Opinii (642)

Casta cu carnet de partid a celor care se perindă ciclic la conducerea învăţământului argeşean n-a învăţat absolut nimic din dosarele medicilor, cele două dosare mari care au zguduit din temelii breasla argeşeană a oamenilor în halat alb. Mă refer la două dosare complexe care vizează industrializarea şpăgii în procesul pe pensionare medicală. În primul au fost trimise în judecată doctoriţele Camelia Săndulescu şi Iulia Mihai de la Serviciul de Expertiză din cadrul Casei de Pensii, iar în cel de-al doilea s-a început urmărirea penală împotriva psihiatrilor Valerian Azamfirei şi Eli Morman, angajaţi în cadrul Laboratorului de Sănătate Mintală Piteşti. Ca numitor comun, în ambele dosare numărul actelor materiale pentru infracţiunea de luare de mită e de ordinul zecilor şi chiar a sutelor, cel puţin în cazul celor două doctoriţe de la Casa de Pensii, argument forte în sprijinul tezei că s-a ajuns la o industrializare a şpăgii într-un domeniu social cheie, cum e cel al  sănătăţii. De fapt, cele două dosare, unul instrumentat de către DNA Piteşti, celălalt de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeş, înainte de a fi penale sunt unele sociale, tocmai prin amploarea cu care afectează o clasă pauperă, a celor pensionaţi pe caz de boală sau aflaţi în curs de pensionare. Bănuiesc că asta a fost şi logica sprijinită pe probe a anchetatorilor, că lucrurile au luat-o razna şi pensionările pe caz de boală, musai cu şpagă la purtătorul de pix şi ştampilă, au devenit un sport de masă ce afectează nu doar o categorie socială vunerabilă, dar grevează şi bugetul public de importante fonduri obţinute pe căi nelegale. Mă întorc acum la şefii de azi, dar şi la cei de ieri şi alaltăieri ai Inspectoratului Şcolar Judeţean, despre care spuneam că n-au învăţat nimic din ce li s-a întâmplat medicilor. Profesorii, mă refer la cei tineri sau la cei fără funcţii, adică la poporul decent din învăţământul argeşean, cel care trăieşte din salariu şi cu sabia grijei zilei de mâine deasupra capului, au ajuns o clasă pauperă. La fel şi părinţii, cocoşaţi de atâtea biruri: pe auxiliare, pe fondul clasei, pe sala de sport, pe meditaţii, pe excursii organizate de dascăli care condiţionează nota la clasă de prezenţa în aceste excursii.
Din păcate, dintr-o lăcomie combinată cu inconştienţă, industria auxiliarelor înfloreşte în continuare în şcolile argeşene. Fostul inspector general, de exemplu, face avere „bine merci” şi sub mandatul actualului şef al ISJ Argeş, numit de PSD. E o frăţie a tăcerii şi a toleranţei de sorginte transpartinică, un adevărat festival de tumbe care ne indică un singur lucru, anume că banul e cel mai tare carnet de partid. Jurnalul de Argeş a tot scris despre culegerile de gramatică sau de matematică pentru gimnaziu prin care bate vântul, în primul rând cel al incompetenţei, dar care sunt semnate fără nicio jenă de cinci autori, de parcă ar fi tratate de fizică cuantică. Am scris de ni s-a uscat cerneala în stilou că aceste instrumente de tortură financiară a familiilor nevoiaşe sunt băgate pe gât copiilor printr-o reţea persuasiv-mafiotică ce include şefi din inspectorat, inspectori de specialitate, directori de şcoli şi profesori de la clasă. Atenţie, aceste culegeri ale prostituţiei didactice nu insultă atât inteligenţa părinţilor, cât mai ales buzunarul acestora! Am mai scris, de asemenea, despre titularizările în foşnet de bancnote şi despre gradaţii de merit acordate clientelei de partid sau de business. S-a ajuns la ticăloşia ca gradaţiile de merit aferente unui anume an şcolar să fie acordate predominant profesorilor care erau membri ai unui anume partid. Presa locală, inclusiv Jurnalul, a scris că există şi un dosar la DNA  Piteşti pe această temă. Culmea neruşinării, unei profesoare de informatică de la Câmpulung, care avea elevi olimpici la această disciplină, nu i s-a aprobat gradaţie de merit, sub pretextul că nu avea o diplomă că ar fi urmat un curs de şase luni, de calculator. Tânăra scosese campioni naţionali şi balcanici la această disciplină, dar nu poseda un carton că ar  fi alfabetizată în domeniul IT. În realitate, n-avea carton de membru al unui partid anume. Însă cel mai elocvent exemplu că pentru unii samsari din învăţământul argeşean banul a devenit singura religie e că până şi copiilor de la clasa zero li s-au băgat pe gât culegeri cu teste grile la mate. Picii nici n-au apucat să buchisească  literele alfabetului, deci nu pot citi explicaţiile prin care pot rezolva grilele la aritmetică, însă părinţii trebuie să bage adânc mâna în buzunar ca să satisfacă lăcomia şi lipsa de Dumnezeu a acestor reţele care sufocă învăţământul argeşean. Din aceste motive mi-am început editorialul cu aserţiunea că şefii Inspectoratului Şcolar Argeş (i se  spune mai nou şi Inspectoratul pentru Alfabetizarea Nevestelor, şi bănuiţi de ce) n-au învăţat absolut nimic din cele două dosare care au lovit în ultima  perioadă breasla medicilor. Şi în învăţământ, industrializarea şpăgii şi a traficului de influenţă paralizează sistemul. Iar dosarele, înainte de a fi penale, sunt unele sociale. Să ne mai mirăm, oare, de ce abandonul şcolar loveşte în plex zona rurală şi e doar o chestiune de timp până va face ravagii şi în mediul urban? Lipsa resurselor, în cazul celor aflaţi de partea săracă a baricadei, e invers proporţională cu lăcomia celor aflaţi de cealaltă parte a ei.
Gabriel Grigore       

Miercuri, 15 Iulie 2015 23:23

Şi eroii se uită, nu-i aşa?

