Opinii (654)

Joi, 25 Noiembrie 2010 17:25

PDL nu moare şi nu se predă

Scris de

Mulţi spun că PDL este mort din punct de vedere electoral. Sunt suficiente motive care să-i determine să creadă că democrat-liberalii nu vor mai ieşi din fundătura în care au intrat. Eu zic să nu ne grăbim, totuşi, să le cântăm prohodul politic. Este posibil ca PDL să guverneze şi după 2012.
Aparent, lucrurile sunt tranşate: viitoarele alegeri parlamentare ar urma să aducă la Palatul Victoria o alianţă PSD-PNL. Rezultatele sondajelor arată acum că PDL nu va mai prinde trenul guvernării. Acum, la capătul unei perioade în care Traian Băsescu şi Cabinetul Boc au călcat în picioare salariile bugetarilor şi veniturile privaţilor, provocând mânia poporului împotriva preşedintelui, a primului-ministru şi a Partidului Democrat Liberal. Dar peste un an, care vor fi rezultatele barometrelor de opinie?
PDL se va face luntre şi punte ca să recupereze anul viitor din terenul pierdut. Veţi auzi nu doar de revenirea salariilor mai aproape de nivelul care exista înainte de reducerea lor cu 25%. Sunt convins că Băsescu şi ai lui vor apela şi la măsuri populiste. Mult trâmbiţata reformare a statului va fi abandonată. Prioritate absolută va avea creşterea PDL în sondaje.
La fel de convins sunt că Traian Băsescu îl va schimba pe Emil Boc de la conducerea Guvernului. Se va întâmpla, cel mai probabil, cu un an sau cu ceva mai puţin înainte de parlamentare. Boc este omul de sacrificiu, cel care încasează, şi care încă mai are de încasat, înjurăturile populaţiei. Democrat-liberalii nu vor face imprudenţa să intre în precampania electorală cu Emil Boc premier. Va fi înlocuit cu un altul, nu neapărat din PDL, poate un tehnocrat, care se bucură de credibilitate în ochii opiniei publice.
Anticipez că în 2012 salariile bugetarilor vor creşte, iar fiscalitatea va fi diminuată. Traian Băsescu şi PDL se vor bate cu pumnii în piept, lăudându-se că atât majorarea salariilor, cât şi scăderea taxelor şi a impozitelor sunt consecinţe ale politicii reformatoare a guvernării portocalii. Chiar dacă motivul va fi, de fapt, cu totul altul, exclusiv de natură electorală, impactul asupra populaţiei se va dovedi unul semnificativ, cu efecte pozitive în ceea ce priveşte situaţia din sondaje a Partidului Democrat Liberal.
După primul tur de scrutin al prezidenţialelor din 2009, când toate calculele îl dădeau învingător pe Mircea Geoană, am scris că pesediştii şi peneliştii ar trebui să fie prudenţi, să nu se repeadă să-şi proclame victoria şi să nu-l subestimeze pe Traian Băsescu. Ce a ieşit, ştim cu toţii. Poate că PSD şi PNL au învăţat din experienţa respectivă. Dacă da, ar fi cazul să nu considere definitivă prăbuşirea din sondaje a PDL şi să nu fie atât de siguri că Partidul Democrat Liberal nu se va afla la guvernare şi după scrutinul din 2012. Credeţi că Băsescu, a nu se uita - preşedinte până în 2014, va accepta un guvern care să nu includă şi PDL? (Mihai Paul Codunas)

Joi, 18 Noiembrie 2010 18:01

Bogdan Ivan, un pedelist botanist

Scris de

Vocaţia secretă sau poate nedescoperită a pedelistului Bogdan Ivan e aceea de a destinde periodic atmosfera eminamente preocupată din viaţa politică a judeţului. Cel puţin aceasta a fost senzaţia după ce liderul Organizaţiei de Tineret a PDL Argeş a tăiat, dintr-un click, nodul gordian al magazinelor de vise din Piteşti. Ei bine, la începutul săptămânii, cel care se visează prefect a bombardat mail-urile ziarelor şi televiziunilor cu un comunicat halucinant în care a anunţat pe un ton apoteotic că „numărul tinerilor spitalizaţi din cauza consumului de produse etnobotanice este tot mai mare în întreaga ţară. Prin urmare, este imperios necesar ca autorităţile să reglementeze strict vânzarea produselor respective. Legislaţia naţională în materie nu poate face faţă pe de-a-ntregul pentru că proprietarii de magazine de vise găsesc mereu soluţii să o fenteze”. Întrucât „actualizarea legislaţiei necesită timp, perioadă în care produsele periculoase se vând în continuare”, Ivan cel groaznic de ipocrit sugerează că „situaţia poate fi reglementată de către administraţiile locale. În această ordine de idei, îl rog pe primarul Tudor Pendiuc să ia atitudine”. Nasol moment, mişto colivă! Nu-i aşa că sună a pana prostului ca un politician de milioane, consilier şi cărător de genţi de ministru şi care epatează din Lexus (chiar limuzina nu e trecută în declaraţia de avere) să se ţină de glumiţe gen „magazine de vise”? Plus că băiatul ăsta, aflat în proces de divorţ cu bunul simţ şi cu realitatea, recunoaşte că partidul aflat la putere şi din care face parte e incapabil să stopeze fenomenul, ba chiar este „fentat” de şmecherii cu magazine de vise, şi-l trimite pe Tudor Pendiuc direct pe buldozer, să dea lovitura de graţie plantelor etnobotanice.
Oricum, faţă de tradiţionalul fax, depeşa electronică a lui Bogdan reprezintă un progres în materie de comunicare politică. Şi chiar e de luat în seamă dacă ne gândim că acum vreo doi ani, în plină campanie pentru alegerile pentru Parlamentul european, candidatul Bogdan Ivan nici nu s-a sinchisit să coboare din maşină, împărţind pliante electorale pe geamul aceluiaşi Lexus.
În atare condiţii, fiindcă tot ne apropiem de anul preelectoral, e interesant de urmărit ce teme va mai aborda Bogdan Ivan, dar şi mijloacele tehnice prin intermediul cărora le va populariza, fiind greu de crezut că il consigliere îşi va prăfui pantofii de firmă prin coclaurile nu mai ştim cărui colegiu. Oare îşi va face campanie dându-le alegătorilor „buzz” pe mess? Va posta pe blog comentarii referitoare la încălzirea globală sau vreun studiu savant privind asfaltarea găurii negre care a fost descoperită recent de cercetătorii de la NASA? Până atunci, însă, drept mulţumire pentru comunicatul cu magazinele de vise, nu ne rămâne decât să-i trimitem lui Bogdan pedelistu’-botanistu’ un emoticon care scoate limba sau îşi arată ambele rânduri de dinţi. Pentru că „Delete” îi va da, cu siguranţă, electoratul.
(Neluţu DINU)

