# Convorbiri neconvenţionale cu avocatul Dan Panţoiu

# Se mai cântă muzică tăcută, din vremea trecută, în timpanele inimii dumneavoastră? A pălit liliacul sub fereastră? S-au scuturat toţi trandafirii? Au ruginit strunele lirei? Aţi păşit în lumea amintirilor?
- Muzica sufletului este mereu tăcută. Am în inimă (casa sufletului) muzica locurilor și vremurilor din care vin, a celor în care mă aflu şi a celor spre care mă îndrept. Liliacul înflorește și se trece, înfloresc şi se scutură şi trandafirii, dar vine o nouă primăvară şi totul reîncepe. În ceea ce privește amintirile, ele suntem noi cei de azi, cu trăirile de ieri. Paradoxul vieţii este că ]n fiecare zi ne omoară puțin c\te puțin. Doar amintirile rămân: ale noastre despre ceilalți și ale lor despre noi.
# Alt timp, altă lume? Sub acelaşi cer, sub aceleaşi stele, mai e chipul dragei mele? Îl mai întâlniţi pe baladist, pe rapsodul de atunci? Pe cel care murmura stihuri de dragoste şi se împleteau pe ele melodii?
- Da, trăim în alt timp şi în alte „timpuri”. Mult prea grăbite, mai acaparatoare și mult prea străine omului. Toate duc la depersonalizare şi alienare. Oameni mai puţini, lume mai multă. Mă regăsesc aproape deloc, în „aste vremi”. Să mai scrii versuri ori texte cu mesaj?! Pentru cine? Lumea de azi aude, dar nu ascultă, priveşte, dar nu vede,  consumă, dar nu trăiește!
# Aţi dat afară din casa sufletului un veritabil poet. De ce? Vă încurca în activitatea profesională sau vă temeaţi că nu va fi destul de performant? Ce aţi câştigat? Aţi fost mai fericit? Nu cumva aţi rămas mai pustiit? De vă întâlniţi cu tânărul de atunci, ce întrebări vă pune? Ce-l întrebaţi? Ce vă răspundeţi? Vă certaţi? Vă reproşaţi? Vă acuzaţi? Vă împăcaţi? Vă admiraţi?
- Locul poetului Dan Ioan Panțoiu a fost luat de scriitorul Dan Ioan Panţoiu. Ultimul a publicat recent la editura RAO romanul „Mercenarul Întunericului”, lansat la Bookfest 2017, pe 25 mai.
Am pierdut poetul? Am câștigat scriitorul? Cititorii vor decide.
# Furat? Evadat? „Viaţa-i frumoasă, băieţi?!” Ticăloasă? Vă domină? Încercaţi s-o dominaţi? V-aţi făcut un loc comod, v-aţi pitulat în poziţia de a judeca lumea? Vă aruncaţi în vârtejul vieţii?
- Viața e frumoasă cât timp o trăiești ca un OM. Adică respectându-ţi semenii. Albert Camus spunea că „omul este singura fiinţă care neagă ceea ce este”. Eu lupt cu mine şi cu cei din jurul meu pentru a învăța necontenit să fiu ceea ce m-a făcut Dumnezeu: Om, după chipul și asemănarea Sa.
# Când aţi ales meseria de jurist şi de ce avocat? Pentru că este liberală? Pentru că nu ai şefi care să-ţi impună ideile lor şi să-ţi ceară socoteală? Pentru că poţi să lucrezi pe cont propriu, măsurându-ţi capacitatea pe propria-ţi răspundere? Din alte motive?
- Am absolvit cursurile Şcolii de Ofițeri Activi a Ministerului de Interne, promoția 1978, în paralel cu Facultatea de Drept din Bucureşti. Șapte ani, între 1978-1985, am lucrat ca ofițer de miliție judiciară, responsabil cu linia de muncă „omoruri, morți suspecte, infracţiuni comise prin violență”, în cadrul Miliției Pitești. La un moment dat am realizat că ceea ce visasem eu, să apăr oamenii şi valorile umane, nu mai era posibil. Mi-am înaintat demisia și din decembrie 1985 până în aprilie 1986 am fost şomer. Am reuşit să intru în Baroul de Avocați Argeș în aprilie 1986 şi de atunci până în prezent sunt avocat specializat în dreptul penal. Ce am pierdut? Cred că nu mare lucru. Poate doar o înstrăinare de ceea ce de fapt nu puteam fi.
Ce am câștigat? Exact ceea ce am pierdut. Am rămas un om care vibrează la tot ce este frumos, adevărat și bun. Dacă sunt om liber? Da, sunt, pentru că între mine şi Dumnezeu nu este decât cerul, iar cerul este nemărginit!

 