Scris de

Avem eroi. Şi sunt chiar rentabili. Şi în viaţă, şi dincolo de ea. Cu o Diplomă de Excelenţă sau un titlu de Cetăţean de Onoare post-mortem ne-am scos, par a spune în cor toţi oficialii şi politicienii noştri.
În ultimii zece ani, zeci de militari argeșeni au fost răniți sau și-au pierdut viața în misiuni în Afganistan și Irak. Doar în puține cazuri, autoritățile naționale și județene au făcut ceva pentru ei, asta în afară de îngrijirile medicale absolut obligatorii. În cele mai multe situații i-au îngrijit și i-au uitat la ieșirea din spital. Nu i-a mai păsat nimănui de traumele lor psihice și fizice, de viitorul lor și al familiilor lor.
Acum aproape trei luni, patru militari argeșeni ai Batalionului 33 Vânători de Munte „Posada”, din Curtea de Argeş și care se aflau într-o misiune de patrulare terestră, la aproximativ 8 kilometri sud-est de baza militară de la Kandahar, au fost răniţi după ce o maşină-capcană a explodat. Patru eroi: Marius Sorin Diaconeasa (Curtea de Argeş), Valentin Ciolan Uţă (Curtea de Argeş), Dan Cornel Crăciun (Curtea de Argeş) şi Cristian Stoica (Câmpulung Muscel). Cel mai mare dintre ei are 38 de ani. Cu toții au o viață înainte. La vremea respectivă, atât președintele Klaus Iohannis, cât și șefii județului le-au urat însănătoșire grabnică, spunându-le că sunt alături de ei. Atât. De atunci nu s-a mai auzit nimic. Eroii au fost uitați, ca și alți predecesori, deși și-au riscat viața într-un război ce nu e al lor, într-un teritoriu în care soldații români sunt prezenți pentru că așa vor alții.
Toți cei care au fost răniți ar merita un fel de rentă viageră, ar merita să fie ajutați cu fapta, așa cum se întâmplă și cu soldații americani sau britanici, care primesc consiliere psihologică și bani când se întorc de pe front. La noi din păcate singurele „recompense” sunt în majoritate covârșitoare niște urări de bine și atât. M-aș bucura ca Prefectura sau Consiliul Județean Argeș să aibă inițiativa de a face, poate și cu ajutorul unor sponsori, un fond pentru eroii județului. Ar fi bine să lăsăm diplomele pe bandă rulantă la o parte și să ajutăm eroii altfel.
Cazul celor patru eroi din Curtea de Argeș mi-a adus aminte de un alt caz revoltător de tratare superficială a unui erou. În august 2007, la Complexul Muzeal Goleşti, primul recompensat cu titlul de „Fiu al Argeşului” de către Consiliul Judeţean a fost sergentul-major Costinel Slăniceanu, rănit grav în 2006 în Afganistan. A fost chemat lângă scenă pentru a fi premiat, numai că cei de la Consiliul Judeţean l-au... uitat acolo preţ de vreo 20 de minute. Penibil! La câte sute de primari şi consilieri locali ori judeţeni cu merite deosebite... probabil în altă viaţă erau de premiat, ce mai conta un erou din Afganistan? Ce dacă şchiopăta? De ce nu s-a făcut politician? Nu s-ar mai fi luptat cu talibanii, ci ar fi luptat pe „frontul” chefurilor şi protocoalelor, în loc de transportor ar fi umblat în Mercedes ori BMW şi în loc să treacă gloanţele pe lângă el, ar fi fost „împuşcat” cu deplasări externe, laptop cu „muniţie” pentru şedinţe şi diplome cu rază lungă de acţiune la orgoliul personal.
20 iunie 2006 a fost ziua care i-a schimbat destinul lui Costinel Slăniceanu. Era în forţele speciale şi a fost trimis în Kandahar, fostul fief al talibanilor. Primul TAB din coloana românilor a declanşat o bombă artizanală. În el era şi Costinel. Bilanţul a fost cumplit: patru militari răniţi, unul ucis. Costinel mai avea câteva zile până să vină acasă. Dar casa lui a devenit, mai bine de jumătate de an, acest spital. Unde-au ajuns, pe rând, soldaţii români ale căror răni nu au putut fi vindecate în altă parte.
Ulterior premierii de la Consiliul Județean, după ce mai mulți oameni cu suflete mari l-au ajutat şi susţinut, Costinel a simţit că trebuie să dea ceva înapoi.
În urmă cu doi ani, Costinel Slăniceanu avea nevoie de o proteză performantă pentru a putea urca scările mai ușor. Nu am auzit să îl fi ajutat cineva. Și ce să le mai pese politicienilor locali și județeni de el, când ei se concentrează să acumuleze averi și funcții cât mai mari? Eroii nu sunt utili în goana după ciolan.
Servesc patria, cui îi pasă?
Denis Grigorescu