Chiar plutea în aer întrebarea. Cine şi când va stârni avalanşa. Se acumulase atâta tensiune încât nu se putea să nu se termine totul în dezechilibru. Există o anumită logică a absurdului: titanul care a trăit atât de tumultuos nu poate să părăsească scena printr-o simplă şi banală oprire a bătăii inimii. Glonţ, otravă, iradiere, orice altceva ar fi mai potrivit.
Bomba a fost aruncată, nu întâmplător, de cel care i-a fost, cum zice, ca un frate. Corneliu Vadim Tudor şi-a făcut publică bănuiala că Adrian Păunescu nu a murit de moarte curată. Că stopul cardiac nu a fost cauza morţii, şi moartea însăşi, provocată de altceva. Cu alte cuvinte, poetul a fost ucis.
De la suspiciune la certitudine nu e decât un pas în asemenea momente fierbinţi. Şi când există certitudine, există şi făptaş. Aşteptaţi-vă la nişte dezvăluiri uluitoare.
Nu s-ar întâmpla pentru prima dată. Parcă ar fi un blestem pe poporul acesta al nostru să-i fie ucişi nenumăraţi scriitori şi de cele mai multe ori asasinii să rămână necunoscuţi.
Ştim că bătrânul cronicar Miron Costin a murit de mâna domnitorului Constantin Cantemir, care s-a temut că-i uzurpă tronul. La fel era să i se întâmple şi Spătarului Milcescu, dar a scăpat numai cu nasul tăiat. Nu acelaşi noroc l-a avut cronicarul muntean Constantin Cantacuzino. Iar Dimitrie Cantemir, cel mai mare cărturar al epocii, s-a salvat într-o trăsură imperială sub poalele ţarinei lui Petru I al Rusiei.
Lucrurile nu au stat altfel nici în epoca noastră, numită istorie modernă. Enigmatica moarte a lui Caragiale şi a lui Marin Preda, care s-au culcat sănătoşi şi nu s-au mai trezit a rămas un veşnic subiect de discuţie. Iar Vasile Militaru, George Brătianu şi mulţi alţi scriitori s-au sfârşit în temniţele comunismului.
Cele mai misterioase dispariţii rămân a lui Eminescu şi a lui Labiş.
Oficial, răpus de o boală incurabilă, pe care o moştenise, cel mai mare poet al românilor nu putea să rămână sub această amprentă. S-au căutat şi s-au găsit argumente, ba chiar documente care să ridice intâmplarea la măreţia unei tragedii antice. Asasinatul putea fi pus la cale de imperiul habsburgic, cu tot mecanismul lui militar, diplomatic, servicii secrete, fie de o anumită minoritate conlocuitoare, care se simţea şi ea primejduită de pana ziaristului. Mai intra în rol şi „Raţiunea de stat” prin înalte personaje din sistem, ca Titu Maiorescu, cel care îl admira şi îl preţuia ca nimeni altul pe poet. Ca să nu mai vorbim de uneltele cele mai de jos, nemernicul care l-a încuiat în cabina de baie sau nebunul care i-a spart capul cu o pietricică, devenită apoi cărămidă.
Cât adevăr, câtă închipuire? Poate că nu se va şti niciodată...
I-a făcut cineva vânt lui Labiş sub roţile unui tramvai, într-o noapte îngheţată de iarnă, când ieşea dintr-un restaurant, pe urmele unei femei de meserie? Avea, într-adevăr, Puterea interesul să-l elimine în acel moment? Fatalitate?
Câte întrebări nu vor roi în jurul dispariţiei lui Adrian Păunescu? Câte clarificări? Câte răspunsuri înmormântate? Va fi martirizat? Se va face din el un erou? Va rămâne un proscris stigmatizat?
Dar, mai întâi şi mai întâi de toate, a fost ucis? Şi dacă da, cine sunt făptaşii?
P.S: Dezvăluiri senzaţionale în numărul viitor al ziarului nostru.
(Prof. Marin Ioniţă)

