Dacă într-o zi mă voi întâlni cu Dumnezeu, îl voi ruga să-mi împrumute lanterna în care licuricii nu mor niciodată.
Nu știu cum fac, dar am un noroc teribil să dau cu mucii în fasole. Conștient că evenimentele se vor aglomera și că voi fi iar fiu’ ploii, îmi propusesem să scriu rubrica încă din Kragujevac, imediat după ce am ieșit victorios din biroul primarului Radomir Nikolic, despre care mulţi dintre dumneavoastră aţi mai citit şi auzit, inclusiv din Jurnal de Argeș, numai şi numai lucruri bune.
N-am reușit să fac performanță pentru că m-am dat pe feizbuc și una-două m-am luat la împuns şi nedreaptă  luptă cu toată lumea. Colcăie feizbucile sub ghilotina căruia încearcă să se ascundă urmele lăsate de atitudinea celor care au manifestat zilele trecute. Spre deosebire de o grămadă de țopârlani care se dau analiști, io vin şi stau în banca mea. De tăcut nu tac şi spun aşa. Nu că pesedeul a fost în ring și în care ring a lăsat mii şi mii de peturi, pachete de țigări ori alte mizerii - fiindca sunt convins că, indiferent de formațiunea politică, la fel ar fi fost. Mă deranjează atitudinea celor care au sărit la geamandura ideii că ăia de la salubritate au venit bine şi au măturat şi făcut boboc traseele. Deștepţilor! Rușinea este că ați aruncat cei șapte ani pe strada pe care scuipi în fiecare zi despre bun-simț și cei șapte ani de acasă. Asta e treaba, necazul,  că nu e deloc frumos, indiferent de situație și de nervi de conjunctură și de ce-o mai fi, nu e frumos să arunci gunoiul pe stradă. Ai o punguța cu tine și...
Printre sârbii cu care am discutat zilele trecute despre bombardamentele de acum 20 de ani am întâlnit un personaj. Încă mai rupe românește. Numele lui e Sinisa Zindovic și cunoaşte Piteștiul ca-n palmă. În 2000 a devenit campion național la baschet. A fost primul și ultimul titlu obținut în baschet de argeșeni. A jucat și el, ca și nea Gicu Dobrin, mai mult pentru  glorie și asta pentru ca nu erau bani. Când avea nevoie, mergea la fostul primar Tudor Pendiuc, unde găsea întotdeauna un sprijin.
Altfel, fosta Iugoslavie  nu mai e ce a fost. Au apărut băieții deștepți care fac regulile. Gara din Belgrad, altădată neîncăpătoare, e pustie. Ceasul istoriei i-a dat cu 100 de ani înapoi. Altă ciudată anomalie: dai cu tunu’ să găsești o cursă spre România. Nu există autocar nici măcar până la Timișoara. Trenul de la Belgrad spre Bucureşti nu mai circulă de câțiva ani. Când și când, câte un microbuz... la negru! 1.700 de dinari până pe malul Begăi, adică 15 euro. Dacă într-o zi mă voi întâlni cu Dumnezeu, îl voi ruga să-mi împrumute lanterna în care licuricii nu mor niciodată.

Florian Silişteanu - un poet român printre ai lui.
Joi, 14 iunie 2018, Belgrad - Iugoslavia

