Cultura (1614)

# Spune Bogdan Petry, caricaturistul muscelean ale cărui lucrări au trecut Oceanul

Unul dintre cei mai renumiţi caricaturişti români, grafician şi ilustrator, este muscelean. Născut la Bucureşti, e adevărat, cu origini germane şi ruseşti, dar cu suflet şi viaţă de muscelean, Câmpulungul fiind oraşul copilăriei şi al prezentului, oraşul în care tatăl, profesorul şi pictorul Marian Petry, a trăit, a activat şi s-a sfârşit în urmă cu cinci ani. Numele său este Bogdan Petry și a devenit regulă ca el să expună acasă, la Câmpulung, la fiecare ediţie a Zilelor Municipiului.   

Când s-a luat caricatura de Bogdan Petry? Pe când avea vreo 7-8 ani. Povesteşte chiar el: „Tatăl meu scria poezie umoristică şi era foarte bun prieten cu Rodica Toth, care era redactor-şef la „Urzica” pe atunci. Ea stătea pe undeva prin Balta Albă, în Capitală, unde avea un apartament tipic intelectualist, cu biblioteci, mobilă de-aia afumată şi un Teckel foarte atent. Şi, ca să nu mă plictisesc, mi-au dat nişte reviste „Paris Match”, excepţionale. Printre ele am dat de un „L´Humanite Dimanche” care, pe copertă, avea caricatura unui politician, făcută în maniera în care lucrez eu acum. Pentru mine a fost şocant, mi-a plăcut atât de mult că nu m-am mai uitat la alte reviste... Rodica Toth a observat, m-a întrebat dacă îmi place şi mi-a dăruit-o. Ţin minte că dormeam cu ea, o ţineam lângă mine tot timpul. Apoi, peste vreun an, am început să desenez. Şi am început cu mine, să-mi fac caricatura, să mă autopersiflez fizionomic. Taică-meu a observat spiritul meu de caricaturist şi m-a încurajat. Asta înseamnă foarte mult pentru un copil. Aşa m-am apucat de caricatură, am rămas pe caricatură, ca să zic aşa, şi am dezvoltat cât am putut acest lucru”. Iar pe la 20 de ani s-a instaurat dictatura caricaturii, fiindcă, între timp, a studiat animaţia, desenul academic, pictura, anatomia... „Toate aceste lucruri m-au ajutat mult în carieră, inclusiv în America”, spune Petry.

Cum a fost angajat la un important ziar american

A plecat în Statele Unite ale Americii la finalul anilor ´90, prin Loteria Vizelor. „Prima dată am stat în California, într-un oraş de pe coasta Pacificului, un litoral veşnic cu o atmosferă foarte plăcută, dar nu se cupla cu plăcerile mele. Mie-mi place muntele, nu sunt încântat de mare. Am stat acolo o lună şi am făcut joncţiuni cu anumite reviste. Era una care vroia să mă angajeze, dar, repet, nu mi-a plăcut acolo. I-am spus soţiei să plecăm şi am ajuns la Portland, tot pe coasta de Vest. E un oraş american tipic, cu zgârie-nori, dar aflat într-o zonă cum e Câmpulungul. Stând o lună în California şi crezând că nu mai plec de-acolo, mi-am spus, Doamne, dacă voi vedea un brad, îl iau în braţe şi stau aşa o oră. Am văzut brazii, nu i-am îmbrăţişat, dar m-am liniştit teribil. Şi am început să scriem scrisorele. E ceva tipic american. Sunt grafician, dar nu vroiau desene, vroiau doar o hârtie, o cerere. Dar eu mi-am făcut un portofoliu cu tot felul de caricaturi şi le-am trimis. Peste trei săptămâni am primit un telefon de la „The Oregonian”, dar eram mereu stresat, că mă sunau să mă întrebe dacă vreau să mă abonez. De data asta era redactorul-şef care mi-a spus că vrea să ne întâlnim. Era o minune! Nici nu vă puteţi închipui ce greu e să-ţi găseşti de lucru. Trimisesem cereri şi pe la tot felul de magazine, nu mi-ar fi picat rangul dacă aş fi lucrat acolo. Între timp am avut inspiraţia să fac nişte personaje americane. Nu aveam decât europene, dar ei nu le ştiu. OK, apreciau lucrarea, dar atât. Ei nici nu ştiu cine este Adriano Celentano. Doar americanii contează pentru ei. I-am făcut pe Tom Cruise, Al Gore, George Bush jr... I-am făcut în tehnică mixtă: creion, acuarelă, guaşe”. Cu asta i-a convins pe americani să îi accepte colaborarea. Lucra pentru un ziar al cărui sediu era păzit ca NASA, spune Bogdan. „Câştigam 2.000 de dolari pentru planşa color şi 1.000 de dolari cele alb-negru! Lucram manual, tradiţional, pe vremea aia, cu creionul. Mă foloseam de computer doar pentru scanare şi post-procesare. Era o bulibăşeală atunci, nu prea ştiam eu, mai ales că lucrau pe MAC, nu pe PC-uri, fişierele erau greu de decodat, nu erau codecuri ca și acum. Eu salvam PDF-uri, dar nu le puteau vedea. Până la urmă am găsit rezolvarea, mi-am luat computer performant imediat şi mi-a instalat Photoshop, un 5 Light Version. Era prin 1999, la noi încă era SF curat. Apoi şi la noi au evoluat lucrurile rapid”, povesteşte musceleanul.