Publicat în Cultura

# Convorbiri neconvenţionale cu doctorul cardiolog Adrian Tase

# Medicina... Dar de ce aţi ales inima? Creierul, ficatul, rinichii, sângele, nervii, glandele, nu vă spuneau nimic? Tac şi acum, după atâtea experienţe? Ce legături au ele cu inima?
- Am ales inima pentru că este cel mai cinetic organ. Inima are ritm! Am ales inima şi pentru că este centrul organismului, din diverse perspective: anatomică, fiziologică, patologică, geometrică, filosofică etc.. Medicina contemporană este profund ştiinţifică şi explică, printre altele, conexiunile multiple ale cordului cu creierul, ficatul, rinichii, plămânii, glandele. Toate organele sunt importante, dar gravitează funcţional în jurul inimii!  Spuneam mai devreme că inima este centrul patologic al organismului pentru că produce cele mai mari ravagii.
# Care sunt posibilităţile de a salva inimile în Piteşti? S-a făcut ultimul salt?
- Avem la Spitalul Judeţean de patru ani USTACC, care este unitatea cu paturi pentru infarcte şi alte boli cardiovasculare de gravitate extremă. Există angiograf care rezolvă per primam infarctele miocardice, deocamdată în intervalul orar 8-14. De asemenea, chirurgia vasculară rezolvă prin operaţii bolile vaselor de sânge. Progresele sunt mari, dar mai este loc. Ultimul salt ar însemna angiograf non-stop (24/7) şi chirurgie pe cord deschis.
# Familie de medici. Din generaţie în generaţie. Soţia dumneavoastră, doctor la spitalul de oncologie. Şi aveţi un fiu. Unicul. A fugit de medicină! L-aţi presat să îmbrăţişeze muzica? Era îndrăgostit de această artă? Cum se afirmă studentul de la Cluj? Vă aduce bucurii?
- Tatăl meu a fost medic, mama farmacist. Împreună cu soția avem cariere medicale clinice în specialităţi de vârf. Într-o primă instanţă, îi proiectam fiului nostru o carieră medicală. Andrei ne-a admirat cărţile medicale încă de mic, dar ne-a făcut o primă surpriză, alegând, în clasa a VII-a, ceva mai potrivit pentru el: muzica. Ulterior am observat că există destui copii de medici care optează pentru cariere non-medicale: economie, avocatură, geologie, pilotaj, muzică etc... A două surpriză a venit după cinci ani, cu alegerea centrului universitar Cluj-Napoca, idee care se dovedeşte foarte bună, în pofida inconvenientului distanţă. În Facultate, Andrei acumulează experienţă şi îşi dezvoltă profilul artistic. Este iubit de colegi şi profesori. Creşte muzical.      
# Vă simţiţi vinovat că aţi ucis în dumneavoastră un pianist care putea să fie cu renume? Dacă ar fi să o luaţi de la început, ce aţi alege?
- În anii 70 în care trebuia să iau decizia drumului carierei nu se putea face performanţă în România ca pianist de jazz-rock. În schimb, şcoala medicală românească era foarte bună, aşa că am urmat tradiţia medicală. La un moment dat, în paralel cu dezvoltarea carierei medicale, am găsit o nişă muzicală pe care am dezvoltat-o câţiva ani (1988-1995), după care m-am dedicat exclusiv cardiologiei şi familiei. În ultimul an studiez serios la pian pentru a-l seconda pe fiul meu la unele piese ale sale. Recent, la festivalul „Jazz Napocensis”, criticul de jazz Virgil Mihaiu remarca revirimentul pianistului Adrian Tase, pentru care principalul „vinovat” este Andrei. Deci, nu mă simt vinovat, dar, dacă ar trebui să o iau de la început, în vremurile actuale, aş face aceeaşi alegere, deşi muzica este a doua mea pasiune pe care o trăiesc prin fiul meu.
# Care este tributul pe care îl plăteşte un doctor de inimă? Pe ce aţi dat succesul răsunător în faţa publicului venit la spectacole?
Tributul constă în sacrificii multiple, de la orele de studiu continuu timp de decenii, la rigorile urgenţelor care nu au noapte, care nu au weekend. În schimb, satisfacţiile sunt imense, cele mai mari tot cu privare de somn: salvarea unor pacienţi aparent insurmontabili în orele nocturne de gardă, repectiv cunoaşterea celor mai mari cardiologi, la sumitt-urile de specialitate, pe diverse fusuri orare. Interacţiunea cu liderii cardiologiei mondiale mă energizează şi explică succesul participărilor mele la congresele de vârf.  Chiar dacă nu este răsunător ca un spectacol, succesul medical are profunzime şi durabilitate. Din când în când gust şi din bucuria spectacolului, secondându-l pe Andrei.  

