# Convorbiri neconvenţionale cu Nicolae Poghirc, managerul  Teatrului „Alexandru Davila” Piteşti

# Dar dumneavoastră ce ştiaţi despre noul colectiv? Cu ce gânduri aţi venit? Ce v-a determinat să intraţi în concurs? Care au fost primele impresii?
- Bineînţeles că știam foarte multe lucruri despre Teatrul „Alexandru Davila” din Pitești. Îi știam istoria, îi știam parcursul de-a lungul vremii și îi știam situația actuală. Cel mai tare îmi doresc să ajut, iată o caracteristică constantă ce se regăseşte în toate demersurile și acțiunile mele. Mi-am dorit și-mi doresc să ajut oamenii. Știam că au o viață grea, că aici la Pitești nu s-a mai făcut teatru de mult timp. Visul meu este acela de a ridica teatrul la nivelul la care trebuie să se afle, vreau să dau tonul unui suflu nou, mai convingător și mai curajos. De asemenea, este un nou pas important și pentru mine personal, pentru parcursul meu profesional. Fusesem doar un an și jumătate director la Teatrul Ariel din Râmnicu Vâlcea. Este o oportunitate și o responsabilitate mare să mă aflu aici acum și cred că putem creşte împreună, putem să evoluăm împreună spre direcții mai frumoase și să ne fructificăm abilitățile în acțiuni care au ca scop final să aducă Teatrul Davila acolo unde îi este locul. Sunt oameni importanți ai teatrului românesc care au așteptări de la mine, îmi doresc să dovedesc că se poate, că vreau să fac lucruri.
# Teatrul din Piteşti a avut mari actori, dar niciunul nu a spart plafonul. Mai putem afirma că trăim din tradiţie, din propria noastră istorie? Sau trebuie totul desfiinţat, inovat, remediat, reformat. Dar nu suntem pândiţi de riscul spectacolelor mai mult decât absurde, cu actori care par în scenă un fel de animale dresate?
- Sunt mai bine de 70 de ani de teatru brut, teatru profesionist plus încă 100 de ani de teatru de amatori. Nu ai cum și nu poți să ștergi cu buretele istoria teatrului. Nu cred că e de bun augur sau verificată în vreun fel afirmația cum că nu a existat teatru în Pitești. E adevărat, poate nu s-a născut un Vraca aici, dar scena piteşteană nu a fost lipsită și văduvită de reprezentații ale numelor imense din teatrul național. Pentru publicul de aici, actorii pe care i-a avut Piteștiul au fost niște vedete. Au fost zeii și idolii lor, îi vedeau ca pe ceva de mare preț, i-au iubit, i-au admirat și i-au aplaudat. Chiar dacă nu am reușit să spargem granița județului, ne-am bucurat de o mare susținere din partea publicului autohton. Cred cu tărie că în multe situații ține de conjunctură să devii un bun național.
# E plină ţara de festivaluri de teatru, naţionale şi internaţionale. Teatrul din Piteşti străluceşte prin absenţă totală. De ce?
- Pentru o perioadă mai lungă, de vreo 20 de ani, trebuie să admitem că teatrul din Pitești nu a jucat chiar rolul de catalizator al forțelor artistice care să reușească prin resurse proprii să ridice un festival atât de sus. Eu încurajez astfel de festivaluri, e foarte bine că ele există și sper ca durata lor de viață să fie cât mai longevivă. Pentru comunitățile unde se desfășoară, mai mici sau mai mari, aceste teatre își fac treaba, administrează doza potrivită pentru setea de cultură a publicului local.
# Nu întâmplător purtăm pecetea de teatru de provincie. Învechit, îmbătrânit, plafonat, aţipit într-o dulce comoditate. Se poate regenera?
- Eu mizez pe tineri. Evident că se poate regenera și asta stă în puterea tinerilor, pe umărul lor și bazându-ne pe modul lor de gândire, pe ideile noi cu care vin din spate. Descopăr cu fiecare zi care trece tineri plini de inițiativă, serioși, deschiși spre schimbare, care mă conving că trebuie să ne bazăm pe ei pentru viitorul imediat. Din punctul meu de vedere, tinerii de azi sunt mai frumoși, mai inteligenți, mai culți în comparație cu tinerii care am fost noi. Sunt convins că trebuie să avem încredere în ei și să avem curajul de a le lăsa pe mână teatrul, orașul, județul, fără ca ei să ne dezamăgească. Vreau să nu ne mai fie frică de faptul că ei nu se vor descurca. Cred că tinerii se vor responsabiliza, vor duce nava înainte pe drumul cel bun, trebuie doar să le dăm șansa s-o demonstreze.