Caricatura din vitrina unei librării americane

Avea de lucru, era plătit binişor, mai ales că, în week-end-uri desena şi la un târg artistic, dar exista o problemă. „A apărut starea de înstrăinare, angoasa, anxietatea... Acolo totul e străin, totul e pe dos, totul e diferit... Deseori mă întrebam ce caut eu acolo. Într-o zi eram acolo cu un român deja obişnuit cu locurile, ieşisem la cumpărături. Şi am văzut o librărie peste drum. Iar în vitrină era „The Oregonian” cu caricaturile mele. Şi atunci am avut o stare de fericire: uite, mă, cât e America de mare, de copleşitoare, iată că sunt aici lucrările unui român venit de doar câteva luni! Atunci am scăpat de starea de rău”, îşi aminteşte Bogdan.
Prezenţa la acel târg l-a ajutat să-şi găsească şi un alt job, la Rhinoceros, cei care fac grafică 3D pe computer. Tot colaborare, cu promisiunea unei angajări, angajare care nu s-a mai produs. Bogdan Petry s-a întors în România, apoi a urmat atacul de la World Trade Center şi i-a fost teamă să revină în State. „Deşi poate am greşit”, recunoaşte el.

De la „Urzica” la emisiuni TV

Plecarea în America s-a produs atunci când îi era bine în ţară. Bogdan Petry devenise deja o celebritate, era invitat obişnuit la emisiuni TV, avea expoziţii, câştiga premii. Chiar el spune că avea un traseu asemănător celui al lui Marcel Pavel, şi el în ascensiune în 1998-1999. Marcel a rămas în ţară şi şi-a sporit notorietatea, Bogdan a plecat şi a trebuit să reconstruiască totul.
Până să ajungă în State publicase în „Urzica”. Ion Tipsie i-a organizat o expoziţie care a fost premiată - a primit un televizor care s-a stricat după o lună de funcţionare - l-a cunoscut pe Horaţiu Mălăele care l-a sprijinit în carieră şi cu care este prieten, apoi s-a dus la Editura „Univers Enciclopedic”, unde a ilustrat cărţi de basme. „Destul de frustrant, eram un fel de sclav artistic, vroiau să deseneze prin mâna mea”, spune Bogdan. Apoi a urmat America, apoi a revenit în ţară să-şi recâştige teritoriul.