Publicat în Cultura

# Convorbiri neconvenţionale cu doctorul cardiolog Adrian Tase

# Am aflat că nu a fost singura în vârtejul adolescenţei lui Adrian Tase. Aţi fost răpit de muze? Muzica a fost întâia şi marea dumneavoastră iubire?
- Muzica este o iubire mai precoce decât medicina, deoarece depinde într-o mai mare măsură de talentul nativ care se manifestă la vârste fragede. Medicina presupune o combinaţie de aptitudini, poate chiar talente, care devine evidentă în anii de liceu.
Sunt sigur că le puteam face pe ambele. De altfel, pentru medicină avem rezultate palpabile, iar cu muzica m-am resetat cu Andrei şi suntem în grafic.
În adolescenţă, am avut o alegere grea. Pentru vremurile de atunci, cred am procedat corect. Sunt mulţumit de cariera mea medicală şi vă asigur că mai am destul de oferit în acest domeniu. Situaţia extraordinară ca fiul meu să fie supradotat pentru muzică îmi dă şansa să mă bucur şi de spectacol, ca adjunct al lui.    
# De ce aţi ales, totuşi, medicina? Tradiţia familiei? Orgoliul? Vanitatea? Vocaţia? Foamea după bani?
- Tradiţia a contribuit mult la această decizie. Poate şi un dram de orgoliu. Vocaţia am intuit-o şi s-a dovedit mai târziu.
# „Să pui inimă în tot ce faci!” spune înţelepciunea populară. Ce înseamnă asta?
- Medicina secolului nostru este atât de tehnicizată, încât riscăm să ne îndepărtăm de pacient, tratând aparatura ca pe un stăpân necruţător. Eu respect tehnologia medicală ca pe un servitor credincios, iar cu pacienţii comunic efectiv şi pun un „strop” din inima mea pe cordul suferind al pacientului. Cu rezultate clinice.  
# Inima, cea mai vulnerabilă piesă din alcătuirea noastră? „Piatra de-i piatră, o calcă calul şi crapă, inima mea multe rabdă !” Rabdă, inimă, şi taci, ca pământul pe care-l calci, tu le faci, tu să le tragi!” De ce vini poate să fie acuzată, de la fumat încolo?... Cât o costă?
Inima este o esenţă tare. Până în urmă cu un secol, bolile cardiace erau rare.
Civilizaţia contemporană devoalează puncte vulnerabile ale cordului. Stilul de viaţă caracterizat prin stres cotidian, fumat, sedentarism, tinde să crească tensiunea arterială şi să dezechilibreze procesele metabolice spre diabetes mellitus şi hipercolesterolemie. Există risc variabil de infarct în funcţie de aceşti parametri.
Cardiologul poate permite o doză mică de alcool la un pacient cu inima sănătoasă. În schimb, fumatul este strict interzis, inclusiv în forma pasivă. De asemenea, excesele alimentare de sare, zahăr şi grăsimi sunt periculoase, deoarece duc la hipertensiune arterială, disglicemie şi dislipidemie.
Fumatul şi diabetul distrug întreaga textură vasculară a organismului: coronarele, arterele cerebrale, vasele pulmonare, arterele periferice, vasele intestinale, arterele renale etc..     
# Inima. Regina. Şi sclava noastră. De câte ori bate pe minut? De câte ori pe ceas? Pe zi?  Pe lună? Întruna, întruna. Din pântecul mamei. Toată viaţa. Zi şi noapte, până la ultima răsuflare?
- Regina şi sclava noastră bate de circa 80 de ori pe minut, 4.800 ori pe ceas, 115.000 ori pe zi, trei milioane şi jumătate pe lună. Continuând ideea, peste 40 milioane de bătăi pe an, circa trei miliarde într-o viaţă medie de om.
Pare o muncă non-stop, dar nu este chiar aşa. Fiecare ciclu cardiac durează aproape o secundă.
Contracţia miocardului durează cam trei zecimi de secundă şi se numeşte sistolă. Sângele este propulsat în artere.
Urmează diastola, în care se realizează umplerea cu sânge a cordului, prin gravitaţie şi forţe de sucţiune. Diastola durează cam jumătate de secundă.
Deci inima se odihneşte mai mult decât munceşte! Dar se mişcă permanent.

Publicat în Cultura

# Convorbiri neconvenţionale cu doctorul cardiolog Adrian Tase

# O inimă are omul. Şi pieptul lui nu-i de aramă. Şi din arcurile cu săgeţi, din puşti, din pistoale, din tunuri, din arme cu lasere, se trage în ea. Şi nimeni nu moare până nu stă ea. Ce este inima, domnule doctor?
- Inima vine de la latinescul “anima”. Mişcarea este definitorie pentru cord. La echografie se vede clar diferenţa dintre inimă şi celelalte organe care sunt aproape imobile. Aş spune chiar că inima este cel mai viu organ, deşi funcţiile vitale sunt, desigur, mult mai complexe. De asemenea, inima este organul central al corpului uman. Ca pompă este normal să fie în centrul organismului pentru a putea asigura atât debitul de sânge necesar tuturor ţesuturilor, cât şi returul sanguin, închizând astfel un ciclu circulator. Pozitia centrală a atras atenţia şi artiştilor, filosofilor, clericilor, care i-au acordat valenţe afective.
# Secole întregi s-a crezut că inima este casa sufletului. Să fie aşa? Spiritul vital nu este el prezent peste tot, de la rădăcina părului până în vârful unghiilor?
- E o chestiune eminamente artistică, nu e scrisă în tratatele de cardiologie. Ca om, simt că este aşa. Există, cu siguranţă, personalităţi care pot răspunde mult mai bine ca mine la această întrebare.
# Până nu stă inima, omul este nemuritor. Nimic altceva nu îl doboară definitiv. Care e misterul? Ce spune cardiologul?
- Aşa este. Insuficienţa cardiacă nu este numai calea finală comună a tuturor bolilor de inimă, ci şi a tuturor celorlalte suferinţe ale organismului. Cordul este ultimul bastion în faţa morţii. Acolo (în acest bastion) am petrecut cele mai tari aventuri ale vieţii mele, experienţe care m-au întărit. Cardiologul cunoaşte secretele inimii. Logic, el ar trebuie să trăiască cel mai mult pentru că ştie cum să-şi întreţină inima. Totuşi, nu se întâmplă întotdeauna aşa pentru că munca noastră este foarte solicitantă din multiple puncte de vedere.    
# Din inimă se iubeşte. Aici se cuibăresc toate emoţiile. De aici îşi iau zborul toate sentimentele. Aşadar, organul acesta mai are şi altă funcţie decât de pompă a sângelui?
- Poetul vede iubirea în inimă. Cardiologul priveşte inima ca pompă. Un cardiolog sensibil şi eminent unge pompa cu dragoste pentru a salva vieţile pacienţilor.
# Se poate să fie afectată inima şi de altceva decât de bacterii, de lovituri, de răceli, de poluare, de otravă şi de tot felul de boli ? Şi doctorul ridică din umeri? Are el posibilităţile să trateze asemenea afecţiuni? Se dedublează personalitatea lui profesională? Aţi fost pus în asemenea situaţii? Cum şi ce aţi reuşit ? Sunteţi îndrăgostit de meseria dumneavoastră? Pasiunea poate să fie şi o mare iubire?
- Inima este afectată de o mulţime de boli, care include desigur  infecţii, traumatisme, etc.. Totuşi, din imensitatea patologiei cardiovasculare, pot spune că ne confruntăm mai frecvent cu patru situaţii clinice.
În primul rând, hipertensiunea arterială, care în ţara noastră a ajuns să afecteze peste 40% din populaţia adultă. Urmând acest trend, în câţiva ani, populaţia cu tensiune arterială normală ar putea ajunge minoritară!
În al doilea rând, infarcul miocardic acut care afectează anual în judeţul Argeş circa 300 de pacienţi. Aceştia sunt trataţi în condiţii optime în USTACC (unitatea pentru supraveghere şi tratament avansat a pacienţilor cardiaci în stare critică) din cadrul Spitalului Judeţean de Urgenţă Piteşti.
În al treilea rând, fibrilaţia atrială care este cea mai frecventă tulburare a ritmului cardiac.
În sfârşit, insuficienţa cardiacă, calea finală comună a tuturor cardiopatiilor. Creşterea prevalenţei “falimentului inimii” are şi o parte bună: un procent semnificativ dintre aceşti pacienţi sunt menţinuţi în viaţă datorită progreselor formidabile care au avut loc în ultimele decenii în terapia cardiovasculară!
Tratăm orice boală de inimă cu posibilităţile pe care le avem. Facem tot ce este omeneşte posibil. Mergem cu curaj până în punctul cel mai avansat, pentru că scopul final este salvarea vieţilor omeneşti!
Deci, pasiunea există. Entuziasmul şi spiritul de echipă ne permit să depăşim bariere incredibile. Avem pacienţi eroi pe care îi tratăm cu succes de boli foarte grave de mai mulţi ani. Cu pasiune şi dăruire.  

