pe portocalii. Dimpotrivă, îi mişcă. Îi mişcă azi, îi mişcă mâine, până se trezesc mişcându-se spre alte partide, dacă e să dăm crezare ultimelor sondaje de opinie care prăbuşesc PDL-ul în opţiunile electoratului.
La PDL Argeş s-a schimbat şeful, dar asta nu schimbă prea mult datele problemei, chiar dacă noul boss portocaliu a încercat să impună o nouă mentalitate, punând unele condiţii de-a dreptul revoluţionare. Previzibile sau nu, condiţiile lui Mircea Andrei au trecut însă ca acceleratul prin gara Burdea. Sigur că boss-ul democrat liberalilor nu era atât de fraier încât să nu promită orice, atunci când a descălecat în judeţ, în locul lui Boureanu. Dar, când senatorul de Moreni îţi oferă marea cu sarea, e clar că nu primeşti decât sarea. Şi aia, sub formă de praf pe rană. Sau în ochi.
Ce se mai întâmplă la PDL Argeş? Nu mare lucru. Nu s-a schimbat nici regimul medieval în relaţia cu simplii membri de partid, la fel cum stilul sclavagist de a solicita tribut, lunar sau semestrial, a rămas acelaşi. După cum veţi vedea şi în materialul din paginile 10-11, nu s-a schimbat nici tradiţia transferurilor cu cântec şi, de la o anumită sumă în sus, cu strigături. La PDL Argeş liderul există, însă personajele gen Semaca, Magda Tofan sau Ionel Birceanu, ca să dau doar cele mai recente exemple, provoacă dezechilibre şi întârzieri în coagularea grupului, în deprinderea relaţiilor şi a comunicării politice.
Din cauza faptului că la portocaliii din Argeş situaţia nu este tocmai roz, nimeni nu mai pune osul. Iar cei care încă îl mai pun, îl pun unde nu trebuie. Există furie, o furie veche şi cronică, în sânul PDL Argeş, o furie care trebuie deversată, într-un fel sau altul, până nu otrăveşte totul în calea ei. Furia e ca o jucărie cu arc, crezi că o stăpâneşti, dar te pocneşte în faţă, exact când nu te aştepţi. Va fi foarte greu pentru senatorul Mircea Andrei să ducă războaie de cucerire a Consiliului Judeţean sau Primăriei Piteşti, de exemplu, atâta timp cât el e implicat într-o luptă de rezistenţă chiar la el acasă, în propriul partid. E greu să pui osul, mai ales atunci când cei care ar trebui să te sprijine sunt primii care îţi pun piedică. Ca să-l citez pe Marin Preda, timpul nu prea mai are răbdare cu senatorul Mircea Andrei. 
(Neluţu DINU)

Joi, 09 Decembrie 2010 17:41

România, Mioriţa atomică!

Scris de

# Duminică, 28 noiembrie. Ho, ho, ho! Aflu de la şedinţa pedeliştilor că Elena Udrea e un fel de „Kill Bill” al politicii româneşti. Se vede că Raluca Turcan, slobozitoarea spusei de mai sus, nu le are cu filmul. Întîi că Tarantino n-a creat niciun personaj „Kill Bill”, frumoasa Uma Thurman fiind „The Bride”, „Mireasa”, pre limba noastră, o tipă ce se scoală din morţi ca să se răzbune pe mentorul şi ucigaşul ei Dar să zicem că Udrea e „Mireasa”, cu toate că n-o văd deloc cu o sabie în mînă. Atunci, cine e Bill? Ia zi, mai Raluco, cine e Bill?