Joi, 18 Noiembrie 2010 17:02

Inteligenţii vor moşteni pămîntul

Scris de

# Duminică, 7 noiembrie. În timp ce Grecia se confrunta cu mari incendii de pădure, un prezentator al canalului TF1, cel mai urmărit în Franţa, îşi cerea scuze pentru proasta calitate a imaginii unui reportaj despre această dramă. Tipul era sincer - ar fi vrut să ofere spectatorilor o claritate de cristal. Să vedem bine lacrimile de pe obrajii supravieţuitorilor, mîinile murdare de funingine. Ar fi vrut şi hohote de plîns, dolby surround. Pentru că asta înseamnă, mai nou, jurnalismul - captarea emoţiilor şi împrăştierea lor în mase. Spectacol global, în direct. Reality show, 24 de ore din 24. Cum Eros şi Thanatos sunt fraţi gemeni, ochiul camerei video îngheaţă pe chipul condamnatului la moarte şi pe sînii starletei, într-un ritual transmis în miliarde de locuri. Putem să-i rezistăm? Eu zic că putem. E prea puţin timp între leagăn şi mormînt ca să-l irosim cu trăirile altora. Să oprim televizorul şi să ne ocupăm de noi înşine. Să devenim personajul principal într-o aventură numită viaţă. Cu propriile emoţii, cu propriile înţelesuri. Altfel, vom rătăci într-o lume de surogate, pînă la întîlnirea cu ultima realitate - moartea.

O adunare de „cioclovine”

# Luni, 8 noiembrie. Tînărul literat Radu Cernătescu a scos pe piaţă o extrem de interesantă istorie ocultă a literaturii române, evidenţiind ceea ce puţini cititori ştiu - marii noştri scriitori, de la Dimitrie Cantemir la George Călinescu, au avut legături strînse cu societăţi secrete, iar filosofia ezoterică le-a marcat opera. Dincolo de analiza de text, făcută din perspectivă iniţiatică, autorul adună informaţii istorice rare, stabilind conexiuni neaşteptate între activitatea rozicruciană sau masonică a unor scriitori şi sensul ascuns al operelor. Aflu, astfel, la ce se referă celebrul pasaj din „Craii de Curtea Veche”, în care naratorul îl întîlneşte pe Gore Pirgu, în compania unor dame din înalta societate, îmbrăcate în strai popular, chit că nu rupeau o boabă de româneşte, conduse de teosoafa Papura Jilavă! E vorba despre o adunare a unei loji para-masonice feminine, sub paravanul unei asociaţii de promovare a folclorului naţional, Lojă a Societăţii Teosofice, patronată de scriitoarea Bucura Dumbravă. Cu dispreţul iniţiatului regular, Mateiu Caragiale le numeşte „cioclovine”, cioclii feminini, adică, ştiind că, după muzică şi dans, urma o şedinţă de spiritism!

Mugur Isărescu şi-a implantat un „chip”?

# Marţi, 9 noiembrie. Viitoarele elite globale nu vor fi inteligente ci… înfricoşător de inteligente, este de părere Rich Karlgaard, publicist la „Forbes”. De ce? Pentru că toate cunoştiinţele economice din ziua de azi necesită cantităţi enorme de inteligenţă. Miliardarii planetei, de la Bill Gates la Mark Zuckerberg, au un IQ peste 150 şi se „dopează” în continuare, fie folosind unelte smart (tablet PC-uri, smartphon-uri), fie „droguri” de sinteză (de la banalul Red Bull la mult mai sofisticatele suplimente alimentare anti-oxidante, adjuvante ale memoriei etc). Cu alte cuvinte, dacă vrea performanţă, fiinţa umană trebuie să se upgradeze permanent, depăşindu-şi condiţia naturală. Transhumanism? Desigur. Şi o concluzie - în viitorul apropiat, cele mai rentabile investiţii vor fi făcute în noi înşine.  Iar asta va naşte industrii de gadgeturi pentru „minte, inimă şi literatură”  (ha, ha!), de la nano-tehnologii la implanuri de memorie. Deja, pînă şi în Românica, nu mai poţi ocupa o poziţie de top în Show Business, în Fashion sau Public Relations fără o mică operaţie estetică. Tendinţa va continua către domeniile mai conservatoare, iar miliardarii care vorbesc şi se comportă ca la oi vor deveni din ce în ce mai rari. Uitaţi-vă cum a evoluat discursul în domeniul bancar, cît de subtile sunt conceptele, cum se maschează judecăţile categorice într-un jargon de finanţist. Eu nu zic că Mugur Isărescu şi-a implantat un „chip”, dar vorbeşte de parcă a făcut-o!

Averea boierilor Budişteni

# Miercuri, 10 noiembrie. Am onoarea să-l cunosc pe Radu Ştefan Budişteanu, unul din ultimii descendenţi ai unei mari familii româneşti. Budiştenii, neam de boieri cu moşii întinse la Budeasa şi în alte locuri, ctitori de aşezăminte bisericeşti în Piteşti şi Bucureşti, coboară dintr-un căpitan al lui Mihai Viteazul - Pană ot Budeasa. Cîţiva dintre boierii budişteni vor lepăda giubelele şi vor îmbrăca uniforma armatei, formînd, în timp, una din cele mai de seamă familii militare româneşti. O familie care a ştiut să-şi crescă fiii în spiritul dragostei de moşie, al onoarei şi demnităţii militare. După îndelungi demersuri, Radu Ştefan Budişteanu a reuşit să obţină retrocedarea Culei de la Budeasa, casa familiei sale, în care funcţionase Primăria localităţii. Acum, omul doreşte refacerea monumentului, cît mai aproape de ce-a fost odată. Îl ajut cu cîteva fotografii din arhiva Direcţiei pentru Cultură, care înfăţişează Cula prin anii ’80 ai secolului trecut. E interesat de blazoanele strămoşilor, de forma ferestrelor, de tainiţă. Priveşte înfrigurat la sobele zvelte, care decorau interioarele. „N-a mai rămas nimic din ele, nici din tîmplăria originală”, zice cu amărăciune. „În biroul primarului au pus termopane”. Îi promit să-l ajutăm cu informaţii despre parcul Culei şi despre acareturi, îi dăm obligaţia de folosinţă a monumentului, îi explicăm ce avantaje şi ce obligaţii are. „Înţeleg foarte bine. Slabe speranţe ca statul să finanţeze vreun proiect de refacere, nu-i aşa?”.
# Joi, 11 noiembrie. Sfîntul Mare Mucenic Mina, ocrotitorul păgubiţilor. Văd la televizor şiruri interminabile de oameni necăjiţi, aşteptînd pe Dealul Patriarhiei să atingă racla cu moaşte. „Ne-am pierdut banii la FNI”, zice un pelerin. Altul a dat bani cu împrumut la rude şi nu i-a mai văzut înapoi. În cortegiu, evident, niciun bancher. (Cristian Cocea)