 

Publicat în Cultura

# Convorbiri neconvenţionale cu doctorul Ion Şerban

# Sunteţi credincios? Creştin - ortodox?  
- Da! Copil fiind am primit acea minimă educaţie duhovnicească, care ulterior trecând prin frământările inerente vârstei am găsit - fără a putea argumenta că răspunsul meu la aceste frământări este Dumnezeu. Numai prin credinţă acest minunat popor - poporul român - a putut supravieţui, trecând prin momente de grele încercări - războaie - culminând cu oprimarea comunismului!
# Un preot creştin înjunghiat în umbra altarului. Sute de oameni striviţi pe asfalt. Alţii, doborâţi sub gloanţe sau căzuţi sub vârful cuţitelor... Credeţi că există un pericol al invaziei islamice?
- Sigur, în vremurile pe care le trăim asistăm atât în lumea occidentală cât şi în fostele ţări socialiste, la asemenea reacţii abominabile! Pe de o parte îi văd pe cei alienaţi mintal - scăpaţi de sub control; iar cealaltă categorie o reprezintă cei care au pierdut orice speranţă pentru ziua de mâine - şomajul, drogurile etc. Referitor la o posibilă invazie islamică? Nu cred că nu poate fi stăvilită ura şi setea de răzbunare a unor islamişti înrolaţi în grupări care nu au decât o deviză: a distruge! Deşi este o problemă delicată - raţiunea va triumfa!
# Pe de altă parte, mulţimi de băştinaşi care îşi părăsesc locurile natale (riscând să se înece în valurile mărilor) de coşmarul de acasă. Tineri, bătrâni, bărbaţi, femei, cu copii de alăptat, panică generală... Este dispusă populaţia să-i primească? Se va putea adapta? Familii mixte? Enclave rivale? Agonie generală? Alt popor?
- Este una dintre problemele ardente la ordinea zilei!! Sunt popoare care trăiesc ororile războiului - vezi Irak, SIRIA etc., fiind decimate, sau rămase cu handicap major (membre, cărnuri amputate etc.). Imposibilitatea de a se alimenta, fără adăpost, etc. Cei care supravieţuiesc încearcă prin exodul în masă” să-şi găsească o nouă patrie! Popoarele ţărilor spre care se îndreaptă aceşti dislocaţi sunt reticente a le primi! Se pun probleme majore - în a le asigura securitatea, cazarea, asistenţa medicală, şcolaritatea copiilor etc. etc.! Superputerile lumii fac eforturi în a găsi cele mai convenabile soluţii în rezolvarea acestei delicate situaţii!!! Fireşte, nu este uşor, dar sunt convins că şi în aceste situaţii raţiunea va triumfa!
# Să închidem paranteza cu aceste probleme care frământă opinia publică. Din atâtea profesii, de ce aţi ales medicina? Din orgoliu? Pentru bani? Din vocaţie? Din alte motive?
- Eram la o vârstă fragedă şi fără informaţii la acea vreme despre o profesie sau alta!! Am optat spre medicină nu din orgoliu, pentru bani nici atât! Din vocaţie? Nu cred! Poate - o vagă influenţă au avut bunicul şi tatăl meu, din câte îmi amintesc!
# Şi de ce tocmai ORL?
- Targetul meu nu a fost această specialitate. Dar am optat la concursul de secundariat pentru grupa specialităţilor chirurgicale, ORL făcând parte din această grupă - am ales această specialitate - fără să ştiu ceva anume despre ea?! Mai târziu, când am pătruns în tainele specialităţii, am fost cu adevărat cucerit!
# Glota, epiglota, coardele vocale, faringele... Mai vedeţi şi altceva dincolo de piesele anatomice?! Aceste piese anatomice fac parte dintr-un tot unitar, biologic - fiinţa umană!
- Respiraţia, fonaţia, vorbirea, masticaţia sunt elemente vitale ale existenţei noastre! Deci nu pot disocia anatomicul de funcţiile vitale!
# Pentru mine, profanul e un loc banal... Nasul, gâtul, urechile, sunt importante şi ele?
- Cum pot fi banale aceste organe, care asigură într-un tot unitar - respiraţia, mirosul, actul masticaţiei - deglutiţia, auzul, echilibrul fără de care existenţa noastră nu ar fi posibilă!!!
# Se poate spune că acesta este poarta între trup şi univers? Pe aici pătrunde aerul, apa, hrana, spiritul vital. De aici poţi să rămâi surd şi mut. Pe aici ne părăseşte sufletul...
- Într-adevăr începutul şi... sfârşitul!
# Medicul ORL-ist este paznic la aceste miracole?
- De multe ori, el ORL-istul intervine chiar în situaţii limită, dramatice, salvăm vieţi, dând o nouă strălucire acestor miracole!