Profeţi şi servicii secrete

# Luni, 29 noiembrie. Nu există metodă mai bună de a prevedea viitorul decît aceea de a-l crea! Asta e o lege a serviciilor secrete, veche de cînd lumea. Astăzi, cînd se pare că am intrat într-o zonă fluidă, în care cauze mici declanşează efecte mari, ca să schimbi viitorul e deajuns un zvon. Că e aşa o dovedeşte profeţia Vangăi, o clarvăzătoare bulgară, care ar fi spus că, în noiembrie 2010, începe cel de-al treilea război mondial. Ce nu se prea ştie e că profeţia a fost „dezgropată” şi promovată pe internet de serviciile secrete ruseşti. Văzînd ce se întîmplă în Coreea, culmea ar fi să se şi împlinească! Ce mai zice Vanga? Ţineţi-vă bine: „Războiul va începe în noiembrie 2010 şi se va încheia în luna octombrie 2014. Războiul va începe ca unul obişnuit, local, apoi se vor folosi arme nucleare şi apoi arme chimice“, a prezis ea. După un război de asemenea amploare, purtat de islamişti contra Occidentului, viaţa în Emisfera de Nord va fi afectată de radiaţii, plantele, animalele şi oamenii se vor împuţina. Apoi, în 2011, europenii rămaşi în viaţă vor pieri într-un război chimic pornit de musulmani. Apocalipticul viitor prezis de Vanga va continua cu o omenire bolnavă de tot felul de cancere, iar în 2016, Europa va fi un continent practic lipsit de viaţă. Anul 2018 va răsturna actuala scenă economică şi politică, iar China va fi puterea mondială numărul unu. Orbita Pămîntului se va înclina prin 2023, peste 10 ani calota polară se va topi, iar peste încă 10 ani musulmanii vor conduce Europa, iar economia va fi înfloritoare. Cu bani destui, cercetarea va atinge înălţimi nebănuite: vom crea primul om sintetic, iar pentru cei obişnuiţi, vor fi la discreţie organe artificiale. În 2076, va domni din nou comunismul pe Pămînt. Ura!
# Marţi, 30 noiembrie. Şedinţă de Comisie zonală a Monumentelor la Mănăstirea Cozia. E o zi mohorîtă, Oltul curge întunecat pe lîngă bătrînele ziduri, pînă şi umbra lui Mircea s-a tras la adăpost. Dar în biserică e cald, trei preoţi oficiază Liturghia iar vocile din strană sună dumnezeiesc. Uit de toate pentru vreo jumătate de oră, sub Lumina ce se revarsă de Sus…
# Miercuri, 1 decembrie. Ziua Naţională trece ca de obicei, cu o paradă militară zgribulită, cu îmbulzeli la sarmale (pomana îngraşă!) şi cu discuţii sterile despre alegerea altei sărbători, mai spre vară. Dar sunt şi note de noutate: pentru prima oară după 1989, şeful statului lipseşte de la manifestări (oficial, e la întrunirea OSCE, neoficial - îşi îngrijeşte cancerul la un vraci din Kazahstan), garda îi dă onorul lui Boc, cu toate că e doar al patrulea om în stat, soldaţii jonglează cu Kalaşnicoavele, după model american (de gust îndoielnic) iar copiii din public fac ochii mari la trecerea călăreţilor! Mă amuză un videoclip al Pro TV-ului, pe muzica băieţilor de la „Zdob şi Zdub”, în care românii mişună veseli, printre brazi, ciobăniţe şi ţuică, într-o atmosferă ce aminteşte de Asterix şi Obelix, iar Mioriţa se avîntă în tării, ca Superman! Chiar aşa, ia uite ce brand de ţară - România, Mioriţa atomică!

Cioran - Ţuţea: 1 - 1

# Joi, 2 decembrie. Azi mă pregătesc pentru meciul Stelei cu Liverpool - bere, alune şi chipsuri! Numai că socoteala de-acasă nu se potriveşte cu cea de pe teren. Enervat de golul englezilor, schimb programul şi nimeresc peste o reluare a „Exerciţiilor de admiraţie” ale lui Liiceanu, pe TVR Cultural. He, he! Aici meci adevărat! Pe de-o parte Emil Cioran, exilat la Paris, înjurîndu-l pe Dumnezeu dintr-o mansardă. Cu părul zburlit şi cu un zîmbet timid în colţul gurii, omul mărturiseşte: “Toată viaţa mi-am dorit să fiu un parazit! Să nu muncesc, să n-am stăpîn, să mă bucur de libertatea absolută. La 40 de ani, încă mai mîncam la cantina studenţească de la Sorbona. Dar m-a chemat decanul, s-a uitat la mine de sus pînă jos şi mi-a spus, indignat, că există o limită de vîrstă pentru asta… Eu nu ştiam”. Pe de altă parte, Petre Ţuţea, filmat în garsoniera lui de lîngă Cişmigiu, întins pe pat, în pijama, cu un fes tras peste scăfîrlie. Mai are trei dinţi în gură şi zice: „În tratatul meu de antropologie, Cioran este scepticul de serviciu al unei lumi în declin. Este un blasfemiator, dar unul în amurg, aşa că-l înţeleg şi-l iubesc!”. Camera insistă îndelung ba pe silueta fragilă a filosofului de la Răşinari, într-un parpalac alb, prelingîndu-se pe lîngă ziduri, ba pe chipul extraordinar de mobil al confratelui de la Boteni, însufleţit de Spirit. Cîtă diferenţă faţă de televiziunea de astăzi, plină de forme siliconate şi de zîmbete de porţelan, dar goală de conţinut! Peste noapte, visez un Cioran dintr-o lume paralelă - la fel de aerian, dar lucrînd în publicitate şi circulînd furios prin Paris într-un Smart!
# Vineri, 3 decembrie. Altă conferinţă de presă extraordinară la NASA, altă dezamăgire! După ce anunţaseră existenţa unui obiect ciudat în preajma Terrei, care s-a dovedit a fi o gaură neagră aflată la 50 de milioane de ani-lumină, acum au găsit într-un lac din California o specie de bacterie care nu împărtăşeşte acelaşi tip de ADN cu restul vietăţilor de pe Terra, substituind în legăturile chimice fosforul cu arsenul. Păi noi, fanii SF, ştim de mult asta! Noi suntem obişnuiţi chiar cu fiinţe construite pe siliciu, nu pe carbon, care îngurgitează nisip şi excretă sticlă!!!
(Cristian Cocea)