Publicat în Cultura

Nicolae Poghirc, mofturosul director al Teatrului Al. Davila, mai are un of. După ce s-a plâns de buget și mai apoi de personal, Poghirc invocă acum lipsa acută a unui secretar literar. El spune că s-ar putea face mai multe dacă instituția pe care o conduce ar avea un astfel de post, acoperit cu un om de specialitate. Culmea e că are dreptate, fiindcă teatrul Davila n-a mai avut un secretar literar competent din perioada cretacică a lui Radu Baltazar, de la începutul anilor nouăzeci. De altfel, venerabilul  Radu Baltazar a fost și singurul secretar literar pentru care acest post n-a reprezentat o sinecură.  Ca să-l lăudăm, totuși, pe Nicolae Poghirc, remarcăm  că, de când se află la conducerea teatrului, afluența de public e în creștere. Iar cel mai recent exemplu l-am avut în week-endul trecut, la cele două spectacole cu ”Bădăranii” de Carlo Goldoni. Atât sâmbătă, la premieră, cât și duminică, sala Teatrului Al. Davila a fost plină. Și încă un plus: în distribuția celebrei piese au fost numai actori autohtoni. Astfel, Poghirc le-a închis gura și celor care spuneau că distribuie în roluri importante și-i favorizează astfel pe actorii aduși de la București.

Publicat în Culise

# Convorbiri neconvenţionale cu Nicolae Poghirc, managerul Teatrului „Alexandru Davila” Piteşti

# Primul spectacol început în imaginaţia unui copil... Vă aduceţi aminte? Spaţiul de joc, decorurile, regizorul, repertoriul, partenerii, spectatorii?
- Se-ntâmpla în Moldova copilăriei mele. Clasa a doua. Creştea în mine o idee cum că aş putea încerca ceva în domeniu. N-a fost nevoie de prea mult la momentul respectiv, întrucât totul a venit natural şi a parcurs natural. Începuturile mele în arta interpretativă sunt strâns legate de Festivalul „Cântarea României”. Îmi aduc aminte cu drag de acele momente, mai ales că am fost şi autor, şi interpret, şi regizor, şi scenograf! Am început ca interpret individual, dar apoi am trecut treptat la arta colectivă şi sincretică, adică teatrul.
# „De multe ori am murit, dar niciodată ca acum!” (Tot Marele Will). Aţi trăit momente unice? Ca om? Ca actor? Ni le povestiţi şi nouă la acest ceas de taină, de mărturisire?
- Desigur că tot ceea ce trăim este unic, fiecare clipă are farmecul său şi, după cum nici măcar două picături de apă nu sunt la fel, identice, aşa şi momentele sunt irepetabile, incomparabile. Îmi pare rău pentru fiecare clipă care trece, regret fiecare clipă care trece. Sunt de părere că timpul este cel mai frumos cadou pe care-l poţi oferi sau care ţi se poate oferi, fiindcă este singurul lucru din lume care nu se poate returna. Toți marii gânditori ai lumii și-au exprimat poziția față de trecerea ireversibilă a timpului şi, în tandem cu ei, am certitudinea că niciodată o clipă nu va fi la fel ca cealaltă. Tot ce-mi rămâne este să sper că în succesiunea lor, clipa următoare va fi mai frumoasă și mai îngăduitoare.
# Azi rege, ieri soldat. Prinţ şi cerşetor. Preot în amvon, suveran pe tron, asasin pe eşafod, amant, savant, derviş, bulibaşă, corsar, întemniţat - în puşcărie, în sine, înstrăinarea de sine nu e cea mai mare pacoste? Cal la caleaşcă, nufăr pe luciul de apă, măgarul de aur... Când îţi mai trăieşti şi tu viaţa şi vârsta?
- Probabil mi-am ales calea asta, a actoriei, fiindcă am ştiut cumva în interiorul meu că este cea mai bogată din punct de vedere spiritual. Trăiesc episod după episod, experimentez diverse tipologii umane, creez personaje, dau viaţă ideilor, asta-i viaţa mea. Cea a unui derviş, a unui cal, a unui savant. Nu găsesc niciunde mai multă bogăţie spirituală. Pentru mine, ăsta-i cel mai minunat lucru: să pot fi azi prinț și mâine cerșetor, să mă transpun azi în rege, iar mâine în întemnițat, să fiu astăzi iubit de toată lumea, iar mâine orfan.
# Aflaţi la cheremul destinului, sau ne trăim viaţa cum vrem noi?
- Nu se poate una fără cealaltă! Pentru mine, cele două elemente: dorința mea şi destinul, sunt inseparabile. Sunt un om căruia îi place să construiască, să pună cărămidă peste cărămidă, să creeze ceva durabil şi acel ceva să fie în cea mai bună variantă a sa, să fie util din orice unghi l-ai privi şi să aibă o mare influenţă pozitivă asupra a ceea ce se află în vecinătatea sa. Așadar, atunci când iau decizia de a pune bazele unui nou proiect, unui nou vis, o fac pentru că aşa mi-a fost scris să fac, aceasta este calea mea în viaţă, destinul meu. Nu mă sperie nimic, nici trecutul, nici viitorul, iau totul aşa cum vine.
# Cum v-aţi simţit în primele zile director la Piteşti? Acceptat? Suspectat? Omul aşteptat? Necesar? Providenţial? Un nimeni înscăunat?
- Ca să continuăm pe tonul întrebării anterioare, mi-am urmat cumva calea şi-am venit la Pitești. Cred că oricine ar fi venit aici, oricine ar fi fost în locul meu, în pielea mea, în scaunul meu de director, ar fi fost acceptat de unii şi înjurat de alţii. Aplaudat de unii şi hulit de ceilalţi. După cum probabil va fi situația și la final. Şi când se va termina tot două tabere vor exista, așa e în viață, în general. Nu mi-am făcut iluzii cum că voi fi așteptat și primit cu brațele deschise, ci mi-am asumat rolul pe care-l am. Am multă treabă de făcut aici și n-am timp de acordat acestor atitudini care vin pe un fond rău și, mai ales, lipsite de argumente temeinice.