Publicat în Cultura

# Convorbiri neconvenţionale cu doctorul Ion Şerban

# Pe unde iese cuvântul, iese și sufletul! Aceste vorbe, desprinse din înțelepciunea populară, le va fi rostit și bunicul dumneavoastră, preotul Nițescu Nicolae - în pragul bisericii din Boteni. În faţa uşilor împărăteşti, în Altar, în temniţa penitenciarului din Piteşti, unde a fost deţinut politic pe vremea comunismului.
- Dacă luăm aminte la cuvântul Scripturii, la cuvântul rugăciunii, în el se găseşte ascuns Izvorul vieţii. Prin cuvânt Dumnezeu a făcut cerul şi pământul. Omul găseşte puterea cuvântului tocmai în rugăciune, fiindcă în rugăciune cuvântul este comuniune reciprocă între Dumnezeu şi om. În Hristos, omul devine adevăr şi se aseamănă cu Dumnezeu. Cuvântul provine din nişte energii dumnezeieşti. Cuvântul este energie care curăţă, care sfinţeşte!
Rugăciunea este cuvânt, cuvântul este energia prin care Dumezeu a făcut lucrurile, cerurile şi pământul. Cuvântul nu este doar informaţie, ci comuniune.
# De fapt, ce ştiţi despre acest român autentic?
- După ce a fost hirotonit, a slujit în Biserica din comuna Boteni, având o viaţă exemplară! S-a căsătorit şi a avut patru copii distinși. Primul născut, fiind student la agronomie, în capitală, a urmat şi a absolvit cu brio şcoala de aviaţie. Din păcate, la un miting aviatic, cel care pilota deasupra lui avionul s-a prăbuşit peste el luând foc. A fost înmormântat în comuna Boteni, cu funeralii naționale, numele său fiind inscripționat pe statuia aviatorilor din București - Niţescu Nicolae.
Iar ceilalţi copii - unul Niţescu Ion - medic renumit, specialist radiolog - TBC, Niţescu Profira Rodica (Şerban prin căsătorie) - profesoară licenţiată fizică-chimie şi Niţescu Iulia (Zamfirescu prin căsătorie). Aceasta a fost învăţătoare în Mioveni - un talent cu multe valenţe (muzică, desen, activităţi educativ şcolare), care a fost expropriată prin decretul din 1949 - cu domiciliul obligatoriu (DO) în Câmpulung Muscel.
Târziu, ca o recunoaştere a meritelor deosebite, prin decret Prezidenţial i-a dat numele liceului nou din Mioveni - „Liceul Iulia Zamfirescu”.
Soţia preotului Niţescu a fost un om credincios, modest, care a crescut cu dăruire pe cei patru copii.
O văd aievea pe „Maiuţa” în costum popular românesc - ie, fotă etc. (lucrate în cea mai mare parte în „război” de dânsa) - până la adânci bătrâneţi. S-a stins la aproape 100 de ani!
Deşi eram mic, la puţinele slujbe la care am fost erau de înaltă ținută.
Făcea un adevărat apostolat prin care, pe jos sau cu un cal, la periferia comunei, ajutând pe cei nevoiaşi, fără să ţină cont de vârstă şi suferinţe!
După ieşirea din detenţie au fost scoşi afară din casă, şi o perioadă de timp a locuit la părinţii mei în Câmpulung - rugând să ţină slujbe la schitul „Ciocanul”, apoi s-a retras cu chirie în comuna Boteni, într-o casă cu cerdac vis-a-vis de Sf. Biserică, până ce a trecut în lumea celor adormiți!
# L-aţi cunoscut? Aveţi amintiri? Ce-aţi avut de învăţat din înţelepciunea lui?
- Da! Şi i-am iubit emorm atât eu cât şi sora mea! Aşteptam cu  o mare bucurie vacanţa cea mare pentru a merge la bunici! Atunci am învăţat de la bunicul - „moşul” - că credinţa în Dumezeu şi cinstea sunt preceptele de bază în trăirea noastră în această lume! Bunicul citise foarte mult şi nu odată îmi cita parabolele din Sfânta Biblie.
Era un om onest şi de multe ori îl însoţeam când făcea mici reparaţii în gospodărie (uluci de la gard desprinse etc.).
S-a bucurat de respectul enoriaşilor pe care îi stima, şi sunt convins că de cele mai multe ori sfaturile date le-au fost de folos în viaţă! Deşi a trecut prin Iadul temniţei comuniste, niciodată nu a dorit răzbunare! Şi în final, una dintre vorbele speciale ale lui Petre Ţuţea: „Poarta spre Dumnezeu este credinţa, iar forma prin care se intră la Dumnezeu e rugăciunea”.