Vă miră titlul, nu? Atunci se cuvin niște explicații. Dacă administrativ și... imobiliar, Curtea de Apel Pitești e în Argeș și implicit în Europa, în ceea ce privește transparența și comunicarea față de mass-media nu e pe Bătrânul Continent. Nu e nici în America, nici în Australia. Nu e în lumea civilizată. În fapt, Curtea de Apel Pitești e ultima din județ în ceea ce privește deschiderea față de presă. Vreți dovezi? Vi le prezentăm în cele ce urmează. În ultimii doi ani și jumătate, am făcut vreo cinci sau șase cereri – în temeiul Legii 544/2001 privind accesul la informațiile de interes public – pentru consultarea unor dosare de corupție sau de retrocedări dubioase. Și, de fiecare dată am primit de la Curtea de Apel Pitești același răspuns incolor, insipid, prozaic: „Vă aducem la cunoștință că în scopul protejării intereselor legitime ale părților și bunei înfăptuiri a justiției, în temeiul dispozițiilor art. 12 din Legea 544/2001, se restrânge accesul mass-media la acest dosar”. Răspunsul a fost semnat mereu de către judecătorul Marius Andreescu, în calitatea sa de purtător de cuvânt.
Dacă acest răspuns ar fi fost o practică obișnuită în rândul celorlalte instanțe din județ și din țară, poate că nu am fi avut nimic de obiectat. Dar avem. Curtea de Apel Pitești este singura instanță ce nu lasă jurnaliștii să consulte dosare de interes public. Iar contraexemple avem cu zecile. Tot în ultimii doi ani și jumătate am consultat fără probleme zeci de dosare foarte „grele” , cu numeroase personalități inculpate, cu prejudicii de zeci de milioane de euro, la Înalta Curte de Casație și Justiție, Curtea de Apel București, Tribunalul București, Judecătoria Pitești și Tribunalul Argeș. Am putut studia în repetate rânduri răsunătorul Dosar al Permiselor, cu mult mai tare decât dosarele pe care le cerusem spre studiu la Curtea de Apel Pitești. Am studiat dosarul ”Mită la generali”, cu 85 de inculpați și nimeni nu ne-a impus vreo restricție. Am studiat dosare cu judecători, avocați și polițiști corupți, cu preoți care au turnat la Securitate. Și, ca să îl parafrazez pe judecătorul Marius Andreescu, nu s-a restrâns în nicio situație accesul mass-media la dosar iar justiția a fost bine înfăptuită. Probabil că pentru oficialii de la Biroul de  Informare Publică și Relații Publice al Curții de Apel Pitești e mai comod și relaxant să trimită jurnaliștilor un răspuns sec și fără substanță și tras la xerox la fiecare solicitare. Am fi curioși să aflăm ce părere au Ministerul Justiției și Consiliul Superior al Magistraturii despre această atitudine opacă a Curții de Apel Pitești în relația cu presa, diametral opusă față de comunicarea de nota zece a altor  instanțe din țară și din județ, dintre care notificăm cu plăcere Înalta Curte de Casație și Justiție, Curtea de Apel București, Tribunalul București, Tribunalul Argeș și Judecătoria Pitești. Nu ar strica deloc ca reprezentanții Biroului de Comunicare de la Curtea de Apel Pitești să se ducă în vizite de documentare la colegii lor de la cele cinci instanțe mai sus-menționate. Nu ar strica deloc ca și conducerea Curții de Apel Pitești să își schimbe atitudinea și atitudinile subordonaților și să elimine metehnele demne de un turn de fildeș și nu de o instituție absolut respectabilă. Și asta pentru că este nevoie de o justiție transparentă în Argeș, și nu de una parțial transparentă. Curtea de Apel Pitești are sediu nou, dar mentalități vechi, ce nu prea au ce căuta într-o instituție care e de facto în Uniunea Europeană. 
Denis Grigorescu

Aflu de pe site-ul www. argesenii.ro că, deși sfătuit de avocat (probabil Dan Panțoiu) și de cei apropiați (probabil membrii familiei), Tudor Pendiuc refuză să-și dea demisia din funcția de primar. Repetă aceeași greșeală care i-a fost fatală lui Constantin Nicolescu. Orgoliul a îngropat în final omul. Pendiuc ține de un amărât de scaun cu picioarele de gelatină și îi încurcă astfel pe toți cei cu care a fost încurcat de-a lungul vremii. Și nu mă refer la membrii familiei, cu aceștia nu ești încurcat, ești legat prin alte fire, ci la cei cu care s-a intersectat în business, în palat sau în pat. Legându-se cu lanțurile disperării de un scaun care oricum nu îi mai este de folos, fiindcă nimeni nu va mai respecta ce va spune în cazul în care se va întoarce pe termen limitat la primărie, Tudor Pendiuc arată că plutește chiar și în pușcărie. Planează inerțial deasupra unei realități politice și sociale pe care oricum nu o mai asimila de ani buni. Și asta deoarece El, Pendiuc, devenise mai mult o funcție decât un om. E sindromul celor pironiți în funcții pe hectare de ani, grație și unei populații mute, fie din oboseală sau lehamite, fie din ignoranță sau sărăcie. Ei bine, pe toţi acești Matusalemi politici pe profilul Tudor Pendiuc nu-i mai poți reconstitui din cioburi atunci când îi izbește viața sau DNA. Ca să simplific, dacă optează să rămână în prime time, Pendiuc va trage după el multă lume. Puzderie de constructori și cotizanți, nași și fini, diverși colegi, atât din primărie cât și din partid și nu în ultimul rând PSD-ul, care-și va disipa resursele și energiile, și-așa sleite, spre a face pârtie unui candidat antisistem precum notărița Ana Stan, ca să dau doar un singur exemplu.
Aflu, de asemenea, că fostul senator Mircea Andrei, coșmarul PSD până mai acum vreo doi ani și singurul politician legitimat anti-Nicolescu, se întoarce în județ pe un ponei numit „Partidul pentru Argeș și Muscel” și anunță că va candida pentru președinția Consiliului Judeţean. N-ar fi exclus ca, de data asta, să o și câștige. Și știți de ce? Pentru că nu o merită. Și mai ales pentru că frustrarea anti-PSD, partidul buldozer care a strivit în ultimii ani sub șenilele mediocrității viitorul județului Argeș, a atins cote de avarie. Uitați-vă doar că suntem ciuca bătăilor în regiunea de dezvoltare 3 Sud Muntenia, comparativ cu Prahova, din moment ce nici măcar o amărâtă de stațiune de schi, ca Molivișu, nu suntem în stare să facem, ca să nu mai vorbim de autostrada pentru uzina Dacia. Și mai vreau să spun ceva legat de „antonimul” acesta deja obsedant pentru județul nostru, Mircea Andrei vs Constantin Nicolescu. Multă vreme s-a spus, și se repetă tot mai intens în ultimul timp, că fostul președinte al PSD n-a crescut pe nimeni lângă el și de aceea a ajuns Argeșul în fundătura în care a ajuns. Morala e cu adevărat depresivă. Privind la unii avortoni din PSD ajunși în funcții în acești ultimi trei ani, înclin să cred că adevăratul copil politic crescut de Constantin Nicolescu este tocmai acest Mircea Andrei. Nu l-a dorit, dar l-a primit exact pentru ce a plivit în jurul său. Numai mediocrități.
Gabriel Grigore