Publicat în Cultura

# Convorbiri neconvenţionale cu Nicolae Poghirc, managerul Teatrului „Alexandru Davila” Piteşti

# Omul este fiinţa care se interpretează pe sine? Primul personaj pe care îl imită şi îl joacă e propria-i făptură? În zorii copilăriei trăiesc în el două entităţi? Cum a fost la dumneavoastră?
- Povestea. Povestea este cea care ne face să vibrăm, să empatizăm, să fremătăm. Descoperim cu fiecare pas făcut noi moduri de abordare ale poveştilor, însă tind să cred că există o delimitare clară, încă de la începuturile existenței noastre, între personal şi profesional. Astfel că noi ne punem trupul, vocea, sufletul, gesturile, mimica în slujba personajului nostru. Încercăm să ne atribuim gândurile lui, planurile lui, durerile şi bucuriile acestuia. Ne împrumutăm pe noi înşine unui personaj care trebuie să transmită un mesaj, să reflecte o realitate actuală asupra căreia se atrage atenția. În cazul meu, s-a întâmplat inițial fără să-mi dau seama. Jucam, pur şi simplu. Jucam exact ca un copil care învață să meargă, dar nu este conştient de faptul că ceea ce face el înseamnă a merge. Mai târziu, când am înţeles tainele activității mele, am realizat că iubesc atât de mult ce fac, încât eu nu consider că actoria este o meserie, o profesie, ci mai degrabă un mod de viață. Nu mă pot imagina făcând altceva.  
# Mai târziu simte nevoia de mulţime. Joacă roluri de mamă, de tată, de bunici. Îşi face păpuşi. Aceasta este lumea de acasă. De pe vatră. Vă aduceţi aminte?
- Nu întotdeauna se manifestă nevoia de mulţime şi nu întotdeauna această nevoie există. Nucleul actului teatral îl reprezintă, de fapt, pofta de joacă. Certitudinea că noi suntem mereu niște copii din acest punct de vedere se verifică prin faptul că nouă ne place să ne jucăm, să explorăm şi să ne exploatăm limitele în ceea ce priveşte ludicul. Lăsăm puterea creației să iasă la suprafaţă atunci când realizăm un personaj și ne bucurăm de fiecare etapă prin care trecem atunci când îl construim. Procesul prin care ne conturăm personajele nu poate fi definit decât ca unul fascinant, prin care ne punem la încercare capacitatea de a născoci, de a da viață ideilor.
# „O scenă este lumea! Noi, actorii ei!” ( Shakespeare). Dacă e valabil pentru noi, amatorii, ignoranţi şi aflaţi la nimereală, cum e pentru voi, actorii de profesie? Trăiţi mai intens, mai acut, mai conştient, mai detaşat, mai total?
- Cu siguranţă că trebuie să cunoști lumea în care trăieşti, să-i observi reacțiile, obiceiurile, să ții întotdeauna pasul cu ce apare nou și să fii întotdeauna la curent cu ce se întâmplă în lume. Oamenii, în esență, nu s-au schimbat de acum 2000-3000 de ani. S-au schimbat, desigur, mijloacele de existență, de comunicare, s-a schimbat societatea. Nu vorbim de acelaşi om primitiv, evoluția sa este mai mult decât clară, în schimb, la nivelul instinctelor omul e ca la început. Drept care, într-adevăr,  teatrul înseamnă viață transpusă artistic şi dacă privim din această perspectivă lumea poate fi o scenă, iar noi actorii. Ce punem în scenă sunt subiecte reale sau imaginare, însă ele sunt umane, se întâmplă, sunt adevărate, de viață, sunt lucruri prin care putem trece, la un moment dat, cu toții. Ce încropim noi pe scenă nu este altceva decât perspectiva artistică asupra unei situații de viaţă.
# Cum e pe scena mare a vieţii, necuprinsă între orizonturile care fug mereu mai departe? Te-ai duce şi te-ai tot duce, duh rătăcitor, demon înaripat, înger chemat? Şi cum te regăseşti de unde ai plecat?
- N-aș putea spune că mă interesează neapărat această întoarcere în trecut, să mă văd de unde am plecat. Nu există relativitate pentru punctele A-de unde am plecat şi B-unde mă aflu în prezent, ele sunt nişte puncte sigure, fixe, la care mă reîntorc rareori tocmai pentru frumuseţea amintirii. Sunt momente pe care mi-aş dori să le retrăiesc, momente dragi care nu-mi vor lipsi niciodată din suflet. Altfel, sunt o fire iscoditoare. Îmi place să merg cât mai departe, îmi place să caut, să aflu, să văd, să descopăr. Îmi doresc să cunosc cât mai mult şi să experimentez cât mai multe. Nu simt mereu nevoia să mă reîntorc în trecut, dar mă raportez întotdeauna la ceea ce am trăit.

