Joi, 21 Iunie 2018 13:30

Lecţia de istorie. Radu cel Frumos

Acum, că s-au stins ecourile senzaționalei victorii la Rolland Garos a Simonei Halep, cât și ale mitingului P.S.D. din Piața Victoriei, capul de afiș pentru perioada următoare îl va ține, probabil, organizarea referendumului cu privire la modificarea Constituției. Problema interzicerii căsătoriilor între homosexuali, căci aceasta este miza, a dat deja naștere la confruntări destul de tensionate între cele două tabere: cea așa-zis tradițională și cea pro-occidentală, care insistă să ne înscriem pe orbita marilor civilizații din vest care au rezolvat de mult această spinoasă problemă. Nici istoria noastră nu este scutită de această problemă atât de sensibilă.
Cel mai cunoscut caz de homosexualitate, atestat chiar de izvoare istorice credibile, îl reprezintă domnitorul Radu cel Frumos. Fiu al lui Vlad Dracul și frate vitreg cu Vlad Țepeș, Radu cel Frumos a fost impus pe tronul Țării Românești de către turci ca replică la insubordonarea rebelului Vlad Țepeș. A avut o domnie zbuciumată, între anii 1462-1475, cu câteva întreruperi. Dacă la alți voievozi există doar prezumția privind faptul că ar fi fost homosexuali, la Radu cel Frumos lucrurile stau altfel. Sătul de infidelitățile (politice) ale voievozilor români, marele sultan Mehmet al II-lea, cuceritorul Constantinopolului în 1453, le cerea acestora un fiu sau mai mulți ostatici la Istanbul ca zălog al bunei-credințe. Acest statut l-au avut și cei doi fii ai lui Vlad Dracul, Vlad Țepeș și Radu cel Frumos.
Despre povestea de dragoste dintre marele sultan și năbădăiosul fiu al voievodului român ne dă date cunoscutul istoric grec Laonic Chalcocondyl. Acesta relatează cum, îndrăgostit peste măsură de junele valah, sultanul ar fi trecut de la avansuri la fapte, fapt ce l-a determinat pe Radu să se apere, aplicându-i o lovitură de pumnal sultanului în coapsă. Interesant este faptul că răzbunătorul sultan nu a reacționat și povestea de dragoste a continuat. A continuat și de partea lui Radu, dacă ținem cont de faptul că va accepta să renunțe la a fi creștin și să treacă la islam. Pus pe tron în 1462, Radu se căsătorește și încearcă să refacă imaginea. A avut chiar o fată, Voichița, vestită prin frumusețea ei, în fața căreia chiar și Ştefan cel Mare a cedat, luând-o ostatică și căsătorindu-se cu ea. Poporul însă nu i-a iertat efeminarea, supranumindu-l „cel Frumos”.
Prof.dr. Cornel Carp

 

Publicat în Cultura

Se vorbește din ce în ce mai des, cel puțin la nivel de colocvii, dar nu numai, de Războiul de întregire a românilor. De ce există această tendință, chiar dacă oficial rămâne termenul de reîntregire? Semantica celor doi termeni, deși la prima vedere foarte clari, presupune abordări la nivel istoric, dar și emoțional demne de luat în seamă. Ideea de reîntregire are mai mult o încărcare emoțională și a fost fixată cu autoritate în mentalul colectiv de către istoricii comuniști pentru a supradimensiona momentul Unirii de la 1600. Constantin Kirițescu, deși nu a fost istoric de profesie, a scris o carte de referință cu privire la participarea României la Primul Război Mondial: „Istoria războiului pentru întregirea României 1916-1919”, publicată într-o primă ediție în anul 1921 la Editura Casei Școalelor. Deci întregire, nu reîntregire.
Adepții ideii de reîntregire națională se poziționează emoțional la unirea realizată de Mihai Viteazul la 1600. Ea a durat câteva luni, dar a căpătat în timp semnificații care au depășit cu mult evenimentul în sine. În timp, figura tragică a voievodului unificator a devenit emblematică și Nicolae Iorga avea dreptate când spunea că de la Mihai Viteazul nu a fost eveniment din istoria românilor care să nu se afle sub puternica influență a marelui voievod.
Istoria seacă, golită de conținutul emoțional, scoate în evidență, însă, alte aspecte. O primă unire se pare că nu a făcut-o un român, ci un italian: Giovanni Battista Castaldo. El a profitat de o serie de împrejurări favorabile și, în timp ce se afla în Transilvania ca reprezentant al împăratului Carol al V-lea, a așezat interpuși pe tronurile Moldovei și Țării Românești, intitulându-se pompos în anul 1552 „Restitutor Daciae”.
A „doua unire” o realizează principele Transilvaniei Sigismund Bathory în anul 1595, care, prin manevre perfide și chiar asasinate (Aron Vodă), semnează tratate de suzeranitate atât cu Mihai Viteazul, cât și cu Ștefan Răzvan, așezat pe tronul Moldovei după uciderea lui Aron Vodă. Unirea nu durează nici un an, pentru că Bathory renunță pentru moment la tron, dar are o serie de consecințe pozitive în lupta antiotomană.
Prof. dr. Cornel Carp