Județeanul din Pitești a ajuns un spital mai bolnav decât pacienții săi. Și așa intrase în folclor pentru accesele de incompetență ale unora dintre medici, acum a devenit subiectul, ba chiar și predicatul, unui Armaghedon de presă care îți face părul arc electric prin acuratețea dezvăluirilor și prin precizia de laser a analizei. Nu-i vorbă, că și Jurnalul de Argeș a făcut pionierat la capitolul dezinsecție la Spitalul Județean, și ne referim în special la dezvăluirile despre cancerul invaziv ce a cuprins Secția de Terapie Intensivă, vezi și turnura penală a întregii afaceri materializată prin dosarele și perchezițiile de acolo. Deși Armaghedonul e atribuit la derută unui tânăr chirurg (întâmplător sau nu e vorba de Teodor Constantinescu, unul dintre cei doi candidați care s-au înscris la concursul de manager), respectivul medic nu și-l asumă, dovadă că a trimis dezmințiri la toate redacțiile ziarelor din Argeș. Importante sunt însă trei lucruri:
1. Chiar dacă paternitatea Armaghedonului rămâne necunoscută, bolile inventariate de care suferă Spitalul Județean sunt foarte cunoscute iar unele dintre ele se află în faza terminală.
2. Autorul/autorii acestui Armaghedon sunt musai din spital iar acesta e chiar un semn de sănătate, în sensul că oamenii din sistem încep, în sfârșit, să se revolte împotriva corupției, incompetenței și a cumetriilor politice care țin în captivitate instituția.
3. E un avertisment dat în primul rând politrucilor și păianjenilor PSD în halat alb că ceva grav e pe cale să se întâmple în rețea: fie aceștia își iau labele unsuroase de pe bugetul spitalului și renunță la politica catastrofală de personal pe care au promovat-o, în mare parte pe relații clientelare și de clan, fie sfârșesc prin a fi chiuretați de către DNA. Și asta pentru că personalul încă nebolnav (medici, asistente, infirmiere, economiști etc) nu mai e dispus să stea cu mâinile în sân. E inadmisibil, ca să dăm un singur exemplu, ca oameni tineri sau doctori cu carieră solidă și onestă în spate să-și ia câmpii și să plece în bejenie, fie în privat, fie în străinătate, deoarece nu au niciun viitor în Spitalul Județean. De ce? Fiindcă anumite secții s-au transformat în feude pe care șefii au ajuns să le lase moștenire odraslelor. Nu tu competiție, nu tu performanță, nu tu responsabilitate, ci doar autocrație. Cum spuneam, ceva totuși trebuie să se întâmple! Fie pacientul cronic numit Spitalul Judeţean e stabilizat și ținut sub un relativ control, fiindcă vindecat definitiv nu va fi niciodată, fie e decuplat de la aparate și depus la morgă. Deși, iar doctorul Dan Manu știe cel mai bine lucrul ăsta, nici acolo nu e deloc ieftin.
Gabriel Grigore