Publicat în Cultura

# Premieră la Davila, însă una penibilă
Scandal pe scenă, la teatrul Davila. Nu în vreo piesă, ci la propriu, între două nuci tari ale instituției piteștene. Ne referim la  managerul Nicolae Poghirc și la șefa secției Dramă, actrița Luminița Borta. Încă de prin vară au apărut voci care condamnau stilul mai autoritar de a conduce al noului director al teatrului,  care stil a început să provoace nemulțumiri printre angajați, ba chiar și printre croitoresele care și-au dat demisia la un moment dat. Femeia de serviciu, în timp ce mătura scările, ba chiar și câteva actrițe aflate la repetiții, au fost văzute, de asemenea, plângând. Acum, după deschiderea stagiunii, actrița Luminița Borta a „ieșit la scenă” și a început să reclame deschis comportamentul directorului Poghirc, pe care l-a și reclamat la Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.

Publicat în Dezvaluiri

Ajuns manager la Teatrul Davila, Nicolae Poghirc încearcă să rupă gura târgului cu o mulțime de premiere care să incite curiozitatea publicului piteștean și bineînțeles să îi stârnească dragostea față de cea de a patra muză. Una dintre rețetele aplicate de Poghirc este aducerea unor colaboratori mai vechi de ai săi, de la alte teatre, fie că este vorba de regizori, scenografi dar și de actori, cum este cazul actriței bucureștence Paula Chirilă, de exemplu, de care îl leagă o strânsă prietenie.

Publicat în Culise

# „Rodica Mandache a refuzat un proiect al Teatrului Davila știind ce cabine sunt aici, iar Bebe Cotimanis doarme la prieteni”, adaugă managerul teatrului piteștean
Teatrul Alexandru Davila se pregătește de o nouă stagiune, având la conducere un nou director. Cum dinspre instituția culturală mai sus-amintită au început să apară mai multe nemulțumiri, am mers la Teatrul Al. Davila pentru a vedea cum stau lucrurile în realitate.

Publicat în Dezvaluiri

Deşi Teatrul Alexandru Davila, instituţie de cultură aflată în subordinea Consiliului Judeţean, a înghiţit în ultimii ani sume fabuloase de la bugetul judeţean, noul manager al teatrului, Nicolae Poghirc, a invocat ca argument pentru incapacitatea de a atrage publicul la spectacole tocmai lipsurile materiale.

Publicat în Actualitate