Publicat în Cultura

# Convorbiri neconvenţionale cu Nicolae Poghirc, managerul  Teatrului „Alexandru Davila” Piteşti

# Dar dumneavoastră ce ştiaţi despre noul colectiv? Cu ce gânduri aţi venit? Ce v-a determinat să intraţi în concurs? Care au fost primele impresii?
- Bineînţeles că știam foarte multe lucruri despre Teatrul „Alexandru Davila” din Pitești. Îi știam istoria, îi știam parcursul de-a lungul vremii și îi știam situația actuală. Cel mai tare îmi doresc să ajut, iată o caracteristică constantă ce se regăseşte în toate demersurile și acțiunile mele. Mi-am dorit și-mi doresc să ajut oamenii. Știam că au o viață grea, că aici la Pitești nu s-a mai făcut teatru de mult timp. Visul meu este acela de a ridica teatrul la nivelul la care trebuie să se afle, vreau să dau tonul unui suflu nou, mai convingător și mai curajos. De asemenea, este un nou pas important și pentru mine personal, pentru parcursul meu profesional. Fusesem doar un an și jumătate director la Teatrul Ariel din Râmnicu Vâlcea. Este o oportunitate și o responsabilitate mare să mă aflu aici acum și cred că putem creşte împreună, putem să evoluăm împreună spre direcții mai frumoase și să ne fructificăm abilitățile în acțiuni care au ca scop final să aducă Teatrul Davila acolo unde îi este locul. Sunt oameni importanți ai teatrului românesc care au așteptări de la mine, îmi doresc să dovedesc că se poate, că vreau să fac lucruri.
# Teatrul din Piteşti a avut mari actori, dar niciunul nu a spart plafonul. Mai putem afirma că trăim din tradiţie, din propria noastră istorie? Sau trebuie totul desfiinţat, inovat, remediat, reformat. Dar nu suntem pândiţi de riscul spectacolelor mai mult decât absurde, cu actori care par în scenă un fel de animale dresate?
- Sunt mai bine de 70 de ani de teatru brut, teatru profesionist plus încă 100 de ani de teatru de amatori. Nu ai cum și nu poți să ștergi cu buretele istoria teatrului. Nu cred că e de bun augur sau verificată în vreun fel afirmația cum că nu a existat teatru în Pitești. E adevărat, poate nu s-a născut un Vraca aici, dar scena piteşteană nu a fost lipsită și văduvită de reprezentații ale numelor imense din teatrul național. Pentru publicul de aici, actorii pe care i-a avut Piteștiul au fost niște vedete. Au fost zeii și idolii lor, îi vedeau ca pe ceva de mare preț, i-au iubit, i-au admirat și i-au aplaudat. Chiar dacă nu am reușit să spargem granița județului, ne-am bucurat de o mare susținere din partea publicului autohton. Cred cu tărie că în multe situații ține de conjunctură să devii un bun național.
# E plină ţara de festivaluri de teatru, naţionale şi internaţionale. Teatrul din Piteşti străluceşte prin absenţă totală. De ce?
- Pentru o perioadă mai lungă, de vreo 20 de ani, trebuie să admitem că teatrul din Pitești nu a jucat chiar rolul de catalizator al forțelor artistice care să reușească prin resurse proprii să ridice un festival atât de sus. Eu încurajez astfel de festivaluri, e foarte bine că ele există și sper ca durata lor de viață să fie cât mai longevivă. Pentru comunitățile unde se desfășoară, mai mici sau mai mari, aceste teatre își fac treaba, administrează doza potrivită pentru setea de cultură a publicului local.
# Nu întâmplător purtăm pecetea de teatru de provincie. Învechit, îmbătrânit, plafonat, aţipit într-o dulce comoditate. Se poate regenera?
- Eu mizez pe tineri. Evident că se poate regenera și asta stă în puterea tinerilor, pe umărul lor și bazându-ne pe modul lor de gândire, pe ideile noi cu care vin din spate. Descopăr cu fiecare zi care trece tineri plini de inițiativă, serioși, deschiși spre schimbare, care mă conving că trebuie să ne bazăm pe ei pentru viitorul imediat. Din punctul meu de vedere, tinerii de azi sunt mai frumoși, mai inteligenți, mai culți în comparație cu tinerii care am fost noi. Sunt convins că trebuie să avem încredere în ei și să avem curajul de a le lăsa pe mână teatrul, orașul, județul, fără ca ei să ne dezamăgească. Vreau să nu ne mai fie frică de faptul că ei nu se vor descurca. Cred că tinerii se vor responsabiliza, vor duce nava înainte pe drumul cel bun, trebuie doar să le dăm șansa s-o demonstreze.