Am mers cu mari așteptări săptămâna trecută la Expoziția Universală de la Milano. Am mers sperând să văd un pavilion al României care să mă dea pe spate pe mine și pe milioanele de turiști de pe tot globul. Un pavilion care să reprezinte resursele, bogățiile și frumusețile României. Asta cu atât mai mult cu cât pentru participarea României la EXPO Milano 2015 s-au cheltuit 3,5 milioane euro.
Am intrat plin de speranță la expoziție și – pe măsură ce vedeam standurile creative și absolut încântătoare ale unor țări precum Belarus, Angola, Ecuador, Mexic, Spania sau Franța – deja îmi imaginam că la pavilionul României mă voi umple de mândrie.
Numai că după ce am intrat în pavilion și l-am vizitat mi-a venit să plâng, să fug și să mă ascund. M-am simțit umilit ca român, umilit de conaționalii mei de la Ministerul de Externe care și-au bătut joc de pavilionul României pe bani grei. Și asta în condițiile în care țări cu bugete mult mai mici au avut niște pavilioane impresionante. La pavilionul României nu mi-a plăcut nimic. Pereți goi, rafturi goale, hostesse românce plictisite și cu zâmbete forțate (chiar dacă primesc 40 de euro pe zi, masă și cazare), oficiali cu fețe grețoase și, la etaj, un restaurant care arăta mai neîngrijit și decât cel mai prăpădit fast-food pentru navetiști. Sarmale și varză în culori îndoielnice, dar la prețuri piperate, bere care la noi e considerată „second-hand”... La ce bogăție culinară are România, cum naiba e posibil să te afișezi cu niște produse de toată jena? Dacă nu ai vedea scris ”ROMÂNIA” pe pavilion, ai putea avea senzația că ai greșit și ai nimerit la cine știe ce țară prăpădită din lumea a treia. Din păcate, adevărul e că nu ai greșit. Senzația e o realitate dureroasă, umilitoare, năucitoare.
Noroc cu taraful și lăutarii de la Doina Bascovului care au salvat onoarea pavilionului în cele cinci zile cât au susținut spectacole la Milano. Dar cu o floare nu se face primăvară și nici imaginea României nu devine alta.
Comisarul General pentru România la EXPO Milano 2015, Georgian Ghervasie, a fost însărcinat în 2013 de premierul Ponta să coordoneze pavilionul României. Și dl. Ghervasie ne-a făcut de râs tocmai la evenimentul cel mai tare al planetei, acolo unde trebuia să ne facă mândri. De ce? Pentru că nimeni nu s-a implicat, nimeni nu s-a preocupat să rupă gura târgului cu un pavilion de excepție. Bani erau din belșug, numai că responsabilii români trimiși la Milano pe banii statului și-au bătut joc de România. Încă o dată.
Președintele Iohannis, după ce a vizitat pavilionul României, a folosit sintagma ”superb”. Probabil că președintele Iohannis făcuse insolație de la soarele milanez și nu a văzut pe unde merge. Credeam că președintele Iohannis e sincer. Dar laudele false aduse pavilionului nostru mi-au confirmat că e de fapt un președinte balcanic impregnat cu o poleială de diplomație ieftină.
România mea și a noastră nu e cea de la Milano. România mea e plină de tineri de valoare, creativi și care ar putea schimba țara dacă s-ar instaura meritocrația. România mea și a noastră e plină de locuri frumoase, de oameni frumoși. La acest moment, în loc să promovăm România frumoasă, noi scoatem în față o Românie urâtă și murdară, România cea neadevărată, România pocită, pe bani publici, de către oficialii de la Ministerul de Externe.  
Expoziția de la Milano se termină pe 31 octombrie. Poate mai e timp ca până atunci să mai retușăm câte ceva, pe ici-pe colo, prin punctele esențiale, să arătăm că prima impresie a fost doar o iluzie optică.
Denis Grigorescu

