# Convorbiri neconvenţionale cu Nicolae Poghirc, managerul Teatrului „Alexandru Davila” Piteşti

# Primul spectacol început în imaginaţia unui copil... Vă aduceţi aminte? Spaţiul de joc, decorurile, regizorul, repertoriul, partenerii, spectatorii?
- Se-ntâmpla în Moldova copilăriei mele. Clasa a doua. Creştea în mine o idee cum că aş putea încerca ceva în domeniu. N-a fost nevoie de prea mult la momentul respectiv, întrucât totul a venit natural şi a parcurs natural. Începuturile mele în arta interpretativă sunt strâns legate de Festivalul „Cântarea României”. Îmi aduc aminte cu drag de acele momente, mai ales că am fost şi autor, şi interpret, şi regizor, şi scenograf! Am început ca interpret individual, dar apoi am trecut treptat la arta colectivă şi sincretică, adică teatrul.
# „De multe ori am murit, dar niciodată ca acum!” (Tot Marele Will). Aţi trăit momente unice? Ca om? Ca actor? Ni le povestiţi şi nouă la acest ceas de taină, de mărturisire?
- Desigur că tot ceea ce trăim este unic, fiecare clipă are farmecul său şi, după cum nici măcar două picături de apă nu sunt la fel, identice, aşa şi momentele sunt irepetabile, incomparabile. Îmi pare rău pentru fiecare clipă care trece, regret fiecare clipă care trece. Sunt de părere că timpul este cel mai frumos cadou pe care-l poţi oferi sau care ţi se poate oferi, fiindcă este singurul lucru din lume care nu se poate returna. Toți marii gânditori ai lumii și-au exprimat poziția față de trecerea ireversibilă a timpului şi, în tandem cu ei, am certitudinea că niciodată o clipă nu va fi la fel ca cealaltă. Tot ce-mi rămâne este să sper că în succesiunea lor, clipa următoare va fi mai frumoasă și mai îngăduitoare.
# Azi rege, ieri soldat. Prinţ şi cerşetor. Preot în amvon, suveran pe tron, asasin pe eşafod, amant, savant, derviş, bulibaşă, corsar, întemniţat - în puşcărie, în sine, înstrăinarea de sine nu e cea mai mare pacoste? Cal la caleaşcă, nufăr pe luciul de apă, măgarul de aur... Când îţi mai trăieşti şi tu viaţa şi vârsta?
- Probabil mi-am ales calea asta, a actoriei, fiindcă am ştiut cumva în interiorul meu că este cea mai bogată din punct de vedere spiritual. Trăiesc episod după episod, experimentez diverse tipologii umane, creez personaje, dau viaţă ideilor, asta-i viaţa mea. Cea a unui derviş, a unui cal, a unui savant. Nu găsesc niciunde mai multă bogăţie spirituală. Pentru mine, ăsta-i cel mai minunat lucru: să pot fi azi prinț și mâine cerșetor, să mă transpun azi în rege, iar mâine în întemnițat, să fiu astăzi iubit de toată lumea, iar mâine orfan.
# Aflaţi la cheremul destinului, sau ne trăim viaţa cum vrem noi?
- Nu se poate una fără cealaltă! Pentru mine, cele două elemente: dorința mea şi destinul, sunt inseparabile. Sunt un om căruia îi place să construiască, să pună cărămidă peste cărămidă, să creeze ceva durabil şi acel ceva să fie în cea mai bună variantă a sa, să fie util din orice unghi l-ai privi şi să aibă o mare influenţă pozitivă asupra a ceea ce se află în vecinătatea sa. Așadar, atunci când iau decizia de a pune bazele unui nou proiect, unui nou vis, o fac pentru că aşa mi-a fost scris să fac, aceasta este calea mea în viaţă, destinul meu. Nu mă sperie nimic, nici trecutul, nici viitorul, iau totul aşa cum vine.
# Cum v-aţi simţit în primele zile director la Piteşti? Acceptat? Suspectat? Omul aşteptat? Necesar? Providenţial? Un nimeni înscăunat?
- Ca să continuăm pe tonul întrebării anterioare, mi-am urmat cumva calea şi-am venit la Pitești. Cred că oricine ar fi venit aici, oricine ar fi fost în locul meu, în pielea mea, în scaunul meu de director, ar fi fost acceptat de unii şi înjurat de alţii. Aplaudat de unii şi hulit de ceilalţi. După cum probabil va fi situația și la final. Şi când se va termina tot două tabere vor exista, așa e în viață, în general. Nu mi-am făcut iluzii cum că voi fi așteptat și primit cu brațele deschise, ci mi-am asumat rolul pe care-l am. Am multă treabă de făcut aici și n-am timp de acordat acestor atitudini care vin pe un fond rău și, mai ales, lipsite de argumente temeinice.