Constat că Mircea Andrei face totul, ca să folosesc un clişeu ceauşist, pentru a câştiga simpatia opiniei publice argeşene. Andrei a ajuns să-şi neglijeze colegiul pe care îl reprezintă, acţionând mai degrabă ca parlamentar de Argeş decât ca senator de Dâmboviţa. Scopul său principal, câştigarea alegerilor pentru preşedinţia Consiliului Judeţean, îl determină să procedeze ca atare. Mircea Andrei a intrat din timp în campanie electorală.
A ales să fie pragmatic. A început prin a-şi subordona complet filiala de aici a PDL. A ucis din faşă orice tentativă de opoziţie în partid. Totodată, nu la multă vreme după „descălecatul” său în Argeş, a obţinut prima victorie în faţa pesediştilor lui Constantin Nicolescu: succesul de la scrutinul pentru funcţia de primar al comunei Vultureşti. A fost semnalul că, în ciuda prăbuşirii în sondaje a PDL la nivel naţional, Mircea Andrei îndrăzneşte să se contureze în Argeş ca un adversar deloc de neglijat pentru Nicolescu.
Apoi a trecut la a face lobby pentru Argeş. S-a interesat ce proiecte sunt în lucru la primării şi a cerut finanţare la ministere. A solicitat sprijin la Guvern şi pentru infrastructura rutieră a judeţului. A reuşit, de pildă, să păstreze drumul „groazei”, DN 73, Piteşti-Braşov, pe lista şoselelor care vor primi bani pentru reabilitare şi modernizare. Personal i-am atras atenţia că, pe Transfăgărăşan, cel mai lung tunel rutier din ţară, tunelul Bâlea, nu este iluminat artificial. A intervenit la Bucureşti şi problema pare rezolvată.
Pe deasupra, nimic surprinzător, şi-a băgat nasul şi în chestiuni care ţin de Consiliul Judeţean. A promis, de exemplu, că va sesiza instituţiile guvernamentale abilitate pentru punerea în valoare a Cetăţii Poenari. Ori acesta este un proiect al Consiliului. Mircea Andrei vrea, de fapt, să demonstreze că este mai cu moţ decât Constantin Nicolescu şi că el, iar nu adversarul său politic, va duce la bun sfârşit un proiect a cărui materializare trenează. Pentru argeşeni, concurenţa dintre cei doi poate fi benefică.
Paradoxal sau nu, Mircea Andrei este acum mai parlamentar de Argeş, dacă îmi permiteţi să spun aşa, decât mulţi dintre parlamentarii „cu acte” ai judeţului. Nu este o laudă. Este pur şi simplu o constatare. Andrei a devenit aici cu mult mai vizibil decât colegii săi de partid care reprezintă Argeşul în Parlament, decât Mircea Cinteză, Cristian Boureanu sau Sorin Buta. Pentru aceştia din urmă, situaţia este ridicolă, penibilă, de-a dreptul ruşinoasă.
Mircea Andrei joacă rolul parlamentarului interesat să ajute Argeşul, care apelează la relaţiile pe care le are la Guvern pentru susţinerea proiectelor din judeţ. Şi-a luat apartament în Piteşti, grăbindu-se să arate astfel că sigur va candida pentru şefia Consiliului Judeţean. Îşi va lua şi televiziune, tot în Piteşti. Dă impresia că este decis să se războiască „pe viaţă şi pe moarte” pentru a câştiga supremaţia politică în Argeş, în detrimentul lui Constantin Nicolescu. Grea misiune, dar şi imposibilă?
(Mihai Paul Codunas)