Miercuri, 17 Iunie 2015 23:22

Baladă Pendiucială

Scris de

Niciun cuc nu mai cântă pendiuc pendiuc. Niciun guguștiuc. Nici în pădurea decimată Trivale, nici sub streșinile primăriei din Pitești. Dar vorbele umblă din om în om precum ciocănitoarea din pom în pom. Și bat cu întrebări nemiluite în tâmplele cetățenilor: cine este omul, de unde a venit, ce a făcut, unde s-a dus...
Un tânăr din lumea largă, cu mâinile în buzunare, cu o diplomă de inginer informatician, într-un oraș străin. De nimeni cunoscut. Nu era cineva care să-l tragă de păr în sus sau să-l împingă de tălpi. Inteligent, abil, ambițios, bine pregătit, a fost de grabă remarcat.  A pus ochii pe el partidul aflat la putere la începutul tranziției și vice versa.  Dragoste la prima vedere. A fost repede promovat printre liderii locali. Ajutor de primar. Primarul din istoria Piteștilor cu  cele mai multe mandate. Harnic, bun gospodar, cu multă autoritate. Și nu era el omul care să treacă pe la primărie fără să lase urme ca peștii prin apă. Marea lui ambiție era fără îndoială să intre în istoria contemporană, dacă se poate și în cea fără sfârșit a urbei.
Prima lovitură în forță a fost să cedeze Palatul Culturii pentru Curtea de Apel.  Motivația: s-ar putea ca fiecare dintre noi să treacă pe acolo. El nu avea să mai apuce... În ciuda faptului că directorul Palatului Culturii și personalul acestei instituții erau culeși de ambulanțe pe când făceau greva foamei, treaba a și fost făcută...
Dar reacția publicului a fost atât de potrivnică încât l-a determinat pe proaspătul primar de atunci să schimbe macazul. A fost momentul când se va fi decis el să schimbe fața orașului și să lase în urmă numai fapte care să-i sape numele pe frontispiciul devenirii?
Amenajarea parcurilor de pe Argeș, din pădurea Trivale, spațiilor verzi din cartiere, rondurile de flori, fântânile arteziene cu apă bună de băut sau ornamentale – una dintre ele chiar muzicală – bănci de odihnă pentru cetățenii aflați în promenadă sunt tot atâtea fapte, mai mici sau mai mari, care au făcut din oraș cel puțin unul confortabil.
Însă nu era deajuns. Pentru că nu putea să mute blocurile de pe rădăcini, să taie străzi noi, să schimbe destinația unor instituții stabile, nu-i rămânea decât sistematizarea pe orizontală. Și astfel a apărut piața „Vasile Milea”, toată pavată cu elemente rozalii. Dacă tot exista o casă albă, cu ecouri americane – sediul prefecturii – de ce să nu fie și o piață roșie, ceva în amintirea vechiului Kremlin. Elementele decorative, unele discutabile, vin să întregească acest vis al primarului, care ajutat de arhitecți peisagiști, devenea o realitate sub ochii noștri. A urmat amenajarea centrului urban de la Prefectură până la magazinul Trivale. În două etape. Una cu spațiul inundat de trandafiri, cu o alee sinuoasă ca un drum destinat să ducă spre infinit. Care nu avea să mai mulțumească imaginația primarului Pendiuc. Și a comandat altă variantă. Cu locuri de promenadă pe margini căptușite cu dale. Estetice, dar pe care unii le găsesc nefuncționale, atunci când plouă și nu are unde să se scurgă apa, când ninge și când îngheață. Nu întâmplător, mulți pietoni își luxează picioarele. Pe centru, un spațiu înierbat și plantat cu flori, mai ales cu lalele, și un pârâu dalat, cu ape curgătoare, populat chiar cu pești decorativi. Mai departe, acțiunea a fost împinsă până la Teatrul Al. Davila. Cu bănci pe sub tei, dar cu multă vegetație sacrificată.
Și ar mai fi să amintim orașul care arăta îmbătrânit și prăfuit și prin faptul că circulau prin el niște autobuze străvechi, care scârțâiau din toate încheieturile, nu li se închideau ușile, scaunele erau jupuite și lăsau vălătuci de fum în urma lor. În timp ce aduceau pagube imense întreprinderii de care aparțineau, scurse din bugetul municipalității. A făcut ce a făcut și a bucurat ochii spectatorilor, a sporit confortul călătorilor cu autobuze noi, moderne, confortabile, ca în marile metropole.
Dar se pare că atunci ar fi fost el mușcat de șarpele corupției. Aflat sub prezumția de nevinovăție până la pronunțarea sentinței, este totuși acuzat în dosarele procuraturii că și-a vârât în buzunare sume importante, că și-a construit o vilă care să se întoarcă după soare, că și-a înzestrat fiica cu un apartament în Bucureşti, primit cadou de la cei cărora le-a facilitat calea spre însușirea de venituri necuvenite.
Este primul primar din Pitești care a aterizat din cabinet direct în duba arestaților, sub paza mascaților, cu mâinile încătușate. Au trecut luni de zile și încă se află în arest. Spre mirarea multor cetățeni care au văzut cu ochii lor cum alți suspecți arestați preventiv, ca acea candidată la președenția țării acuzată că umbla cu sacoșa cu bani sau ca acel potențat om politic acuzat că a încercat să-și însușească mii de hectare de pădure, obțin îngăduirea arestului la domiciliu.

(Prof. Marin Ioniţă)

Mă amuză lupta oarbă pentru putere a PSD-iștilor argeșeni în contextul în care totul a devenit în România fum și deșertăciune. Uitați-vă la Victor Ponta, domnilor! Și învățați, dacă puteți! În urmă cu nici opt luni era asemeni unui surfer, pe valul oceanic cel mai înalt, la doar câțiva centimetri de puterea absolută care este președinția României, iar azi e aproape misiune imposibilă să-l culegi de pe jos și să-l reconstitui din cioburi. Tânărul cu cea mai fulminantă ascensiune din politica românească a ultimilor 15 ani a ajuns un biet floc în calea intereselor celor care fac jocurile în această parte de lume. Nu-i mai puțin adevărat că și Ponta s-a adus pe sine în această situație prin greșelile în cascadă pe care le-a comis, cu nonșalanța unui jucător la ruletă care știe că poate pierde și un milion de dolari fiindcă e miliardar. Nelipsit de anumite calități, Victor Ponta, la fel ca mulți alți viței din politica dâmbovițeană, crescuți în eprubreta propriei suficiențe, n-a înțeles că e doar un lider virtual, nu unul real, pe o hartă geopolitică mai schimbătoare și decât buletinul meteo. Acum nu mai poate cuceri planeta, nici măcar Dubaiul, împreună cu Sebi Ghiță, fiindcă DNA-ul s-ar putea să-i interzică și să mai iasă din țară. Asta e România, o țară tristă, plină de humor, după cum ne-a învățat Bacovia.
Dar să ne întoarcem la berberii sau papuașii, spuneți-le cum doriți, din PSD Argeș. Nimeni nu vede mai departe de bocancul propriului interes, unul meschin și minor. De fapt, PSD Argeș, ca uniune tribală, a intrat în zodia minoratului politic. Iar asta o scriam încă de la începutul acestui an, atunci când Constantin Nicolescu a luat calea Colibașiului, iar Tudor Pendiuc avea deja trei luni vechime în arestul IGPR. PSD Argeș a ajuns să conteze pentru București (care București?) doar ca unitate de catering pentru liderii de rang 2 și 3 veniți la vânătoare de mistreți sau fazani prin județ. Fiecare șef de trib sau clan din PSD, fie că reprezintă Nordul, Sudul sau Centrul județului e tot mai belicos și suferă de sindromul baricadatului în cămară. A pus un munte de avere deoparte, cât a lucrat la stat, iar acum a ferecat beciul cu zece lacăte, pe principiul să ne fie bine, ca să nu ne fie rău. Ca o paranteză, unii nu se pot abține nici măcar în al doisprezecelea ceas și își semnează singuri autorizație de construcție pentru a doua, a treia sau chiar a patra cămară. Oamenii ăștia ne insultă inteligența, ignorând faptul că populimea știe câte parale, în viu, face fiecare, iar binomul DNA-SRI, pe post de controlor de trafic, le-a scanat deja fiecare mișcare. N-au învățat nimic și nici nu sunt capabili să învețe din căderea abruptă de pe cal a lui Constantin Nicolescu și Tudor Pendiuc, nici măcar din ejectarea de pe portavion a lui Victor Ponta. Merg pe principiul nesănătos al omului sănătos, însă ignorant, că boala îi lovește pe alții, în niciun caz pe ei. Asta până când chiar îi lovește.
Ca să rezum, prin incompetență (vezi cazul școală al Autostrăzii Pitești-Sibiu sau al stațiunii de schi de la Molivișu) și prin lipsă de viziune (vezi permanenta gherilă pentru putere între Nicolescu și Pendiuc și care a avut drept efect o regionalizare făcută pe sub masă și izolarea economică a județului nostru, comparativ cu Prahova), Uniunea Tribală PSD a pus Argeșul sub control judiciar, mulți ani de acum încolo. Iar pentru greșelile lor plătim toți, cei aproape 600.000 de trăitori din acest județ, vorba ÎPS Calinic. Însă tare mi-e teamă că, pentru această pedeapsă colectivă, nu există termen de prescripție.  Cel puțin nu în timpul vieții noastre. 
Gabriel Grigore