Publicat în Cultura

# Convorbiri neconvenţionale cu Nicolae Poghirc, managerul Teatrului „Alexandru Davila” Piteşti

# Omul este fiinţa care se interpretează pe sine? Primul personaj pe care îl imită şi îl joacă e propria-i făptură? În zorii copilăriei trăiesc în el două entităţi? Cum a fost la dumneavoastră?
- Povestea. Povestea este cea care ne face să vibrăm, să empatizăm, să fremătăm. Descoperim cu fiecare pas făcut noi moduri de abordare ale poveştilor, însă tind să cred că există o delimitare clară, încă de la începuturile existenței noastre, între personal şi profesional. Astfel că noi ne punem trupul, vocea, sufletul, gesturile, mimica în slujba personajului nostru. Încercăm să ne atribuim gândurile lui, planurile lui, durerile şi bucuriile acestuia. Ne împrumutăm pe noi înşine unui personaj care trebuie să transmită un mesaj, să reflecte o realitate actuală asupra căreia se atrage atenția. În cazul meu, s-a întâmplat inițial fără să-mi dau seama. Jucam, pur şi simplu. Jucam exact ca un copil care învață să meargă, dar nu este conştient de faptul că ceea ce face el înseamnă a merge. Mai târziu, când am înţeles tainele activității mele, am realizat că iubesc atât de mult ce fac, încât eu nu consider că actoria este o meserie, o profesie, ci mai degrabă un mod de viață. Nu mă pot imagina făcând altceva.  
# Mai târziu simte nevoia de mulţime. Joacă roluri de mamă, de tată, de bunici. Îşi face păpuşi. Aceasta este lumea de acasă. De pe vatră. Vă aduceţi aminte?
- Nu întotdeauna se manifestă nevoia de mulţime şi nu întotdeauna această nevoie există. Nucleul actului teatral îl reprezintă, de fapt, pofta de joacă. Certitudinea că noi suntem mereu niște copii din acest punct de vedere se verifică prin faptul că nouă ne place să ne jucăm, să explorăm şi să ne exploatăm limitele în ceea ce priveşte ludicul. Lăsăm puterea creației să iasă la suprafaţă atunci când realizăm un personaj și ne bucurăm de fiecare etapă prin care trecem atunci când îl construim. Procesul prin care ne conturăm personajele nu poate fi definit decât ca unul fascinant, prin care ne punem la încercare capacitatea de a născoci, de a da viață ideilor.
# „O scenă este lumea! Noi, actorii ei!” ( Shakespeare). Dacă e valabil pentru noi, amatorii, ignoranţi şi aflaţi la nimereală, cum e pentru voi, actorii de profesie? Trăiţi mai intens, mai acut, mai conştient, mai detaşat, mai total?
- Cu siguranţă că trebuie să cunoști lumea în care trăieşti, să-i observi reacțiile, obiceiurile, să ții întotdeauna pasul cu ce apare nou și să fii întotdeauna la curent cu ce se întâmplă în lume. Oamenii, în esență, nu s-au schimbat de acum 2000-3000 de ani. S-au schimbat, desigur, mijloacele de existență, de comunicare, s-a schimbat societatea. Nu vorbim de acelaşi om primitiv, evoluția sa este mai mult decât clară, în schimb, la nivelul instinctelor omul e ca la început. Drept care, într-adevăr,  teatrul înseamnă viață transpusă artistic şi dacă privim din această perspectivă lumea poate fi o scenă, iar noi actorii. Ce punem în scenă sunt subiecte reale sau imaginare, însă ele sunt umane, se întâmplă, sunt adevărate, de viață, sunt lucruri prin care putem trece, la un moment dat, cu toții. Ce încropim noi pe scenă nu este altceva decât perspectiva artistică asupra unei situații de viaţă.
# Cum e pe scena mare a vieţii, necuprinsă între orizonturile care fug mereu mai departe? Te-ai duce şi te-ai tot duce, duh rătăcitor, demon înaripat, înger chemat? Şi cum te regăseşti de unde ai plecat?
- N-aș putea spune că mă interesează neapărat această întoarcere în trecut, să mă văd de unde am plecat. Nu există relativitate pentru punctele A-de unde am plecat şi B-unde mă aflu în prezent, ele sunt nişte puncte sigure, fixe, la care mă reîntorc rareori tocmai pentru frumuseţea amintirii. Sunt momente pe care mi-aş dori să le retrăiesc, momente dragi care nu-mi vor lipsi niciodată din suflet. Altfel, sunt o fire iscoditoare. Îmi place să merg cât mai departe, îmi place să caut, să aflu, să văd, să descopăr. Îmi doresc să cunosc cât mai mult şi să experimentez cât mai multe. Nu simt mereu nevoia să mă reîntorc în trecut, dar mă raportez întotdeauna la ceea ce am trăit.