A fost prefectul spiritual al Bisericii Argeşului şi Muscelului, până în urmă cu ceva timp, după care a suferit un proces de abruptă creştere negativă, ajungând ca azi să fie aproape un prim-secretar stalinist pentru aceeaşi biserică, plus mediul înconjurător. E drept că e posibil ca tot timpul imaginea reală a Ierarhului Calinic să fi fost cea de prim secretar stalinist, iar ochii noştri să ne fi înşelat. Nu e greu să ajungem la ideea asta dacă ne aducem aminte cum se aşeza mereu în pârtia banilor, ba prin parlament, ba prin consilii de administraţie... Sau cum judeca domnia sa preoţii care greşeau, ba deloc, ba în locuri din cele mai nepotrivite, cum ar fi o cârciumă, de exemplu (ptiu, drace!)... Sau faptul că nu se termină un scandal pe tema homosexualităţii, că începe altul şi mai şi (piei, Satană!)...
Totuşi, după părerea mea, judeţul nostru ar fi avut nevoie de un alt tip de vlădică, mai ales în ultimul timp. Hai, poate chiar cu 11-12 ani în urmă, când Jurnalul de Argeş a făcut o campanie asiduă pentru transformarea episcopiei în mitropolie, astfel încât sărbătorirea a 650 de ani de la înfiinţarea primei mitropolii româneşti, care s-a întâmplat să fie la Curtea de Argeş, să găsească entitatea clericală din acest oraş la acelaşi rang. N-ar fi fost imposibil dacă trufia şi pizma cu care se uitau la Calinic ceilalţi ierarhi nu ar fi precumpănit. N-a fost să fie. Deşi nu era greu ca Sfântul Sinod să înţeleagă că nu e vorba de ridicarea în funcţie a episcopului Calinic ci de repunerea în drepturi şi respectarea Tradiţiei. (Deşi corectă, într-un fel, decizia Sinodului, că dacă nu avem Tradiţie în niciun domeniu de ce am avea pe tărâmul Celor Sfinte.)
Cert este că, deşi colonelul Sima ieşise la pensie iar Negrilă dăduse ortul popii (n-am găsit altă rimă), a lipsit acel om cu sânge în instalaţie care să rezolve chestiunea Mitropoliei Argeşului. Ba, dacă ne aducem aminte că în loc să-şi dedice timpul şi energia pentru înfiinţarea Mitropoliei la Curtea de Argeş, domnia sa Calinic umbla după cai verzi pe la Freiburg, în Germania, ca să se facă mitropolit al aromânilor din lumea largă, înţelegem că omul cam ţinea cu ursul. N-are, bineînţeles, nicio legătură, dar dacă mai spunem şi că Freiburgul a fost cunoscut în perioada comunistă ca un cuib de adunare a legionarilor din Europa, precis că se-ntoarce colonelul Negrilă pe partea ailaltă.
Ca enoriaş, rămâi năuc auzind că Episcopia Argeşului, adică Biserica, şi-a făcut firmă de construcţii şi exploatare balastieră, zone unde evaziunea fiscală e foarte mare, şi nu şi-a făcut firmă pentru alimentaţie publică, tocmai ca evaziunea fiscală să nu mai fie foarte mare, ci totală. (Trebuie să recunosc că nu am avut dreptate într-o discuţie în contradictoriu cu colegul Ionuţ Stanciu, care a scris că „biserica nu mai e ce trebuie să fie” iar eu i-am spus că el confundă instituţia bisericii cu amploaiaţii.)
În orice caz, de foarte multe ori, cam când îţi e lumea mai dragă, ÎPS Calinic face lucruri care nu se fac! Deşi, pentru un om care s-a lovit amarnic de greutăţile vieţii, de la pruncie până aproape de maturitatea deplină, adăugându-se şi cantitatea cărţilor citite, ar fi trebuit să geamă sub povara toleranţei şi a bunătăţii. Ar fi trebuit să fie cocoşat sub sarcina înţelegerii aproapelui, fie el mirean sau de aceeaşi orientare spirituală. 
(Cristian VASILE)

O, Doamne, cât de mult îşi preţuieşte statul acesta cetăţenii săi. Câţi sunt şi când se duc.
Adrian Păunescu. Toţi poeţii la un loc din toată istoria noastră literară nu au însumat atâta iubire, nu au fost admiraţi de atâtea zeci de mii de tineri, nu au fost ovaţionaţi în atâtea săli, pe atâtea stadioane, în atâtea oraşe.
Numai în oştiri, la război, se puteau aduna pe vremuri atâtea mulţimi, la răscoale şi la revoluţii şi la mitinguri... Dar numai la el bucuroşi, fericiţi, uneori până la extaz sau chiar căzuţi în transă.
Chiar şi numai pentru atât - dar n-a fost numai atât, din cele trei sute de mii de versuri s-ar putea selecta câteva cărţi de excepţie - se cuvenea să fie înhumat cu onoruri militare.
Şi a fost. Generos cum este, statul a făcut pentru el sacrificiul de a rupe din bugetul său sărac şi de împrumut cu dobândă suma care să acopere costul gloanţelor oarbe care s-au tras în cele trei salve, după regulament. Chiar dacă ar fi fost muniţie rămasă în stoc din timpul războiului şi înregistrată fără valoare, tot ar fi fost ceva... La care s-a mai adăugat şi fanfara militară şi o formaţiune de militari în costume de paradă. Ca dovadă de cât suflet pune statul pentru fii săi.
Dar ce păcat că ţara n-a văzut acel moment. Şi nici nu l-a auzit din gura statului. Adică de la nivelul conducerii de stat. Şi cine este conducerea statului la această oră? Bineînţeles preşedinţia, guvernul, parlamentul. Şi ce a făcut pentru ca fapta ei să fie cunoscută instantaneu de cât mai mulţi cetăţeni? Nimic! Ba chiar a deturnat-o. Când sicriul poetului era vârât în criptă, pe posturile de televiziune ale statului se transmiteau cântece de veselie, joc şi voie bună, snoave şi fâţâieli de majorete dezbrăcăţele şi lipicioase.
Este adevărat că televiziunile, oricât de naţionale şi de publice ar fi, nu sunt conduse de preşedintele ţării, de şeful guvernului, de preşedinţii camerelor parlamentare. Că ele au conduceri colective din reprezentanţi care lucrează după program aprobat şi dau seama de activitatea lor prin rapoarte periodice. Că angajamentul televiziunilor este de a rămâne echidistante. Neutru, pasiv, indiferent, ba chiar sfidător, statul a cedat mogulilor iniţiativa şi dreptul de a transmite ceremonia, care, prin televiziunile lor, au relatat totul de la Ateneu la biserică, de la biserică la cimitir, din prima până în ultima clipă.
Acuma, eu nu ştiu dacă n-au existat şi anume lacune. Nu l-am văzut şi nu l-am auzit în momentul despărţirii nici pe reprezentantul preşedintelui, nici pe al guvernului, nici pe al parlamentului. Nici prezenţa ministrului culturii, domnul Kelemen Hunor, care nu se poate să nu fi fost pe acolo.
În rest, puterea poate să stea liniştită. Cu vremea, amintirile se vor amesteca şi nimeni nu va mai şti cine a transmis evenimentul. După cum nu se mai cunosc nici sursele imaginilor cu domnul Emil Boc la coasă, cu domnul Traian Băsescu pe ringul de dans, cu doamna Udrea pe calul bălan.
Nu vă faceţi iluzii, domnilor poeţi!
Prof. Marin Ioniţă

Joi, 11 Noiembrie 2010 17:14

Să-l judecăm pe Păunescu?

