# Convorbiri neconvenţionale cu avocatul Dan Panţoiu

# Pe vremuri avocaţii erau socotiţi printre cei mai de renume intelectuali. Sistemul comunist i-a cam plafonat! Cum este în aceste zile?
- Am cunoscut în 1986, când am intrat în avocatură, maeștri ai barei argeşene cărora le sorbeam pledoariile și lecțiile de viață (pe ultimele la propriu și la figurat întrucât aveau loc în... Grădina de Vară a restaurantului Argeșul!) Pentru mine au devenit legende vii: Maestrul meu drag, nenea Ică Viespescu (cel care mi-a fost și mentor), maeștrii Trepteanu, Constantinescu-Costești, Dragonu, Benedict Diaconescu, Titică Predescu, „Tataia” Radu și Gheorghiță Diaconescu. De la toți am învățat mult și multe! Păcat că astăzi boemii (sau poate mai bine zis boierii) avocați au dispărut. I-a trecut în istorie „societatea de consum, multilateral globalizată”, vorba prietenului meu Marian Nazat, avocat cu ştaif şi mare scriitor al vremurilor de astăzi.
# Singur în ţara paşilor pierduţi, avocatul nu are alt stăpân decât propria-i conştiinţă. Şi este singurul care poate s-o calce în picioare. Este greu, în barou, s-o păstrezi curată? Ce se întâmplă în zona aceea tulbure dintre datorie şi obligaţia de a-ţi apăra clientul cu orice preţ? Chiar de-ar fi să ascunzi adevărul, să-l mistifici? Ca să-i uşurezi vina, recurgi la tertipuri avocăţeşti? Pentru un cuvânt nepotrivit în dosar, faci să se anuleze judecata de fond, pe motiv de viciu de procedură, scăpându-l pe inculpat de pedeapsa cuvenită?
- Întrebări multe, răspunsuri puține. Adevăruri și mai puţine. Nu-i cereţi unui avocat să-şi dezvăluie tacticile şi strategiile de apărare, chiar și „in abstract”, pentru că nu o va face.
Cei care ne respectăm jurământul depus la intrarea în Barou, cei care mergem la braț cu deontologia profesională, cu Codul Onoarei și Eticii, purtate la vedere, pe deasupra robei, nu ne călcăm în picioare conştiinţa. Încercăm pe cât putem, să facem dreptate. Chiar şi celor vădit vinovaţi. Noi avocaţii, suntem primul filtru care verifică vinovaţia sau nevinovaţia celui dedus judecăţii. Să nu uitaţi asta!
De multe ori, a face justitie, nu înseamnă a face și dreptate. Noi încercăm să facem dreptate chiar dacă așa cum spuneam, asta nu înseamnă de multe ori justiție.
Important este însă altceva: Nu trebuie să uităm niciodată că în fața noastră stă un semen al nostru, care a căzut. Într-un om căzut nu mai lovești! Încerci să-l ajuți să se ridice.
Cred că asta ar trebui să fie piatra unghiulară care trebuie să-i călăuzească pe toți cei care au ales să-și dedice viața profesională Zeiței Oarbe. Fie ei avocați, procurori sau judecători. Același jurământ ne leagă pe toți: Să respectăm și să apărăm. Constituția și legile țării, drepturile și libertățiile oamenilor. Din păcate, sunt unii care atunci când au rostit cuvântul „Jur” nu deschiseseră cel puțin o dată în viața lor Biblia.
# Ce părere aveţi de avocatul care l-a apărat pe Ceauşescu la ultima lui judecată? Şi-a făcut, el, datoria? Dar procurorul care s-a sinucis? A fost aceea o judecată dreaptă? I se cuvenea altă condamnare? Cum l-aţi fi apărat pe dictator?
- Nicolae Ceaușescu nu a avut apărător. A fost condamnat fără judecată și fără drept de recurs, doar de procurori, pentru că în completul de judecată au fost doar procurori: Procurorul-procuror, avocatul-procuror, judecătorul-procuror. Judecătorul Gică Popa, care s-a sinucis la scurt timp după ce a pronunțat sentința la moarte a celor doi soți Ceaușescu, și-a adus aminte atunci când a făcut-o (clipa în care  s-a sinucis) că trebuia să rămână doar ceea ce era, adică Judecător. Remușcările l-au învins. Sau l-au salvat într-un fel în ultimă instanță, depinde cum vrem să privim lucrurile. Ceaușescu trebuia apărat, arătând ceea ce a făcut bun și bine, și ceea ce a făcut rău și condamnabil. Dacă se ajungea aici, cred că nu mai era executat.
Dar noi trebuia să trăim și trăim, și vom trăi veșnic, cu amintirea faptului că de ziua sărbătorii Nașterii Domnului, „emanații revoluției” au ales moartea în locul Vieţii, care trebuia să se nască. De atunci tot „sărbătorim”, nu vi se pare?!