Publicat în Cultura

# Convorbiri neconvenţionale cu Nicolae Poghirc, managerul Teatrului „Alexandru Davila” Piteşti

# Primul spectacol început în imaginaţia unui copil... Vă aduceţi aminte? Spaţiul de joc, decorurile, regizorul, repertoriul, partenerii, spectatorii?
- Se-ntâmpla în Moldova copilăriei mele. Clasa a doua. Creştea în mine o idee cum că aş putea încerca ceva în domeniu. N-a fost nevoie de prea mult la momentul respectiv, întrucât totul a venit natural şi a parcurs natural. Începuturile mele în arta interpretativă sunt strâns legate de Festivalul „Cântarea României”. Îmi aduc aminte cu drag de acele momente, mai ales că am fost şi autor, şi interpret, şi regizor, şi scenograf! Am început ca interpret individual, dar apoi am trecut treptat la arta colectivă şi sincretică, adică teatrul.
# „De multe ori am murit, dar niciodată ca acum!” (Tot Marele Will). Aţi trăit momente unice? Ca om? Ca actor? Ni le povestiţi şi nouă la acest ceas de taină, de mărturisire?
- Desigur că tot ceea ce trăim este unic, fiecare clipă are farmecul său şi, după cum nici măcar două picături de apă nu sunt la fel, identice, aşa şi momentele sunt irepetabile, incomparabile. Îmi pare rău pentru fiecare clipă care trece, regret fiecare clipă care trece. Sunt de părere că timpul este cel mai frumos cadou pe care-l poţi oferi sau care ţi se poate oferi, fiindcă este singurul lucru din lume care nu se poate returna. Toți marii gânditori ai lumii și-au exprimat poziția față de trecerea ireversibilă a timpului şi, în tandem cu ei, am certitudinea că niciodată o clipă nu va fi la fel ca cealaltă. Tot ce-mi rămâne este să sper că în succesiunea lor, clipa următoare va fi mai frumoasă și mai îngăduitoare.
# Azi rege, ieri soldat. Prinţ şi cerşetor. Preot în amvon, suveran pe tron, asasin pe eşafod, amant, savant, derviş, bulibaşă, corsar, întemniţat - în puşcărie, în sine, înstrăinarea de sine nu e cea mai mare pacoste? Cal la caleaşcă, nufăr pe luciul de apă, măgarul de aur... Când îţi mai trăieşti şi tu viaţa şi vârsta?
- Probabil mi-am ales calea asta, a actoriei, fiindcă am ştiut cumva în interiorul meu că este cea mai bogată din punct de vedere spiritual. Trăiesc episod după episod, experimentez diverse tipologii umane, creez personaje, dau viaţă ideilor, asta-i viaţa mea. Cea a unui derviş, a unui cal, a unui savant. Nu găsesc niciunde mai multă bogăţie spirituală. Pentru mine, ăsta-i cel mai minunat lucru: să pot fi azi prinț și mâine cerșetor, să mă transpun azi în rege, iar mâine în întemnițat, să fiu astăzi iubit de toată lumea, iar mâine orfan.
# Aflaţi la cheremul destinului, sau ne trăim viaţa cum vrem noi?
- Nu se poate una fără cealaltă! Pentru mine, cele două elemente: dorința mea şi destinul, sunt inseparabile. Sunt un om căruia îi place să construiască, să pună cărămidă peste cărămidă, să creeze ceva durabil şi acel ceva să fie în cea mai bună variantă a sa, să fie util din orice unghi l-ai privi şi să aibă o mare influenţă pozitivă asupra a ceea ce se află în vecinătatea sa. Așadar, atunci când iau decizia de a pune bazele unui nou proiect, unui nou vis, o fac pentru că aşa mi-a fost scris să fac, aceasta este calea mea în viaţă, destinul meu. Nu mă sperie nimic, nici trecutul, nici viitorul, iau totul aşa cum vine.
# Cum v-aţi simţit în primele zile director la Piteşti? Acceptat? Suspectat? Omul aşteptat? Necesar? Providenţial? Un nimeni înscăunat?
- Ca să continuăm pe tonul întrebării anterioare, mi-am urmat cumva calea şi-am venit la Pitești. Cred că oricine ar fi venit aici, oricine ar fi fost în locul meu, în pielea mea, în scaunul meu de director, ar fi fost acceptat de unii şi înjurat de alţii. Aplaudat de unii şi hulit de ceilalţi. După cum probabil va fi situația și la final. Şi când se va termina tot două tabere vor exista, așa e în viață, în general. Nu mi-am făcut iluzii cum că voi fi așteptat și primit cu brațele deschise, ci mi-am asumat rolul pe care-l am. Am multă treabă de făcut aici și n-am timp de acordat acestor atitudini care vin pe un fond rău și, mai ales, lipsite de argumente temeinice.

Publicat în Cultura

# Convorbiri neconvenţionale cu Nicolae Poghirc, managerul Teatrului „Alexandru Davila” Piteşti

# Omul este fiinţa care se interpretează pe sine? Primul personaj pe care îl imită şi îl joacă e propria-i făptură? În zorii copilăriei trăiesc în el două entităţi? Cum a fost la dumneavoastră?
- Povestea. Povestea este cea care ne face să vibrăm, să empatizăm, să fremătăm. Descoperim cu fiecare pas făcut noi moduri de abordare ale poveştilor, însă tind să cred că există o delimitare clară, încă de la începuturile existenței noastre, între personal şi profesional. Astfel că noi ne punem trupul, vocea, sufletul, gesturile, mimica în slujba personajului nostru. Încercăm să ne atribuim gândurile lui, planurile lui, durerile şi bucuriile acestuia. Ne împrumutăm pe noi înşine unui personaj care trebuie să transmită un mesaj, să reflecte o realitate actuală asupra căreia se atrage atenția. În cazul meu, s-a întâmplat inițial fără să-mi dau seama. Jucam, pur şi simplu. Jucam exact ca un copil care învață să meargă, dar nu este conştient de faptul că ceea ce face el înseamnă a merge. Mai târziu, când am înţeles tainele activității mele, am realizat că iubesc atât de mult ce fac, încât eu nu consider că actoria este o meserie, o profesie, ci mai degrabă un mod de viață. Nu mă pot imagina făcând altceva.  
# Mai târziu simte nevoia de mulţime. Joacă roluri de mamă, de tată, de bunici. Îşi face păpuşi. Aceasta este lumea de acasă. De pe vatră. Vă aduceţi aminte?
- Nu întotdeauna se manifestă nevoia de mulţime şi nu întotdeauna această nevoie există. Nucleul actului teatral îl reprezintă, de fapt, pofta de joacă. Certitudinea că noi suntem mereu niște copii din acest punct de vedere se verifică prin faptul că nouă ne place să ne jucăm, să explorăm şi să ne exploatăm limitele în ceea ce priveşte ludicul. Lăsăm puterea creației să iasă la suprafaţă atunci când realizăm un personaj și ne bucurăm de fiecare etapă prin care trecem atunci când îl construim. Procesul prin care ne conturăm personajele nu poate fi definit decât ca unul fascinant, prin care ne punem la încercare capacitatea de a născoci, de a da viață ideilor.
# „O scenă este lumea! Noi, actorii ei!” ( Shakespeare). Dacă e valabil pentru noi, amatorii, ignoranţi şi aflaţi la nimereală, cum e pentru voi, actorii de profesie? Trăiţi mai intens, mai acut, mai conştient, mai detaşat, mai total?
- Cu siguranţă că trebuie să cunoști lumea în care trăieşti, să-i observi reacțiile, obiceiurile, să ții întotdeauna pasul cu ce apare nou și să fii întotdeauna la curent cu ce se întâmplă în lume. Oamenii, în esență, nu s-au schimbat de acum 2000-3000 de ani. S-au schimbat, desigur, mijloacele de existență, de comunicare, s-a schimbat societatea. Nu vorbim de acelaşi om primitiv, evoluția sa este mai mult decât clară, în schimb, la nivelul instinctelor omul e ca la început. Drept care, într-adevăr,  teatrul înseamnă viață transpusă artistic şi dacă privim din această perspectivă lumea poate fi o scenă, iar noi actorii. Ce punem în scenă sunt subiecte reale sau imaginare, însă ele sunt umane, se întâmplă, sunt adevărate, de viață, sunt lucruri prin care putem trece, la un moment dat, cu toții. Ce încropim noi pe scenă nu este altceva decât perspectiva artistică asupra unei situații de viaţă.
# Cum e pe scena mare a vieţii, necuprinsă între orizonturile care fug mereu mai departe? Te-ai duce şi te-ai tot duce, duh rătăcitor, demon înaripat, înger chemat? Şi cum te regăseşti de unde ai plecat?
- N-aș putea spune că mă interesează neapărat această întoarcere în trecut, să mă văd de unde am plecat. Nu există relativitate pentru punctele A-de unde am plecat şi B-unde mă aflu în prezent, ele sunt nişte puncte sigure, fixe, la care mă reîntorc rareori tocmai pentru frumuseţea amintirii. Sunt momente pe care mi-aş dori să le retrăiesc, momente dragi care nu-mi vor lipsi niciodată din suflet. Altfel, sunt o fire iscoditoare. Îmi place să merg cât mai departe, îmi place să caut, să aflu, să văd, să descopăr. Îmi doresc să cunosc cât mai mult şi să experimentez cât mai multe. Nu simt mereu nevoia să mă reîntorc în trecut, dar mă raportez întotdeauna la ceea ce am trăit.