Publicat în Cultura

Dacă ar mai fi la modă coronițele,  aș striga în gura lumii de la fereastra Piteștilor să împărțim și împletim pentru absolut toți oamenii care sunt în armonie și trăiesc în aceeași formulă, soț și soție de zece, de douăzeci, 30 sau 50 de ani. Nimic mai frumos în fața Domnului decât... FAMILIA! Dar eu am înțeles târziu...
Și pentru că sunt cocoțat pe o cometă și văd mai bine decât alții,  aduc din condei un la mulți ani unui cuplu: familia generalului Nicolae Bănuță (doamna Vali și domnul Nicolae), fostul aghiotant al generalului Milea, gospodari și însoțitori de bine în Siliștea, împreună de 41 de veri.
Schimbăm un pic direcția acestui articolaș cu o impresie care mă revoltă și scoate din minți: am văzut la televizor un material despre copiii abandonați. Este tulburător, este cutremurător să afli că în țara mea şi a dumneavoastră trăiesc așa cum trăiesc... 55.000 de copilași instituționalizați,  prin case de copii, prin cămine şi alte cămăruțe de la Dumnezeu. Repet... cincizeci de mii de copii abandonați. Hai, că unora le-au murit părinții în accident... dar numeri pe degete astfel de cazuri. Restul de cincizeci de mii și ceva sunt acolo din nemernicia unor oameni fără discernământ, părinții. Punct și iar punct și nu e nici vina lu’ chioru nici a ungurilor sau a chinezilor. Și pentru că am pomenit de popoare și de meleaguri pe care sfinții mai poposesc, vin în întâmpinarea dumneavoastră cu un sfat, cu o sugestie. Trebuie să justific cumva și titlul generic... Jurnal din cana cu păsări. Am cam ocolit pământul cu bune și rele. Atenție mare în diaspora românească: fugiți cât puteți de românul care vrea să te ajute așa... dintr-o dată. Îți va vrea pielea pentru o mie de ani.Va trebui sa-i pupi mâna neamului său pe vecie. Am studiat bine asta observând cu responsabilitate și în Americi și în Europa. Parcă e un blestem... Un alt record absolut... din datele mele rezultă aproximativ 8.500 - 9.000 de comunități românești pe planetă. Cea mai mare parte din ele nu reprezintă altceva decât nişte găști ordinare care împart între ele interese. Dezvolt altă dată. Ar fi însă nedrept să nu subliniez însă și rostul unor oameni absolut dezinteresați,  inși care chiar îl iubesc pe Dumnezeu prin... fapte clare, limpezi și total și total dezinteresați. Iată câteva nume... Prin Texas, părintele câmpulungean Mirel Tudose de la Biserica Sfânta Maria Magdalena din Houston, în Austria, în Linz, piteșteanul nostru, arhitectul Mugur Dulea, în Germania, în Stuttgart, Firuța Maier și mulți alții pe care, din când în când, îi amintim tocmai pentru a ști că vă puteți baza pe acești oameni fără să vă treziți pe un chitanțier de soartă. Aș sublinia cumva, ușor stângaci că ortodocşii mai trag ei la măsea, te mai plimbă, dar să te ferească sfântul să fii prins în menghina pocăiților. Te vor regula în numele Domnului Iisus până când îți vor lua tot. O excepție care a contat enorm. Numele lui este Sam Toplean. De seama mea, născut pe 5 martie, trăitor și miraculos om, un pocăit care a ajutat mulți popi să se îndrepte, un om grozav. Undeva în Sacramento. M-am lungit azi, m-am lungit că mâine o tai spre Iugoslavia, primit ca un cocoș de oficialități. O să aflați! Azi a fost ziua cărturarului,  arhiepiscopul nostru Calinic! Săru-mâna!