Zbuciumul din presă, „Caţavencu” în două-trei

10 02„Uşor-uşor am recăpătat terenul”, povesteşte graficianul. „Mai ales că noi, artiştii, avem nevoie şi de faimă, indiferent cât ai fi de modest. Dar avem nevoie şi de un Mecena, iar la noi în ţară nu cunosc să existe vreun artist plastic care să aibă un protector. Poate doar sculptorul ăsta care a împânzit Bucureştiul cu kitsch-uri, Bolborea parcă-l cheamă. Nu numai că ne lipseşte mecenatul, dar există o preocupare minimală faţă de arta plastică. S-au diminuat expoziţiile, nu mai au amploare, artiştii nu mai au forţă, nu mai există artişti efectiv”. Aşadar, în timp, lucrurile, în general, nu au evoluat în bine. Iar Petry a fost prins în tot iureşul. „Eu lucrez de 15 ani la „Caţavencii”, un ziar prestigios, dar o ducem greu. Avem o echipă închegată, dar e greu să faci un ziar. Am avut nişte Mecena, ca să zic aşa. Spre exemplu, Sorin Ovidiu Vântu. Noi nici nu ştiam că el era în spate. Buşcu şi Moţoc sau Cucui erau apropiaţi de el. Pe vremea aia ne-a mers cel mai bine: eram plătiţi la timp, respectaţi, scoteam şi suplimente, precum „Caţavencii la munte şi la mare”, ilustrat de mine, în doar o lună”. Putea să schimbe ziarul, dar nu a fost să fie. „O solicitare interesantă a apărut când s-a rupt ziarul «Academia Caţavencu», apărând două tabere. Cei tineri au creat «Kamikaze». Eu, oricum, eram mai detaşat de cele două grupări. M-a sunat Buşcu, mi-a zis să nu plec, deşi eu nici nu ştiam de ruptura lui Mircea Toma. M-au sunat şi ceilalţi, m-au ofertat, îmi dublau salariul. Aici am făcut eu o alegere, zic eu, proastă, din cauză că sunt puţin mai sentimental. Şi am ajuns, în timp, la salariu minim şi ne zbatem să apară ziarul. Dar e un ziar performant!”, susţine Bogdan care recunoaşte: „Oricum, multe se întâmplă în zona de culise a presei, dar eu nu prea le cunosc”.

Cea mai bine plătită lucrare, comandată de National Geographic

Cea mai bine plătită lucrare a fost una comandată de „National Geografic”, după ce graficianul lor nu o scosese la capăt. Iar inedită a fost coperta unui album al celor de la „Taxi”, fiindcă a lucrat în grabă, cam fără chef, dar a ieşit extra. În rest, comenzi nu prea se fac, fiindcă, spune Bogdan Petry, sunt mulţi care solicită, dar uită să întrebe cât costă. Iar dacă le spui tu cât costă, deşi nu e mult, cică revin ei cu un telefon. Şi gata! Dar lucrează în continuare pentru „Caţavencii” şi desenează mult pentru el, pentru prieteni, pentru site şi facebook. „Lucrez să-mi fac un site, mă ajută un prieten. Pe mine mă interesează vânzările pe care le pot face prin intermediul site-ului, ca pe orice artist. Şi vreau să fac caricatură live, prin Skype, să vadă oamenii cum le fac portretele, o chestie interactivă. Vreau să fac şi caricatură-sculptură, mai ales că sunt cam singurul din lume care face caricatură 3D de calitate. Iar asta poate fi transpusă în sculptură”, astea sunt planurile caricaturistului muscelean.

„Ironia fină doare mai mult ca o înjurătură”