Publicat în Cultura

# Convorbiri neconvenţionale cu doctorul Tiberiu Stănescu

# Un doctorat, cumpărat, să zicem în filozofie, de geografie, de politică, este la fel de important ca cel în medicină? Care este mai nociv? Dar ţara? Este ea sănătoasă? La minte şi în simţire? Tulburată? Contaminată? Cu toate organele afectate? Înţesată de microbi şi paraziţi? Programată pentru autodistrugere? Mai are leac?
- Săpaţi cam adânc, maestre. Îmi place, însă nu ştiu dacă am să reuşesc să vă răspund cu aceeaşi adâncime a bisturiului înfipt în gangrena socială de la noi. Teoretic ar trebui ca orice doctorat plagiat sau cumpărat în orice domeniu, să fie anulat. Avantajele pe care le aduce obţinerea acestui titlu nu sunt atât de dătătoare de puteri supranaturale. Se poate ajunge la vârfuri de putere  şi cu mai putină ştiinţă de carte. Despre autodistrugere nu poate fi vorba. Treptat, în măsura în care politicul nu va mai numi în posturi cheie pe “ai noştri” şi din rândul tineretului actual, rămas în ţară, vor ţâşni către vârf valori autentice, ţara îşi va reveni. Deşi nu sunt infectat cu o doză mare de optimism, speranţa mea nu are margini.
# Prin profesie, medicul este obligat să intervină în destinul oamenilor. Singurul care are dreptul sa o facă. Şi dacă tot poate să dea zile de trăit, să prelungească vieţi perisabile, nu-i dă târcoale ispita să se considere un supraom? Un fel de DEMIURG?
- Omul modern se simte din ce în ce mai bine în destinul în care, treptat, se cuibăreşte, ajutat şi de grupul social în care îşi desfăşoară activitatea. Medicul ajută omul în primul rând prin educaţie sănătoasă preventivă, încurajandu-l la un stil de viaţă sănătos. Tratând bolile acute, acutizarile bolilor cronice, vindecând adeseori şi uşurând suferinţa bolilor terminale, este mereu alături de oameni. Nu este şi nici nu se consideră un  supraom, nicidecum un zeu.
# Pe de altă parte, oameni în nevoie asteaptă totul de la el. Uită că şi medicul este unul de-al lor. Că poate avea şi el necazuri. suferinţe, dureri, neputinţe, temeri. Îi cer să fie mereu prezent, peste tot, ca Dumnezeu! Cum vă simtiţi domnule doctor, când, de pildă, bolnavii în stadiul final vă cer să-i salvaţi şi nu aveţi nicio putere?
- Oamenii în suferinţă cer ajutorul medicului şi dacă îl simt aproape şi poate mereu să îi ajute, îl preţuiesc şi se roagă Lui Dumnezeu pentru sănătatea lui. Medicul este un om obişnuit, cu necazuri, suferinţe, dureri şi se poate îmbonlavi oricând de boli care să îi scurteze viaţa. De multe ori angajat frecvent în actul medical multe zile fără pauze de odihnă şi multe nopţi, îşi neglijează deseori familia şi chiar pe el însuşi. Am avut colegi care s-au stins subit în serviciu de gardă sau aflaţi în timpul de gândire, la examene, încuiaţi în camerele clinicilor. Alţii şi-au diagnosticat prea tarziu boli incurabile şi au sfârşit ca orice muritor. În ce mă priveşte, am  suferit deseori în preajma pacienţilor cu boli grave, în stadii terminale, alteori, când am pierdut pacienţi aflaţi în îngrijire, am simţit cum a murit şi ceva din mine. Profesia de medic nu este pentru oricine.