Miercuri, 03 Iunie 2015 22:32

Judeţul virtual

Scris de

În ce județ am ajuns să trăim? Într-unul în care un deputat vine în conferința de presă a PSD și recunoaște că și-a făcut drum privat. Păzit de o firmă de pază specializată, evident tot privată, ca și cum Curtea de Argeș, locul unde s-a pripășit de vreo opt ani respectivul, n-ar mai fi orașul Meșterului Manole, ci iadul infracționalității stradale. De cine se teme parlamentarul și totodată trezorierul PSD la nivel național? Poate că de oameni și de sărăcia lor accentuată, într-o vreme în care averea lui a urmat ciclul invers, urcând nici măcar în pod, ci de-a dreptul în Cosmos. E un truism să mai amintesc faptul că personajul halucinant despre care vorbesc e Mircea Drăghici. Prin opulență şi fanfaronadă, individul a ajuns un personaj demn de studiat în manualele multor discipline predate la Facultățile de Sociologie, Psihologie şi Medicină, deopotrivă. Aproape că nu s-a inventat insulina care să păstreze diabetul grandomaniei lui Mircea Drăghici în limite normale. Vorbim de parlamentarul care a acceptat ca numele său să „înnobileze” o secție a Spitalului Curtea de Argeș, același spital, ați ghicit, unde a murit cu zile, nu mai devreme de 19 aprilie anul acesta, un copil în vârstă de 8 ani, Andrei Turcu pe numele lui de îngeraș. Nu pot să nu remarc ce îmi spunea un coleg de-al lui Drăghici, anume că personajul i se confesa cu titlu de glorie în 2008, când a obținut primul mandat de deputat, că e singurul parlamentar din PSD Argeș care locuiește la bloc. Două mandate i-au trebuit lui Mircea Drăghici să-și facă vilă cu piscină acoperită și drum privat în Curtea de Argeș, să conducă Audi Q 8 și să-și cumpere penthouse în București. Plus mărunțișul de prin conturi. Și toate, dintr-o indemnizație de biet parlamentar pentru că afaceri, cel puțin după lege, respectivul n-a avut voie să facă.
În ce județ trăim? Păi, într-unul în care capitala lui, Piteștiul, a devenit mall-ul preferat al tâlharilor dornici de lovituri rapide, bănoase și musai sângeroase. Cât să spargă ecranele televizoarelor și să vuiască toată țara despre cum a devenit Piteștiul, în sfârșit, capitala, chiar și infracțională, a Regiunii de Dezvoltare 3 Sud Muntenia. Asta în vreme ce Inspectoratul Județean de Poliție și gloriosul comandant Ionel Ispir ne livrează comunicate de presă ridicol de prețioase în care se laudă cu destructurarea unor „rețele” care, cumulat, au furat 90 kg de pește braconat. Mai rețineți următorul fapt: Slatina brigandului Vâlcov, un oraș o țârică mai mare decât cartierul Prundu, are sistem integrat de monitorizare video, cu 125 de camere plantate peste tot în municipiu. Aproape că n-are Slatina străzi câte camere video a montat ex-primarul Darius Picasso pentru siguranța cetățenilor săi. Asta în vreme ce Piteștiul lui Pendiuc și Ionică, doi Luceferi ai administrației pudice locale, n-are niciuna în sistem integrat la nivel de municipiu. Sub pretextul că s-ar simți piteștenii urmăriți, când, de fapt, urmărit se simțea în primul rând el (iar DNA ne-a făcut să înțelegem și de ce), Tudor Pendiuc a fost întotdeauna opac la siguranța cetățeanului. Iar roadele politicii sale geniale le culegem astăzi, când el este mai protejat în pușcărie, decât sunt piteștenii în casele lor.
În ce județ trăim, n-am mai trăi la ce conducători nevolnici am ajuns să avem? Într-unul pe cale să facă implozie de incompetență, dovadă că ne aflăm la doar câțiva centimetri distanță să ratăm cel mai important proiect de infrastructură turistică din toate timpurile, cel al morganaticei stațiuni de schi de la Molivişu. Acuzații de corupție, incompetență și amenințări cu darea în vileag a unor înregistrări compromițătoare, asta am putut auzi la ultima conferință de presă a Consiliului Județean, cu directorul de investiții al CJ în prim plan și cu managerul proiectului Molivişu pe post de jolly joker sau jolly poker, că nimeni nu mai înțelege cine e și ce rol are acest Constantin Dârzan. Cu doi vicepreședinți impotenți, prezenți la o conferință mai mult de demascare, că de presă în niciun caz n-a fost, nici nu ne mai miră că directorul de investiții al CJ, Sorin Ivașcu, a apăsat butonul nuclear al unei afaceri tot mai purulente. Ce a spus Ivașcu în fața zecilor de ziariști prezenți? Că banii pentru proiectul Molivișu sunt doar virtuali, nu și reali, invitând DNA-ul să finalizeze... cu rechizitoriu mult trâmbițata stațiune de schi. 
În concluzie, în ce fel de județ trăim, oameni buni? Într-unul care se duce de râpă, în vreme ce îmbuibații din banul public îşi permit să-şi facă drum privat, ca să nu-i calce tâlharii. Aceiași tâlhari care ne calcă în schimb pe noi, în casele noastre.