Scris de

În timp ce poetul agoniza pe patul de spital, jurnalistul argeşean Mihai Alexandrescu scria pe blog:  “Citesc ştiri despre Păunescu, foarte bolnav, internat, cu pronostic incert. În toate ştirile, poetul este dublat de lingăul lui Ceauşescu. Caracterul stă ca o umbră hâdă în spinarea sensibilităţii poetice. Este un complex existenţial care nu poate fi extras din tragic. Răul din societate a existat şi pentru că au existat oameni - unii chiar sensibili şi talentaţi - care au pus umărul la proliferarea lui. Hitler n-ar fi fost posibil fără Goering şi Goebbels, iar Ceauşescu fără păuneşti de tot soiul şi de toată mâna. Cea mai tristă scuză - şi cea mai tragică - este aceea că a lăudat ca să poată scrie. Ca şi cum scrisul n-ar fi fost, altfel, posibil. Sunt mulţi astfel de foşti care se scuză în acelaşi mod. În fapt, găsesc scuze, explicaţii, pentru a fi fost cândva nişte jigodii“. Apoi s-au rostit nume.
În faţa unei astfel de judecăţi brutale (măcar în context), în liniştea Tribunalului opiniei publice, m-am ridicat şi am spus:  „Prieteni, ar fi bine să renunţăm la a pune etichete - Paler, secretînd ură, Păunescu, lingăul lui Ceauşescu, Celine şi Pound - admiratori ai nazismului, Kundera - colaborator. O judecată dreaptă se face după fapte, după consecinţele faptelor, după circumstanţele în care s-a făptuit, după intenţiile făptuitorului. Ceea ce nu-i reuşea totdeauna nici măcar lui Solomon. Noi, ceilalţi, mai bine ne-am conduce după principiul - Să arunce primul piatra cel care n-are niciun păcat! În ce mă priveşte, pe măsură ce îmbătrînesc, sînt tot mai puţin tentat de judecăţile morale. Probabil că mi-am luat şi eu partea de ticăloşie, probabil că observ cît de mică e diferenţa între bine şi rău”.
Atît mi-a trebuit! Cu o privire încruntată, Mihai a scris: “Nu relativiza lucrurile! Hai să vedem fapte şi situaţii, dacă vrei… Paleologu poate fi iertat că a turnat sub tortură. Când îţi bagă acul sub unghie, milimetru cu milimetru şi când îţi zdrobeşte încheieturile, nu mai eşti un om integru. Asta este o circumstanţă, aşa cum spui. Dar când nu te obligă nimeni - dar nimeni! - să fii poet de curte şi totuşi o faci (fiind tezist, legitimând prin poezie un sistem criminal şi un dictator) singura problemă rămâne mizeria caracterului - pe care n-ai cum s-o ascunzi semenilor tăi prin disimulări şi fraze!  Consecinţele, în cazul de faţă sunt uşor de văzut (…) Dictaturile găsesc un reazem puternic în astfel de gesturi şi dacă astfel de gesturi n-ar exista (comise de fel de fel de oportunişti), dictaturile n-ar exista - ţi-a spus-o Hannah Arendt, în “Originile totalitarismului”… Să arunce primul piatra cel fără de păcat????… Păi, una e să fi achitat întreţinerea cu două zile mai târziu şi alta e să fi unul dintre stâlpii de susţinere a propagandei comuniste. Una e să tragi o palmă cuiva, alta e să siluieşti un popor. Sunt păcate şi păcate, despre ce vorbim aici? (…) Dacă le dăm naibii de judecăţi morale, înseamnă că totul e permis, or, hai să fim serioşi, nu-ţi trebuie doctorat în ştiinţe morale ca să pricepi că n-a fost bun comunismul”