Publicat în Cultura

# Convorbiri neconvenţionale cu doctorul Tiberiu Stănescu

# Dumneavoastră când şi în ce împrejurare aţi auzit aceste cuvinte? Ce voiau ele să ascundă?
- Vorbele „aşa a fost să fie” au fost rostite de un fost demnitar, întrebat de un ziarist, cum din salariu de bugetar, a reuşit să îşi construiască o imensă locuinţă pe o suprafaţă depăşind 850 mp. Dacă reuşita lui arhitecturală a fost un dar de la Dumnezeu, să-i fie de bine. Până la sfârşitul vieţii fiecare muritor de rând poate spera că Cel de sus să-l gratuleze cu proprietăţi şi îndestulare, dar numai în vis... Îmi este peste puterile mele să înţeleg ce voia să ascundă prin ciudatul răspuns. Dacă cei care prin lege nu s-au autosesizat să le fie bine la toţi.
# Şi cum e cu doctorii care condiţonează actul medical? Care îşi vând conştiinţa cu preţul suferinţei şi pot scurta zilele pacientului?
- Dacă numai aleşii au voie să îşi taie felia cea mai mare din tortul bugetar, în numele legilor de ei făcute, de ce alţi oameni, indiferent de meserie să nu aibă şi ei dreptul la câte o feliuţă de tort, din când în când? Nu este exclus ca un medic să  fi condiţionat într-un fel „lucru bine făcut” chiar din primele generaţii de la Hipocrate încoace. Principala motivaţie ar fi salarizarea derizorie din sistemul sanitar şi gândul la o pensie pe măsură,  când le va veni vremea. În România există medici cu pensii de 1.200 de lei şi alţi pensionari „speciali” care au 45.000 de lei. Nu le e frică de Dumnezeu? În ţările europene civilizate, de zeci de ani nu se poate vorbi de condiţionarea actului medical, însă acolo medicii au salarii şi pensii care axiomatic aruncă în derizoriu orice nedreaptă lucrare.
# Şi totuşi, nu vi se pare că se aruncă oprobriul asupra tagmei medicale, o adevărată diversiune pusă la cale de cei care conduc ţara?
- Nu se poate vorbi de o adevărată diversiune asupra lumii medicale din partea celor care conduc ţara. Judecata nereuşitelor fireşti în practica medicală se cultivă nu de multă vreme la noi. Numai în ultimii 15-20 de ani, într-o democraţie prost înţeleasă opinia publică are zvâcniri babiloniene încurajate continuu de media. Teribilismul jurnalistic actual aruncă săgeţi otrăvite, pun etichete de mall-praxis repede şi cu uşurinţă , înainte ca eşecurile medicale  (întâlnite peste tot în lume) să fie supuse unor anchete profesioniste patronate de Colegiul Medicilor.
# Doctorate cumpărate. Se întâmplă şi pe vremea studiilor dumneavoastră?
- Într-o ţară cu o sumedenie de facultăţi private, pe diverse specialităţi, teoretic pot exista doctorate cumpărate. Aşa cum se plăteşte pentru promovarea unor examene, se poate plăti şi un doctorat. În urmă cu 17-20 de ani nu se vorbea de doctorate cumpărate în domeniul medical. Se preconiza la un moment dat creşterea eficienţei în stagiul doctoral cu obligativitatea publicării a cel puţin 3 articole în reviste de specialitate din străinatate. Nu s-a întâmplat aşa. Oricum a crescut suspect numărul de doctori în ştiinţe în toate domeniile, paralel cu creşterea numărului celor care nu ştiu gramatica limbii române, uneori nici tabla înmulţirii. Nu se mai apleacă reverenţios nimeni în faţa celui care se prezintă ca „doctor în ştiinţe”.