10 03„Sunt şi caricaturist, şi grafician: e o chestie complexă. Caricatura în sine e o artă aparent de periferie, văzută de mulţi artişti care se ocupă cu arta serioasă cum spun ei... În realitate, şi ea o categorie a artei, serioasă şi ea. Depinde cum o tratezi. Orice domeniu artistic, dacă îl tratezi cu superficialitate, nu se dezvoltă, rămâne într-o nişă obscură. Iar dacă e invers, dacă îi dai atenţia cuvenită, poţi să ajungi departe. Eu consider că orice lucru pe care îl faci ca artist trebuie făcut bine şi cuprinzător. De aceea nu-mi permit să dau chix. Mi se mai spune las-o mai în praf, termin-o, dă-o aşa. Nu pot să fac asta fiindcă e marca mea, un brand, trebuie să fac lucrul ăla să arate bine”, acesta este jurământul de artist al lui Petry. Şi recunoaşte că pune mister în lucrările sale: „Într-o caricatură îţi poţi permite să fii vulgar şi violent şi direct, cum au fost cei de la „Charlie Hebdo” care, din păcate, au avut de suferit grav de pe urma mesajului direct. Sau poţi să fii mai subtil. Atunci eşti alunecos ca un peşte, greu de prins, greu de învinuit. O ironie uşoară, fină adică, doare mai mult decât o înjurătură. Mă bazez pe chestia asta, pe efectul întârziat. Asta, probabil, ţine şi de temperament.
Caricatura e un soi de armă care-ţi permite să te joci cu victima, ca să zic aşa. Eu întotdeauna pun un mister în lucrările mele, o informaţie încriptată care ţine de o ironie fină”.
Nu are un domeniu preferat neapărat, dar spune că este atractivă zona mondenă, a starurilor, fiindcă ele au expunere şi, pe cale de consecinţă, şi lucrarea are un target mai mare. „Întotdeauna când văd o persoană, mă uit la ceea ce are caracteristic. Orice fizionomie are o caracteristică anume. Experienţa mă ajută să am capacitatea de a vedea esenţialul într-o faţă şi atunci mă bazez pe acel element. Poate o privire, poate chiar starea psihică, dincolo de fizic. Horaţiu merge pe ideea că trebuie să-l faci pe om râzând orice ar fi, că o să-i placă să se vadă, dar i-am spus că sunt şi oameni care nu râd de felul lor, ar ieşi atipici. Într-un desen contează şi un milimetru, o mică pată, o gâlmă...”, susţine Bogdan. Şi este de părere că persoanele ale căror feţe nu spun nimic reprezintă pietre de încercare pentru orice artist.

Între cei mai buni din lume

În domeniul artei e greu de realizat o clasificare, dar se ştiu artiştii de top. „În lume nu sunt mai mulţi de zece caricaturişti foarte buni. Nu ştiu dacă mă număr printre ei, dar în orice caz sunt aproape de numărul ăsta. E o competiţie destul de mare şi atunci caut să mă ţin la zi cu modalitatea de exprimare”, spune Bogdan. Sunt diverse site-uri care realizează topuri: câteodată Petry e inclus printre cei zece, câteodată nu. „Dar eu mă uit cu ochiul profesionistului şi îmi dau seama unde mă aflu. Ştiu şi că poziţiile astea sunt relative. Cota generală o ai, e clar: eşti considerat foarte bun, sau bun, sau prost. Eu am ajuns să am o cotă bună şi foarte bună, dar e fluctuantă. Întotdeauna poate veni cineva cu o lucrare mai inspirată după care te poţi inspira tu. Noi, artiştii, avem nevoie de concurenţă. Dacă lucrăm de unii singuri, nu evoluăm. Trebuie să avem acces şi la ce fac ceilalţi artişti”.

Trei întâmplări cu Bogdan Petry

Clientul din WC

La un moment dat a fost contactat de secretara lui Caranda, cel cu bateriile Caranda, şi chemat la biroul afaceristului. Locaţia era un fost WC, o fostă toaletă publică. Povesteşte Bogdan: „Vine acest Caranda, un bătrânel plin de el cu urechi clăpăuge şi îmi cere să-l desenez. Mi-a zis că n-are probleme, că a făcut şi el caricatură, deci aveam un imbold. A doua zi am intrat din nou în closet, dar Caranda era alt om, mai ales că trebuia să dea bani. Când s-a văzut desenat, pe faţa lui au trecut toate culorile curcubeului. Rămăsese la roşu când m-a întrebat: cum, aşa am eu urechile de mari. Noroc că i-a sunat telefonul, m-am dus la secretară, i-am cerut banii şi m-am cărat din WC”.