Simţind că îmi fuge pămîntul de sub picioare, am mai avut puterea să murmur: “Mişule, în urmă cu vreo zece ani am făcut o emisiune TV cu Păunescu. El se aştepta la mai mare deferenţă, însă io l-am pocnit cu aceleaşi aprecieri pe care le faci tu, acu… La început, s-a enervat! M-a luat de sus, mi-a spus bancul cu iepuraşul care curăţă puşca şi spune prostii. Apoi a început să se apere, să spună că el a crezut în ideile de stînga, că Ceauşescu din anii 70 nu era tot ala din 89, că personal a promovat valorile româneşti, că la Cenaclu s-a cîntat “Trăiască Ceauşescu…” dar şi colinde, şi John Lennon. În faţa încrîncenării mele inchizitoriale, a renunţat, în sfîrşit, să argumenteze. Pe faţă i se citea o tristeţe uluitoare. Probabil că-şi spunea: uite ce s-a ales de viaţa mea, de vine orice tînăr de-ăsta şi mă judecă de parc-ar avea dreptul, de parcă ideile mele, poeziile mele, gazetăria mea n-ar mai însemna nimic în faţa păcatului că l-am omagiat pe Ceauşescu… În faţa acestei tristeţi, mie mi s-a făcut ruşine să mai judec. Ceea ce-ţi doresc şi ţie. Pentru că aici nu e vorba despre comunism ci despre un om. Cu lumini şi umbre. Repet - să ridice piatra cel care n-are niciun păcat! 
P.S. Niciodată nu te decizi cît de ticălos vei fi. Pur şi simplu, se întîmplă.
Vorbele astea mi-au adus şi mie condamnarea. Mişu a dat verdictul: “Cristi, vezi tu cum “naturelul” oamenilor din România a fost alterat - şi se vede şi în ziua de azi? (…) Tristeţea lui, într-o emisiune confortabilă de televiziune? Pentru o secundă, hai să ne imaginăm “tristeţea” lui N. Steinhardt, a lui C. Noica, a lui M. Vulcănescu etc. când venea noaptea, la Gherla, iar caraliul venea să-i scoată la anchetă. Nu la o anchetă călduţă în faţa camerelor de luat vederi, ci la ancheta aia cu pumni în faţă, bocanci în stomac şi pleznituri cu vâna de bou. Hai să ne gândim la oameni ca Petre Ţuţea care şi-a sfidat anchetatorii. Ăştia îi spuneau: “Am auzit că ai vorbit împotriva regimului…” Iar el răspundea: “Împotriva voastră vorbeşte toată lumea, eu ce să mai adaug?” Şi îşi lua bocancul în gură… Iar, înaintea morţii, era în stare ca, pentru poporul român să strige “Excelsior!” Să ne amintim de Radu Gyr, care a făcut închisoare pentru o poezie! De Nichifor Crainic! Tristeţea lui Păunescu…. Ce mari manipulatori au fost oamenii ăştia, dragă prietene! Ţi s-a făcut ruşine să mai judeci? De ce? De cine? Ce mari manipulatori au fost! Autorii pe care i-am numit nici măcar nu se studiază în şcoala românească. Asta e nedreptatea. Asta e ruşinea. Şi de aici ar trebui să vină tristeţea…  Despre ticăloşie să vorbim? Oamenii care au ales să crape în închisorile comuniste au ales că nu trebuie să fie DELOC ticăloşi. Veneau dintr-o epocă în care demnitatea nu era o vorbă goală… Tocmai ca noi să înţelegem ce înseamnă să crăpi demn şi să nu cădem în genunchi ca robii în faţa oricărui serv al regimului. Mă uit cu durere că acest comunism a reuşit să le pulverizeze exemplul. Ne amintim tristeţile lui Păunescu şi-i uităm pe martiri. Adevăraţii martiri. Le ţinem cărţile în bibliotecă, îi citim, dar le uităm vieţile, exemplele lor”.
Ce să mai zici cînd sînt chemaţi la bară Ţuţea, Radu Gyr şi Noica? Am căzut la loc pe scaun. Şi am căutat să-l urăsc şi eu pe Păunescu, măcar atît cît îl iubesc pe Noica. Dar n-am reuşit. Da, Păunescu are păcatele lui. Da, nu poate sta în faţa unor martiri morţi în închisori. Dar măcar o condamnare cu suspendare se poate? Pot salva de la ardere măcar poeziile lui de dragoste? Măcar jurnalismul excelent de la “Flacăra”, unde Paler a publicat “Un muzeu în labirint” şi Nistorescu s-a consacrat cu reportaje? Pot să păstrez un pic din emoţia Cenaclului Flacăra? Vă rog frumos, măcar atît se poate?
P.S. La ora trimiterii acestui material către gazetă, Adrian Păunescu se agăţa încă de viaţă. Dumnezeu să aibă milă de sufletul lui!
(Cristian Cocea)