Gabriel Grigore

Trei jafuri comise luna aceasta în Pitești și zona de proximitate, dintre care două cu violență, ceea ce înseamnă deja altă încadrare, altă gravitate, adică tâlhării sadea. Toate comise în nici trei săptămâni. Această hemoragie infracțională se suprapune ca un pansament murdar peste alta, izbucnită tot în acest an, pe la începutul său, și tot în Pitești. În nici trei luni au fost incendiate patru mașini de lux, dintre care trei (se pare ca 3 reprezintă o cifră fatidică) au rămas cu autor necunoscut. Aceleași simptome, aceeași lipsă de tratament, aceeași indolență cronică. Ce se întâmplă, doctore? Cu Piteștiul, cu siguranța cetățeanului, cu poliția cea mult căutată în coarne și aproape deloc prin conturi? Am ajuns nu doar un județ calamitat de corupție și de efectele perverse ale unei regionalizări făcute pe sub masă, ci și unul în care securitatea locuitorilor e pusă la grea încercare. Mai jos de atât, chiar nu se poate. Dar de ce să ne mai mirăm? Și punem apăsat această întrebare în cunoștință de cauză pentru că, așa cum scriam și săptămâna trecută, actuala comandă a IPJ Argeș e preocupată nu de siguranța  cetățeanului, ci cum să reclame la Parchet ziariștii Jurnalului de Argeș pentru că au îndrăznit să dea publicității un raport din 2008 al Corpului de Control al Ministerului de Interne în care se vorbește despre implicarea lor în cancerul de la permise. Sau pentru că am scris despre anumiți comandanți din poliția argeșeană care populează legendele urbane cu implicarea lor notorie în afaceri care tangentează corupția și crima organizată.
Aici am ajuns. Și atât de jos s-a prăbușit Piteștiul, încât a devenit un oraș gri, corespondent în materie de (ne)siguranță a cetățeanului cu celebrul cartier Bronx din New York. Poate că exagerez, dar exagerez intenționat pentru ca omul plătitor de taxe și impozite să înțeleagă exact unde se află. Cu un picior într-o uriașă groapă căscată de incompetență și corupție, pentru că cele două merg numai la pachet, precum groparul și dricul. Iar vinovați pentru această situație de metastază publică sunt politicienii care preferă argați de partid și nu profesioniști, în fruntea poliției argeșene. Politicienii au preferat întotdeauna cozi de topor la butoanele IPJ Argeș, pe care să le poată asmuți când doresc asupra adversarilor politici sau asupra celor din mediul de afaceri care le sunt ostili și nu cotizează. Când Dan Nicolae, fostul șef al IPJ Argeș din 2012, s-a dus și i-a spus lui Tudor Pendiuc că un oraș mare ca Piteștiul are nevoie ca de aer de un sistem de monitorizare video, ca orice oraș civilizat din Europa, primarul a strâmbat din nas. În loc să achieseze la o  propunere care creștea gradul de siguranță a cetățenilor, Pendiuc a răspuns că un astfel de sistem e de natură să îi sperie pe piteșteni, care se vor simți urmăriți. Știți doar vorba aceea, cu hoțului care de hoți îi este frică. Gândiți-vă doar cât de util ar fi fost un astfel de sistem de monitorizare (care există în Mioveni, de exemplu), în cazul celor două tâlhării din Găvana, comise pe aceeași stradă. În cazul ambelor tâlhării de pe str. Petre Ispirescu, autorii au ales drept cale de evacuare Pădurea Trivale. Ar fi dăunat siguranței publice două camere video montate la ieșirea din Pădurea Trivale, în intersecția de la Cornul Vânătorului sau la Grădina Zoologică? Ne puteți răspunde, domnule primar, că tot vă aflați acum într-un loc foarte monitorizat și pe care, n-aveți încotro, sunteți obligat să-l suportați? Ce gaură în bugetul Piteștiului făcea un sistem integrat de monitorizare video? Vă asigur că mult mai puțin decât pavelele înalte de o juma’ de metru din orice cartier al orașului doriți dvs. să dăm exemplu. Din nefericire, politicienii au preferat întotdeauna la comanda poliției șefi docili, care să nu le sperie clientela de business, de partid și de infracțiuni. Au plecat urechea la fel de fel de yesmani cu epoleți, îngropaţi până la gât în rahatul unor afaceri urât mirositoare, în loc să lucreze cu profesioniștii. Din acest motiv s-a ajuns unde s-a ajuns: Piteștiul în bezna nesiguranței, iar o parte dintre cei care l-au adus aici în pușcărie. Gabriel Grigore

Pagina 9 din 46