Secundul de 100 de dolari al lui Bill Gates

Pe când era în America, lucrările sale au atras atenţia şi i-au adus clienţi. Unul era plin de bani, dar... „Am făcut caricatura secundului lui Bill Gates, publicată în „Oregonian”. Era făcută digital, pentru ziar, nu o aveam pe hârtie. Şi a venit soţia tipului la mine şi mi-a cerut lucrarea. Şi ce m-am mai muncit să mă copiez pe mine... că am făcut-o şi pe hârtie! Vine tipa - eu mă aşteptam să-mi iau un Mercedes după chestia asta - şi mi-a dat puţin, o sută de dolari parcă. Aici poate însemna mult, acolo e o nimica toată”, râde Bogdan când îşi aminteşte.

O lucrare pierdută

„Am colaborat vreo doi-trei ani cu revista „Maxim”, unde făceam postere pe două pagini, cu teme anume. Iar într-o zi caldă de vară, după ce am lucrat continuu vreo zece ore, în timp ce se salva lucrarea, dracul m-a pus să pun tableta jos - lucru pe care niciodată nu-l mai făcusem - şi s-a oprit alimentarea cu curent. Şi s-a stins! Am pornit tableta din nou, dar lucrarea dispăruse. Şi era foarte complexă, cu detalii, dar la şapte dimineaţa era gata. N-am cum să uit aşa ceva!”, rememorează el clipe-ore mai puţin plăcute.

Cu trei sferturi de veac în urmă, Eugen Buchman, şeful Cancelariei Palatului Cotroceni, descria în memoriile sale felul în care se derulau Sărbătorile de iarnă, pe timpul primului rege al României: „Cu două săptămâni înainte începeau pregătirile de tot felul. Grădinarul de la Castelul Peleş trimitea un brad înalt şi frumos, pe alese; Beghenau, inspectorul silvic de pe domeniul de vânătoare al principelui, trimitea vânat; Brüning, administratorul moşiei principelui (Principele moştenitor Ferdinand - n.red.), trimitea vâsc, din ordinul principesei care ţinea la tradiţia englezească de a împodobi de Crăciun camerele cu vâsc”...

Inginerul silvic Victor Beghenau a fost numit șeful ocolului silvic Domnești în jurul anului 1870, perioadă în care a gestionat și postul de șef de ocol al ocolului silvic Aninoasa. Ulterior a fost transferat ca șef la ocolul silvic Aninoasa, ocupând acest post între anii 1882 şi 1920. În perioada cât a fost șef la aceste ocoale silvice, inginerul Victor Beghenau, care avea studii de silvicultură în Austria, a organizat respectivele ocoale silvice după modelul austriac. A construit și un canton silvic la Nucșoara, într-o zonă forestieră împădurită și mirifică, pe malul unui lac, zonă bogată în specii forestiere și mult vânat. După preluarea conducerii ocolului silvic Aninoasa, acesta a construit clădirea sediului de ocol la Aninoasa, iar în anul 1917,  castelul de vânătoare de la Râușor, tot în stil austriac. Fiind un ocol cu multe animale sălbatice, organiza mai multe partide de vânătoare unde era invitată și familia regală a timpului.
În fața castelului de vânătoare înființează un arboretum, în scop științific, format din mai multe specii de rășinoase exotice, aceleași plantații înființându-le și în curtea sediului de ocol și în pădurea Bahna. Încurajează permanentizarea personalului silvic în zonă, prin construirea mai multor cantoane silvice, și asigurarea de suprafețe de teren agricol pentru fiecare silvicultor.
Și acum după un secol, pădurarii dar și ceilalți oameni ai locului  îți aduc aminte de el aproape cu evlavie. A avut o relație apropiată cu salariații și a botezat în religia ortodoxă mai mulți copii din zonă, cărora le-a pus numele Victor dar a fost de asemenea  un vajnic apărător al pădurii, ceea ce nu prea mai întâlnim în zilele noastre. Cel care s-a aplecat asupra vieții și personalității inginerului silvic și inspectorului de vânătoare al regelui Carol I este Teodor Mavrodin, fost director timp de mulți ani la Arhivele Naționale Argeș.