Publicat în Cultura

# Convorbiri neconvenţionale  cu doctorul Tiberiu Stănescu

# Medicul încearcă să vindece cu ce are. Dar dispune el de tot ce îi trebuie? Medicamente suficiente în spitale? Accesibile şi de bună calitate în farmacii?
- Nu se poate vorbi de o criză permanentă de medicamente în spitalele româneşti. Pentru patologia obişnuită pe diverse specialităţi există suficiente medicamente. Înainte de 1989 era o criză pemanentă de medicamente în tot sistemul sanitar românesc. Au mai lipsit, pe scurte perioade de timp, unele medicamente performante în Hematologie şi Oncologie, pentru că probabil că sunt scumpe şi nu totdeauna s-au putut onora la timp comenzile făcute. Medicamentele alopate, aflate în sistemul farmaceutic de stat, sunt de bună calitate; ele sunt puse în circulaţie numai după studii de durată pe eşantioane mari de pacienţi, cu asumarea efectelor secundare ale lor.

Publicat în Cultura

# Convorbiri neconvenţionale cu doctorul Tiberiu Stănescu

# Suntem goliţi de viaţă, domnule doctor? Trăim doar pe jumătate, pe sfert, pe treimi, pe procente? Ne târâm epuizaţi prin lume, umbre trecătoare? Care ne este starea de sănătate?
- Ceea ce contează este conţinutul vieţii, temperatura şi viteza cu care ne circulă sângele prin vasele sanguine. În copilărie învăţăm greşind, acumulăm cunoştinţe, ne adaptăm greutăţilor, făceam experimentări diverse, spontan, fără alegere, ne adăpăm curajul cu temeri repetate, visele ne erau  bântuite deopotrivă de zmei, dinozauri, animale de pradă, dar şi de îngeri , zâne şi feţi frumoşi şi nu ne gândeam la moarte. La maturitate, lupta cu  viaţa trebuie s-o începem recunoscându-ne slăbiciunile, alegându-ne ţinte la care putem ajunge, mergând cu faţa înainte. Viaţa ne este dată s-o trăim, fără jumătăţi de măsură, cu demnitate şi încredere în semeni, chiar dacă deseori înotăm într-o lume dominată de frică, agresivitate, ură şi impostură.

Publicat în Cultura

# Convorbiri neconvenţionale cu medicul şi scriitorul Viorel Pătraşcu

# Povestiţi într-o carte despre un bărbat tânăr, care, în puşcărie, şi-a plantat bile şlefuite sub pielea organului genital. Şi a cucerit sute de femei. Până unde credeţi că vor evolua lucrurile în această direcţie?
- Vor evolua până când bărbaţilor cu un coeficient de inteligenţă la limita avariei li se vor putea transplanta penisuri de armăsar fără ca organismul să le respingă. Dacă s-a reuşit cu inimă, ficat şi rinichi, de ce nu s-ar putea şi cu acest organ? Va costa imens, dar interlopii vor da buzna.

Publicat în Cultura

# Convorbiri neconvenționale cu medicul şi scriitorul Viorel Pătraşcu

# Medicul tratează cu metodele, tehnicile, aparatura şi medicamentele pe care le are la îndemână. Aveţi încredere deplină în fabricanţii de medicamente? Le creează ei pe cele mai eficiente? Le furnizeaza la preţuri corecte?
- Nu poţi avea deplină încredere în fabricanţii de medicamente. Măcar gândindu-te că industria farmaceutică este la acest moment cea mai rentabilă afacere. Dar nici nu te poţi trata de orice boală cu aiureli naturiste, apă plată cu lămâie, pupat de moaşte şi mers în pelerinaj la Arsenie Boca.

Publicat în Cultura

# Convorbiri neconvenţionale cu medicul și scriitorul Viorel Pătrașcu

# Femeia, eterna poveste. Minunea lumii. Uşoară sau grea, ce ne-am face fără ea? Atracţie umană universală. Şi îmbrăcată, şi goală... Sub piele, scheletul. Şi restul. Moare fascinaţia în piele, domnule doctor? Iubirea? Fericirea?

Publicat în Cultura

# Convorbiri neconvenţionale cu actorul Petre Dumitrescu

# Actorul Ion Focşa, care ne-a fost prieten, autor al unei cărţi de istorie a teatrului contemporan în trei volume, spunea în anul de pe urmă: „Nu prea mai am ce să caut în această lume! Nu mai înţeleg şi ea nu mă înţelege pe mine!”

Publicat în Cultura
Pagina 1 din 4