Niciodată nu l-am văzut pe Tudor Pendiuc atât de nervos ca la ultima şedinţă a Consiliului Local. Primarul a ridicat tonul dincolo de orice limite admise într-un cadru civilizat, iar maniera lui de adresare a fost de-a dreptul jignitoare. Atitudinea sa din Consiliu poate fi o dovadă că a obosit, că este la capătul puterilor. Să fii primar optsprezece ani la rând nu-i lucru uşor.
Îmi este greu să vă descriu fidel starea de iritare maximă pe care Tudor Pendiuc a afişat-o. Pur şi simplu s-a răstit la unul dintre consilieri. Şi-a ieşit din pepeni în cel mai categoric mod cu putinţă. Auzindu-l cum tuna şi fulgera, mai că te aşteptai să se ridice de pe scaun şi să-l ia la palme pe consilierul care, calm şi politicos, „îndrăznise” să-l contrazică. Timp de câteva minute, Pendiuc a fost un pachet de nervi. A renunţat totalmente la diplomaţie.
Tudor Pendiuc, de ani de zile, vine devreme la Primărie şi pleacă târziu de la serviciu. Cel mai probabil, doarme puţin. Odihna insuficientă îi cauzează. E posibil să îi cauzeze şi dorinţa ca nimic din instituţie să nu mişte fără ştirea lui. Dă ora exactă în orice, realitate care îi poate dăuna sănătăţii. Stresul şi oboseala pe care le-a acumulat îi provoacă probleme. Fie nu se mai controlează şi are ieşiri dure de genul celei din şedinta Consiliului Local, fie aţipeşte în diverse conferinţe sau simpozioane publice la care este invitat.
Rutina funcţiei explică şi ea răbufnirile, dar şi amorţeala primarului. Să faci, practic, aceleaşi lucruri zi de zi timp de două decenii este aproape inuman. Indiferent cât de bine intenţionat ai fi, rutina te ia, la un moment dat, prizonier. Tudor Pendiuc se află la capătul unui drum, nu doar la capătul puterilor. Douăzeci de ani ca primar sunt arhisuficienţi. Nu numai pentru binele comunităţii, ci şi pentru binele lui, ar fi cazul ca domnul Pendiuc să încerce, în sfârşit, altceva. Poate că ar fi un bun parlamentar de Piteşti, de exemplu.
Realizez că nu i-ar fi simplu să renunţe la Primărie. Îşi poate „delega”, însă, un om de încredere care, în urma alegerilor din 2012, să-i ia locul. Sunt convins că viceprimarul Cornel Constantin Ionică nu ar zice nu dacă Tudor Pendiuc i-ar înainta o asemenea propunere. Şansele ca Ionică să câştige postul de primar ar fi maxime în condiţiile în care Pendiuc însuşi, care se bucură de popularitate în rândurile piteştenilor, i-ar face acestuia campanie. Tudor Pendiuc-parlamentar, Ionică-primar. O variantă imposibilă? 
În şedinţa la care m-am referit, mărul discordiei a fost înfiinţarea unui nou club sportiv al municipalităţii, iar cel la adresa căruia primarul a ţipat este pedelistul Ştefan Ciocănel. În contextul discuţiei noastre, nu au, însă, prea multă importanţă subiectul scandalului şi cine a fost consilierul jignit. Din punctul meu de vedere, primarul Tudor Pendiuc este atât de obosit, fizic şi moral, încât, de acum înainte, îşi poate pierde răbdarea şi controlul în faţa oricui şi în legătură cu orice temă de dezbatere publică.
(Mihai Paul Codunas)

Pagina 46 din 48