# Convorbiri neconvenţionale cu avocatul Dan Panţoiu

# Se mai cântă muzică tăcută, din vremea trecută, în timpanele inimii dumneavoastră? A pălit liliacul sub fereastră? S-au scuturat toţi trandafirii? Au ruginit strunele lirei? Aţi păşit în lumea amintirilor?
- Muzica sufletului este mereu tăcută. Am în inimă (casa sufletului) muzica locurilor și vremurilor din care vin, a celor în care mă aflu şi a celor spre care mă îndrept. Liliacul înflorește și se trece, înfloresc şi se scutură şi trandafirii, dar vine o nouă primăvară şi totul reîncepe. În ceea ce privește amintirile, ele suntem noi cei de azi, cu trăirile de ieri. Paradoxul vieţii este că ]n fiecare zi ne omoară puțin c\te puțin. Doar amintirile rămân: ale noastre despre ceilalți și ale lor despre noi.
# Alt timp, altă lume? Sub acelaşi cer, sub aceleaşi stele, mai e chipul dragei mele? Îl mai întâlniţi pe baladist, pe rapsodul de atunci? Pe cel care murmura stihuri de dragoste şi se împleteau pe ele melodii?
- Da, trăim în alt timp şi în alte „timpuri”. Mult prea grăbite, mai acaparatoare și mult prea străine omului. Toate duc la depersonalizare şi alienare. Oameni mai puţini, lume mai multă. Mă regăsesc aproape deloc, în „aste vremi”. Să mai scrii versuri ori texte cu mesaj?! Pentru cine? Lumea de azi aude, dar nu ascultă, priveşte, dar nu vede,  consumă, dar nu trăiește!
# Aţi dat afară din casa sufletului un veritabil poet. De ce? Vă încurca în activitatea profesională sau vă temeaţi că nu va fi destul de performant? Ce aţi câştigat? Aţi fost mai fericit? Nu cumva aţi rămas mai pustiit? De vă întâlniţi cu tânărul de atunci, ce întrebări vă pune? Ce-l întrebaţi? Ce vă răspundeţi? Vă certaţi? Vă reproşaţi? Vă acuzaţi? Vă împăcaţi? Vă admiraţi?
- Locul poetului Dan Ioan Panțoiu a fost luat de scriitorul Dan Ioan Panţoiu. Ultimul a publicat recent la editura RAO romanul „Mercenarul Întunericului”, lansat la Bookfest 2017, pe 25 mai.
Am pierdut poetul? Am câștigat scriitorul? Cititorii vor decide.
# Furat? Evadat? „Viaţa-i frumoasă, băieţi?!” Ticăloasă? Vă domină? Încercaţi s-o dominaţi? V-aţi făcut un loc comod, v-aţi pitulat în poziţia de a judeca lumea? Vă aruncaţi în vârtejul vieţii?
- Viața e frumoasă cât timp o trăiești ca un OM. Adică respectându-ţi semenii. Albert Camus spunea că „omul este singura fiinţă care neagă ceea ce este”. Eu lupt cu mine şi cu cei din jurul meu pentru a învăța necontenit să fiu ceea ce m-a făcut Dumnezeu: Om, după chipul și asemănarea Sa.
# Când aţi ales meseria de jurist şi de ce avocat? Pentru că este liberală? Pentru că nu ai şefi care să-ţi impună ideile lor şi să-ţi ceară socoteală? Pentru că poţi să lucrezi pe cont propriu, măsurându-ţi capacitatea pe propria-ţi răspundere? Din alte motive?
- Am absolvit cursurile Şcolii de Ofițeri Activi a Ministerului de Interne, promoția 1978, în paralel cu Facultatea de Drept din Bucureşti. Șapte ani, între 1978-1985, am lucrat ca ofițer de miliție judiciară, responsabil cu linia de muncă „omoruri, morți suspecte, infracţiuni comise prin violență”, în cadrul Miliției Pitești. La un moment dat am realizat că ceea ce visasem eu, să apăr oamenii şi valorile umane, nu mai era posibil. Mi-am înaintat demisia și din decembrie 1985 până în aprilie 1986 am fost şomer. Am reuşit să intru în Baroul de Avocați Argeș în aprilie 1986 şi de atunci până în prezent sunt avocat specializat în dreptul penal. Ce am pierdut? Cred că nu mare lucru. Poate doar o înstrăinare de ceea ce de fapt nu puteam fi.
Ce am câștigat? Exact ceea ce am pierdut. Am rămas un om care vibrează la tot ce este frumos, adevărat și bun. Dacă sunt om liber? Da, sunt, pentru că între mine şi Dumnezeu nu este decât cerul, iar cerul este nemărginit!