Publicat în Cultura

Săptămâna trecută ne-a părăsit colonelul în retragere IOAN DUMITRU, veteran de război și fost deținut politic. Născut La Pitești în anul 1920, ar fi împlinit în octombrie venerabila vârstă de 98 de ani. A luptat atât pe frontul de răsărit, cât și pe cel de apus ca ofițer în Regimentul 4 Argeș, Divizia 3 Infanterie, Armata Regală, așa cum îi plăcea să spună. A luptat mai bine de un an în linia întâi, scăpând cu viață în teribilele lupte de la Iași și Oarba de Mureș: „Ca veteran de război, mi-am făcut datoria către țară, Rege și Drapel, în cadrul Regimentului 4 Argeș din Pitești. Aveam sub comandă o unitate motorizată și 52 de ostași înalți și frumoși ca brazii, din care cinci au căzut în luptele din Ardeal...”. A avut o obsesie pe tot timpul războiului, și anume să-și salveze oamenii și armamentul din dotare. Aceasta, în condițiile în care majoritatea unităților militare erau mai mult decât decimate de fiecare dată când participau la bătălii importante. Sfârșitul războiului l-a găsit în apropriere de Praga. Participarea la luptele pe frontul de răsărit l-a ajutat să constate pe viu „binefacerile” comunismului. La întoarcere s-a înscris fără rezerve în rândurile Tineretului Național Țărănesc. Pe 5 mai 1947 a fost arestat și închis în penitenciarul de la Pitești. Aici organizează, împreună cu alți 38 de deținuți, o revoltă, înăbușită cu duritate de noile autorități. Ulterior a fost transferat la Aiud. Eliberat, se va întoarce în Piteștiul natal, fiind în vizorul Securității până în decembrie 1989 și - de ce nu? - în continuare.
De la înmormântare au lipsit coloneii și generalii de mucava, făcuți la apelul de seară, fără o zi de front, securiștii vechi și noi, organele administrației locale și județene, unii poate prea absorbiți de ”negocierile” privind construirea unui nou mall în orașul nostru, cei de la Prefectură plimbând cercul prin județ. De politicieni nici nu mai spun. Ei repetă cu sârguință istoria românilor de clasa a IV-a și au ajuns abia la voievozi. Dar a fost mai bine așa.
A fost o înmormântare liniștită, așa cum trebuia să fie și așa cum, aproape sigur, și-a dorit veteranul și deținutul politic Ioan Nicolae Dumitru.

Publicat în Cultura

Primul Război Mondial reprezintă cel mai important moment istoric pentru români. Modul amplu prin care se sărbătorește astăzi Marea Unire de la 1918 confirmă acest aspect. Au căzut atunci în tranșee peste 300.000 de ostași din Moldova și Muntenia unite la 1859, Vechiul Regat, cum li se mai spunea. Peste 200.000 de civili au căzut răpuși de cumplitele boli din iarna anilor 1916-1917: tifosul exantematic și febra tifoidă. Mai contează cifrele? Dacă mai contează, au fost 535.706 de români din Vechiul Regat.
Impactul a fost atât de mare, încât regele Ferdinand, ca urmare a promisiunii făcute ostașilor țărani în primăvara anului 1917, a trebuit să împroprietărească 1.393.353 de țărani, incluzând în rândul acestora nu numai ostașii, ci și urmașii lor: văduve de război și copii orfani de război.
Putem afirma, fără riscul de a greși, că nu a fost familie de români din Vechiul Regat care să nu fi dat obolul de jertfă pentru îndeplinirea idealului național. Sunt convins că, dacă veți răscoli și dumneavoastră prin arhiva familiei, veți găsi un străbunic sau stră-străbunic prezent pe câmpurile de luptă ale campaniilor de luptă duse de armata română în anii 1916-1919.
Regimentul 4 Argeș, pe care îl vom urmări în continuare în aceste campanii, a intrat în război cu drapelul de luptă aureolat de prezența glorioasă în Războiul pentru Independență și Al Doilea Război Balcanic. Puține unități militare la vremea aceea îi puteau atinge faima.

Prof. dr. Cornel Carp

Publicat în Cultura