Joi, 11 Noiembrie 2010 17:05

Pe când următoarea alianţă PDL-PSD?

Scris de

Puţini mai vorbesc despre trecuta şi monstruoasa coaliţie PDL-PSD. De parcă nici n-ar fi existat vreodată, colaborarea pe care cele două partide au avut-o a intrat într-o nemeritată şi perversă uitare. Privind la disputa de acum dintre democrat-liberali şi social-democraţi, care arată, la prima vedere, atât de sinceră şi sigur definitivă, nu îmi pot reprima o întrebare: pe când următoarea alianţă PDL-PSD? Să nu vă grăbiţi să spuneţi că o astfel de întreprindere este imposibil de repetat. Totul e posibil în politică.
Să ne amintim că PSD a bătut palma cu PDL la capătul unor ani de opoziţie în care l-a criticat categoric pe Traian Băsescu. Nu doar că l-a criticat. A pus umărul, decisiv, la suspendarea preşedintelui în Parlament. Prin mizerabila înţelegere încheiată cu portocaliii, PSD l-a legitimat pe Băsescu, adică tocmai pe omul pe care îl acuzase, pe bună dreptate, cu probe, de încălcări ale Constituţiei în calitatea sa de şef al statului.
PDL, la rândul lui, a pupat acolo unde scuipase cu vrednicie. Hrebenciucii, ca prin minune, au devenit frecventabili pentru spălătorii de punţi ai comandantului Băsescu. Peste noapte, neocomuniştii, amicii mogulilor şi baronii din judeţe au căpătat, în ochii băieţilor de mingi ai jucătorului de la Palatul Cotroceni, aură de parteneri perfecţi întru, cum altfel?, salvarea ţărişoarei. Iar Iliescu şi Năstase nu mai erau o problemă morală. Bordelului politic, odată construit, i-au dat şi nume, onorabil: Parteneriatul pentru România. Ca şi cum unei curve i-ai zice principesă.
Şi să ne amintim cât de bine s-au înţeles Constantin Nicolescu şi Cristian Boureanu, pe atunci liderul PDL Argeş, la împărţirea funcţiilor guvernamentale din judeţ. Negocierile au mers ca pe roate. Ca şi cum cei doi n-ar fi fost vreodată adversari. Ca şi cum Boureanu n-ar fi vorbit, cu numai câteva luni înainte, de „caracatiţa afacerilor clanului Nicolescu”. 
Precedentul există. Să crezi şi după cele întâmplate că PDL şi PSD sunt realmente duşmani de moarte ireconciliabili şi că o altă horă a prieteniei interesate nu se mai poate încinge, în vecii vecilor, între cele două formaţiuni cu origini feseniste se cheamă naivitate sau prostie cruntă. Oricât de tare s-ar război ele astăzi în declaraţii şi oricât de mult s-ar împroşca cu noroi, o viitoare nouă alianţă de guvernare PDL-PSD nu este exclusă.
Nu uitaţi că şi după alegerile parlamentare din 2012 tot Traian Băsescu va fi preşedinte. Ca şi după parlamentarele precedente, de la finele lui 2008, va avea un cuvânt, greu, de spus în formarea coaliţiei care va guverna şi în desemnarea primului-ministru. Ţinând cont de precedent şi de neseriozitatea clasică a politicianului român, chiar dacă datele sunt altele decât atunci, nu văd de ce Băsescu nu ar opta iarăşi pentru o formulă PDL-PSD şi nici de ce democrat-liberalii şi social-democraţii s-ar împotrivi să înfulece din nou împreună la masa cu bucate a puterii. Poate, totuşi, nu se va ajunge la aşa ceva. Vreau să spun, însă, şi ăsta este unul dintre motivele care m-au determinat să scriu pe această temă, că ar fi cazul ca pedeliştii şi pesediştii să o lase mai moale când se porcăiesc unii pe alţii. Au guvernat, umăr lângă umăr, iar nu acum un secol, ci anul trecut. Mai uşor cu ipocrizia şi cu teatrul! Celălalt motiv care m-a făcut să abordez subiectul este uitarea ce se aşterne peste o realitate care acum, din raţiuni de imagine şi din raţiuni electorale, îi deranjează pe democrat-liberali şi pe social-democraţi, realitatea că în 2009 au stat bot în bot la guvernare. Ei vor ca românii să uite, noi-nu!
(Mihai Paul Codunas)

Joi, 04 Noiembrie 2010 17:51

Un stat imbecil

Scris de

Primeşti uneori, ca ziarist, câte o informaţie care, în clipa imediat următoare, te blochează. Iar în a doua clipă, te face să te uiţi lung în jur, căutând cărarea pe care s-o apuci să pleci, învârtindu-te, din ţară. Atât de mare îţi este revolta. Mi s-a întâmplat asta chiar acum două zile, de unde nu mă aşteptam. Discutând la o cafea, despre una, despre alta, cu o cunoştinţă care lucrează în Administraţia Penitenciarelor, la un moment dat a început să-mi povestească despre sistemul de detenţie din România. Şi uite-aşa, a scos porumbelul. Zice, ştiţi domnu’ Bădescu, cam cât costă pe lună întreţinerea unui deţinut? 27 de milioane. M-a luat cu ameţeală. Imediat în minte s-au rotit mecanismele comparaţiei şi mi-am adus aminte că un alt amic, care lucrează la spital, îmi spusese nu demult că raţia de masă pentru un bolnav internat este de numai 7-8 lei pe zi, adică, însumat, vreo două milioane lei vechi şi ceva pe lună. Comparaţi şi dumneavoastră 27 de milioane pentru domnul infractor, cu 2 milioane pentru domnul bolnav sau, extinzând, cu 5-6 milioane salariu pentru domnul profesor, ori, la fel, 5-6 milioane pentru domnul funcţionar. Deci minunatul nostru stat îşi permite să aloce aproape 1.000 de dolari pe lună pentru un puşcăriaş, dar nu dă mai mult de 50 de dolari pentru un bolnav din spital. N-aveţi aceeaşi senzaţie, de roit din ţară? Din păcate, nu toţi putem să facem asta.
Dar lucrurile nu se opresc aici. Aceeaşi cunoştinţă a continuat să răsucească cuţitul. Mi-a spus cum trăieşte domnul puşcăriaş, ca să fim perfect aliniaţi la lumea civilizată şi la drepturile omului. Că altfel vine Comisia Europeană să ne tragă de mânecă. Îi vine, de pildă, chef infractorului să spargă televizorul, la care este obligatoriu să i se asigure dreptul să se benocleze, şi îl sparge. Apoi face scandal, rânjind, să i se ia altul. Are poftă să înjure gardienii, înjură cât îl ţin bojocii, că n-ai ce-i face. Mai mult, i se dă păpica de 3 ori pe zi, plus două gustărele între mese, să nu se anemieze, săracul. La muncă, ferească sfântul să iasă, că e abuz. La americani, care şi-au făcut autostrăzile cu puşcăriaşi, n-a mai fost abuz şi încălcare a drepturilor omului. La noi însă, infractorul trebuie cocolit, protejat, îmbuibat şi nestresat cu vreo activitate. Totul pe bani grei, câţi nu intră pe lună nici într-o familie de mijloc. Asta ca să se poată elibera infractorul vioi şi zdravăn din puşcărie şi să aibă putere să dea din nou în cap la cineva. Că e bine la pârnaie, ca la pension. Ce prost din lumea asta ţi-ar mai da 27 de milioane pe lună ca să freci menta? Nimeni, în afară de statul nostru imbecil.
(Mihai BĂDESCU)

Pagina 46 din 47