 

# Personalităţi argeşene la Biblioteca Judeţeană Argeş

„Nu ştiu ce înseamnă timpul liber. Pasiunile mele sunt cititul şi mi-ar mai trebui o viaţă pentru câte cărţi îşi aşteaptă rândul” (Silvestru Voinescu).      
În această lună, Secţia Ştiinţă şi Tehnică,  din cadrul Bibliotecii Judeţene  Argeş, comemorează figura marcantă a renumitului om de cultură, Silvestru Voinescu, timp de patru decenii director al acestei instituţii, dedicat cu trup şi suflet cărţii.
Silvestru Voinescu a fost un mare cărturar, un neobosit istoric al vieţii culturale argeşene, pasiune care l-a urmărit toată viaţa, iar dispariţia sa neaşteptată, la 13 septembrie 2005, a lăsat multe suflete îndurerate.
Expoziţia reuneşte mai multe lucrări ale autorului, toate aparţinând fondului de carte al Secţiei Ştiinţă şi Tehnică. Acestea se pot împrumuta la domiciliu.
Toţi cei interesaţi să aprofundeze personalitatea complexă a remarcabilului om de cultură sunt aşteptaţi în Secţia Ştiinţă şi Tehnică, din cadrul Bibliotecii Judeţene „Dinicu Golescu” Argeş, expoziţia derulându-se pe toată perioada lunii ianuarie.
„Am satisfacţia sinceră că am fost, într-un fel, unul dintre cei care au contribuit la organizarea unei mari biblioteci, mijlocind cum am putut şi cum s-a putut la strângerea, păstrarea şi valorificarea acestui tezaur, din care îşi îmbogăţesc mintea şi îşi încălzesc inima cei de azi şi care va sta cu generozitate la dispoziţia generaţiilor de mâine” (Silvestru Voinescu).

Centrul Cultural Pitești organizează o nouă ediție a proiectului cultural-educativ, sub genericul „Povești de viață-povești de suflet cu Denisa Popescu”, avându-l invitat pe George Caval, Președintele Camerei de Comerț și Industrie Argeș. Manifestarea, coordonată de poeta Denisa Popescu se va desfășura marți, 16 ianuarie, de la ora 16.00, în Sala Ars Nova, din cadrul Centrului Cultural Pitești.

 

Centrul Cultural Pitești, prin Clubul de Istorie „Armand Călinescu” și redacția revistei-document „Restituiri” Pitești organizează colocviul cu tema „O istorie culturală a denigrării”, în cadrul proiectului cultural-educativ, sub genericul „Istorie și istorii” cu Marin Toma. Manifestarea, coordonată de lectorul universitar doctor Marin Toma, redactorul-șef al revistei-document „Restituiri Pitești” are loc miercuri, 10 ianuarie, de la ora 15.00, în Sala Ars Nova, din cadrul Centrului Cultural Pitești.