Florian Silişteanu, un poet român printre ai lui - Siliştea - 6 iunie 2018

Publicat în Cultura

Corbii să mă mănânce și pe ulița presei argeșene să dea purii cu perlan, cu mațe și priveghi, fiindcă mi s-a luat de mine. Sunt înghesuit într-un taxi care mă duce de la Judecătoria Sinaia la Primăria... Sinaia. Pe 9 iunie 2018 s-au împlinesc 5 anișori de când le-am mutat cascheta polițiștilor care erau la pândă pe strada Furnica, la doi pași de Taverna Sârbului. Aveam o iubită bibliotecară în Câmpina și, cum substantivul comun nu se mai împărțea în viața mea, m-am dus cu asta mică să ne iubim, să facem planton și să rupem paturile. Amanții de profesie și puicuțele care au clasă știu că nu merge nimic pe... uscat. Ca atare am petrecut. Vinișor vechi din cel negru și încă altele, care au adunat o alcoolemie de 1.5 la mie. Vax pe lângă ce a pățit marele artist Ilie Năstase. Am fost oprit de polițiști, dus în raiul analizelor și repede vindecat cu un dosar penal care mă ducea la pârnaie doi anișori și jumătate. Nu i-am făcut, dar am rămas fără permis și pe bună dreptate. De îmbătat nu m-am îmbătat în viața mea, doar că nu știu de ce mama ei de viață uneori mi se încleștează limba și... o lălăi de nu înțelegi nimic. Țin minte că erau cinci polițiști în jurul meu și în jurul lumii care se tot învârtea. Au fost impresionați de gestul meu pur și simplu... lumesc după părerea mea... adică n-am ripostat, nu am înjurat organul, ba, dimpotrivă, le-am pupat bastoanele și ochișorii și frunțili și, ca să am greutate, l-am sunat pe Christian Sabbagh. Se făcuse miezul nopții. Și Cristian a vorbit cu ei și ce-or fi vorbit că am primit cafea și limonadă.
La două zile m-am dat singur în stambă în curier, unde am scris cât de prost am fost. Tanti Mari, adică doamna Marilena Barață, mi-a spus blând: „Al dracu’, Silică, frumos mai inventezi tu subiecte”. Învățare de minte. De ce am venit în Sinaia? Păi, faptele nu sunt prescrise și, pentru a redobândi permisul auto, e nevoie de niște hârtii. Duci tinicheaua cu tine până ți se cântă prohodul.
Ca atare, nu trageți la măsea, fraților, când sunteți la volan! În rest... pregătiri mari pentru Serbia, spre Kragujevac oameni și instituții cu care am pus la punct un proiect uriaș de frumos. Numai p-aci, pe la noi, când cerui să merg la dom’ primar Ionică, mă împiedicai de prag. Îi spun așa pe scurt Luminiței, consiliera lu’ șefu, că mă tot întreba ce proiect, de ce să se implice primăria, ce are cu Piteștiul?! Îi zic:
- Mă, Luminițo, e vorba de vremea războiului din Serbia, știi... când am fost cu ajutoare!
Și Luminița noastră și a domnului Ionică face o pauză, își duce mâna la tâmple, zâmbește la mine și îmi spune tandru:
- Ahhhh! Daaaa. Dar care război: primul sau celălalt?
(Încerc să ascund flăcările care îmi ies pe nări)
- Mă, Lumi! E vorba de atunci de când a sărit de pe pod dom’ Pendiuc... (și nu mai pot continua) (răsuna coridorul. Ici-colo, angajați ai primăriei care trag cu urechea!)
- Sile! Lasă-mă dracu’ cu Pendiuc al tău, că noi nu scriem cărți cu Pendiuc...
- Corbii să mă mănânce, Luminițo, te duci în birou și precis o să le spui funcționarilor că...

Florian Silişteanu, un poet roman printre ai lui
Sinaia, miercuri, 30 iunie 2018

Publicat în Cultura

Cumva de repede și aglomerată atitudinea mea de a deveni peste noapte, din nou, un fel de scriitor la ziar. Dar aici a început demersul meu prin apa aceasta adâncă și deloc limpede uneori a... presei la jurnal, Jurnal de Argeș. Gramatica mea va da de furcă și  de stea și de dușumea și sigur sunt că aproape neinspirat voi primi, culmea... și răsplată! Partitura aceasta  de viață poate părea la nelocul ei... dar ce nevoie să aveți dumneavoastră de unul cu capul pe umeri?

Câteva premii naționale pentru reportaj și altele în slujba adevărului poetic îmi dau curaj. Atât de mult s-a adunat în mintea mea, încât mă simt în stare să... împart! Să nu vă așteptați la sirop îndoit gargară și pupat oglinzile, fiindcă vă înșelați. România mea este amară și aspră, uneori strălucește prin oameni cărora, atunci când îi vezi la drum, nici măcar un pahar cu apă nu te grăbești să le dai. România mea e lungă și prelungă, fericită și plină de scârbă... uneori!

Repetând cu voce aproape sugrumată de emoție, aș vrea să conturez cumva că atitudinea mea ca reporter nu judecă și nu pune la zid, ci doar... strigă, urlă, chinuie și despoaie lumii așa cum suntem. De câțiva ani, din 2013 mai exact, duc povara unui proiect - cu titlul generic „Sfinții din Sacramento” - un documentar despre  românimea de dincolo, așa cum este ea la ea... acasă: că în Italia ori Americi, Germania ori Spania, Franța sau alte tărâmuri... Avem de-a face cu poate cea mai amplă și foarte serioasă documentare din ultimii 50 de ani. Vă închipuiți că e munca aproape silită a unui segment de timp ale cărui amprente sunt... aproape tragice. Lumea se îndreaptă spre cea mai adâncă prăpastie, una în care neputința este la masă cu o dezordine interioară care nu va lăsa tencuiala democrației să reziste prea mult pe zidul acestui cotidian.

Florian Silişteanu - un poet român printre ai lui
24  mai 2018, Piteşti

Publicat în Cultura