Publicat în Cultura

# Convorbiri neconvenţionale cu avocatul Dan Panţoiu

# Se mai cântă muzică tăcută, din vremea trecută, în timpanele inimii dumneavoastră? A pălit liliacul sub fereastră? S-au scuturat toţi trandafirii? Au ruginit strunele lirei? Aţi păşit în lumea amintirilor?
- Muzica sufletului este mereu tăcută. Am în inimă (casa sufletului) muzica locurilor și vremurilor din care vin, a celor în care mă aflu şi a celor spre care mă îndrept. Liliacul înflorește și se trece, înfloresc şi se scutură şi trandafirii, dar vine o nouă primăvară şi totul reîncepe. În ceea ce privește amintirile, ele suntem noi cei de azi, cu trăirile de ieri. Paradoxul vieţii este că ]n fiecare zi ne omoară puțin c\te puțin. Doar amintirile rămân: ale noastre despre ceilalți și ale lor despre noi.
# Alt timp, altă lume? Sub acelaşi cer, sub aceleaşi stele, mai e chipul dragei mele? Îl mai întâlniţi pe baladist, pe rapsodul de atunci? Pe cel care murmura stihuri de dragoste şi se împleteau pe ele melodii?
- Da, trăim în alt timp şi în alte „timpuri”. Mult prea grăbite, mai acaparatoare și mult prea străine omului. Toate duc la depersonalizare şi alienare. Oameni mai puţini, lume mai multă. Mă regăsesc aproape deloc, în „aste vremi”. Să mai scrii versuri ori texte cu mesaj?! Pentru cine? Lumea de azi aude, dar nu ascultă, priveşte, dar nu vede,  consumă, dar nu trăiește!
# Aţi dat afară din casa sufletului un veritabil poet. De ce? Vă încurca în activitatea profesională sau vă temeaţi că nu va fi destul de performant? Ce aţi câştigat? Aţi fost mai fericit? Nu cumva aţi rămas mai pustiit? De vă întâlniţi cu tânărul de atunci, ce întrebări vă pune? Ce-l întrebaţi? Ce vă răspundeţi? Vă certaţi? Vă reproşaţi? Vă acuzaţi? Vă împăcaţi? Vă admiraţi?
- Locul poetului Dan Ioan Panțoiu a fost luat de scriitorul Dan Ioan Panţoiu. Ultimul a publicat recent la editura RAO romanul „Mercenarul Întunericului”, lansat la Bookfest 2017, pe 25 mai.
Am pierdut poetul? Am câștigat scriitorul? Cititorii vor decide.
# Furat? Evadat? „Viaţa-i frumoasă, băieţi?!” Ticăloasă? Vă domină? Încercaţi s-o dominaţi? V-aţi făcut un loc comod, v-aţi pitulat în poziţia de a judeca lumea? Vă aruncaţi în vârtejul vieţii?
- Viața e frumoasă cât timp o trăiești ca un OM. Adică respectându-ţi semenii. Albert Camus spunea că „omul este singura fiinţă care neagă ceea ce este”. Eu lupt cu mine şi cu cei din jurul meu pentru a învăța necontenit să fiu ceea ce m-a făcut Dumnezeu: Om, după chipul și asemănarea Sa.
# Când aţi ales meseria de jurist şi de ce avocat? Pentru că este liberală? Pentru că nu ai şefi care să-ţi impună ideile lor şi să-ţi ceară socoteală? Pentru că poţi să lucrezi pe cont propriu, măsurându-ţi capacitatea pe propria-ţi răspundere? Din alte motive?
- Am absolvit cursurile Şcolii de Ofițeri Activi a Ministerului de Interne, promoția 1978, în paralel cu Facultatea de Drept din Bucureşti. Șapte ani, între 1978-1985, am lucrat ca ofițer de miliție judiciară, responsabil cu linia de muncă „omoruri, morți suspecte, infracţiuni comise prin violență”, în cadrul Miliției Pitești. La un moment dat am realizat că ceea ce visasem eu, să apăr oamenii şi valorile umane, nu mai era posibil. Mi-am înaintat demisia și din decembrie 1985 până în aprilie 1986 am fost şomer. Am reuşit să intru în Baroul de Avocați Argeș în aprilie 1986 şi de atunci până în prezent sunt avocat specializat în dreptul penal. Ce am pierdut? Cred că nu mare lucru. Poate doar o înstrăinare de ceea ce de fapt nu puteam fi.
Ce am câștigat? Exact ceea ce am pierdut. Am rămas un om care vibrează la tot ce este frumos, adevărat și bun. Dacă sunt om liber? Da, sunt, pentru că între mine şi Dumnezeu nu este decât cerul, iar cerul este nemărginit!

 

Publicat în Cultura

# Documente explozive! Negru pe alb cum s-a furat din domeniul public stadionul pe care a debutat Dobrin # Asociația sportivă a sindicatelor din Regotrans, A.S. „Edilul”, și-a trecut în proprietate Stadionul  Ștrand cu șase luni înainte de expirarea contractului de închiriere!

Publicat în Dezvaluiri