Publicat în Cultura

# Convorbiri neconvenţionale cu doctorul Tiberiu Stănescu

# Un doctorat, cumpărat, să zicem în filozofie, de geografie, de politică, este la fel de important ca cel în medicină? Care este mai nociv? Dar ţara? Este ea sănătoasă? La minte şi în simţire? Tulburată? Contaminată? Cu toate organele afectate? Înţesată de microbi şi paraziţi? Programată pentru autodistrugere? Mai are leac?
- Săpaţi cam adânc, maestre. Îmi place, însă nu ştiu dacă am să reuşesc să vă răspund cu aceeaşi adâncime a bisturiului înfipt în gangrena socială de la noi. Teoretic ar trebui ca orice doctorat plagiat sau cumpărat în orice domeniu, să fie anulat. Avantajele pe care le aduce obţinerea acestui titlu nu sunt atât de dătătoare de puteri supranaturale. Se poate ajunge la vârfuri de putere  şi cu mai putină ştiinţă de carte. Despre autodistrugere nu poate fi vorba. Treptat, în măsura în care politicul nu va mai numi în posturi cheie pe “ai noştri” şi din rândul tineretului actual, rămas în ţară, vor ţâşni către vârf valori autentice, ţara îşi va reveni. Deşi nu sunt infectat cu o doză mare de optimism, speranţa mea nu are margini.
# Prin profesie, medicul este obligat să intervină în destinul oamenilor. Singurul care are dreptul sa o facă. Şi dacă tot poate să dea zile de trăit, să prelungească vieţi perisabile, nu-i dă târcoale ispita să se considere un supraom? Un fel de DEMIURG?
- Omul modern se simte din ce în ce mai bine în destinul în care, treptat, se cuibăreşte, ajutat şi de grupul social în care îşi desfăşoară activitatea. Medicul ajută omul în primul rând prin educaţie sănătoasă preventivă, încurajandu-l la un stil de viaţă sănătos. Tratând bolile acute, acutizarile bolilor cronice, vindecând adeseori şi uşurând suferinţa bolilor terminale, este mereu alături de oameni. Nu este şi nici nu se consideră un  supraom, nicidecum un zeu.
# Pe de altă parte, oameni în nevoie asteaptă totul de la el. Uită că şi medicul este unul de-al lor. Că poate avea şi el necazuri. suferinţe, dureri, neputinţe, temeri. Îi cer să fie mereu prezent, peste tot, ca Dumnezeu! Cum vă simtiţi domnule doctor, când, de pildă, bolnavii în stadiul final vă cer să-i salvaţi şi nu aveţi nicio putere?
- Oamenii în suferinţă cer ajutorul medicului şi dacă îl simt aproape şi poate mereu să îi ajute, îl preţuiesc şi se roagă Lui Dumnezeu pentru sănătatea lui. Medicul este un om obişnuit, cu necazuri, suferinţe, dureri şi se poate îmbonlavi oricând de boli care să îi scurteze viaţa. De multe ori angajat frecvent în actul medical multe zile fără pauze de odihnă şi multe nopţi, îşi neglijează deseori familia şi chiar pe el însuşi. Am avut colegi care s-au stins subit în serviciu de gardă sau aflaţi în timpul de gândire, la examene, încuiaţi în camerele clinicilor. Alţii şi-au diagnosticat prea tarziu boli incurabile şi au sfârşit ca orice muritor. În ce mă priveşte, am  suferit deseori în preajma pacienţilor cu boli grave, în stadii terminale, alteori, când am pierdut pacienţi aflaţi în îngrijire, am simţit cum a murit şi ceva din mine. Profesia de medic nu este pentru oricine.

Publicat în Cultura
Pagina 1 din 5