Centrul Cultural Pitești organizează spectacolul literar-muzical, sub genericul „Eminescu-168”, prilejuit de  împlinirea a 168 de ani de la nașterea poetului național Mihai Eminescu. Manifestarea, coordonată de cantautorul Tiberiu Hărăguș și de poeta Allora Albulescu va avea loc luni, 15 ianuarie, de la ora 17.00, în Sala Ars Nova, din cadrul Centrului Cultural Pitești. Evenimentul va cuprinde evocarea operei și personalității Luceafărului poeziei românești și recitaluri lirice din opera eminesciană, susținute de Grupul Folk P620, de poeta-profesoară Allora Albulescu și de elevi de la Atelierul de creație literară coordonat de Allora Albulescu.

# Exclusiv. Primul interviu acordat de maestrul Constantin Cotimanis de când a venit la Teatrul Davila

Unul dintre cei mai apreciați și bine cotați actori români, Constantin Cotimanis este de mai multe luni angajat al Teatrului Al. Davila din Pitești. Un mare câștig pentru scena teatrală piteșteană. Cu zeci de roluri memorabile pe scenele marilor teatre din Capitală, Constantin Cotimanis are și o filmografie de calibru, cu roluri în filme de mare succes precum Misterele Bucureștilor, Hotel de Lux, Asfalt Tango sau Amen, acesta din urmă în regia marelui Costa-Gavras. Am stat de vorbă telefonic de mai multe ori cu Constantin Cotimanis până să reușesc să mă văd față în față cu celebrul actor. Și, după o săptămână de conversații telefonice, ne-am întâlnit în locuința închiriată în care stă în Pitești, într-o zonă liniștită situată aproape de ieșirea din oraș. Și am avut bucuria să descopăr un interlocutor plin de vervă, umor și sinceritate.

„La Pitești este un sâmbure de fantezie extraordinar în public”

4 02# Ce v-a convins să veniți să colaborați cu Teatrul Al. Davila din Pitești?
- Răspunsul e simplu, are două cuvinte: Nicu Poghirc. Noul director al teatrului, cu care am colaborat foarte bine. Am lucrat înainte cu regizorul Nicu Poghirc la „Soțul păcălit” al lui Moliere, cu Loți Cocea, la Râmnicu Vâlcea. Nicu Poghirc este o capacitate, veți vedea cum se va schimba în bine teatrul din Pitești.
# Aveți câteva luni de când lucrați la teatrul din Pitești. Care sunt impresiile după aceste prime luni?
- Aici este un sâmbure de fantezie extraordinar în public. Am întâlnit aici un public extraordinar. Reacționează la replică, mai mult de atât, reacționează la gând, lucru rar și în București și în marile orașe. Publicul din Pitești reacționează la o privire, la un gând. Este un public deosebit de subtil, nu în toată masa lui, pentru că asta e imposibil. Dar cei care sunt atrași de teatru sunt într-adevăr talentați. Octavian Cotescu spunea că „tu poți să fii oricât de talentat pe scenă, dacă publicul nu e talentat în seara aia, nu ai făcut nimic”. Și la Teatrul Al. Davila am întâlnit aproape seară de seară un public deosebit de talentat, atât publicul matur, cât și cel tânăr.
# Cum au reacționat actorii de la Pitești când au aflat că le veți fi coleg?
- Sunt niște oameni minunați. A existat o oarecare distanță la început. Dar n-am venit singur, am venit și eu cu „gașca” mea, cu Paula Chirilă, Adrian Păduraru. Ne-am înțeles din prima. Pe tărâmul ăsta ori te resping, ori te înțelegi. Și am avut darul să ne înțelegem. Și cred că îl avem în continuare.

„Am avut un coleg de clasă din Pitești, pe Jean Roxin”

# Vă leagă amintiri speciale de teatrul din Pitești, de foștii actori de aici sau chiar de Pitești și de Argeș?
- Am avut un coleg de clasă din Pitești. S-a retras acum, este vorba de Jean Roxin. Îmi pare rău că nu mai suntem colegi. Acum el este la București, a plecat exact când am venit eu la Pitești. Mi-o fi pasat mie vreo chestie... (Râde) Habar n-am. Jean Roxin a fost un actor deosebit. Legat de Pitești, mai am amintiri cu Viorel Boiceanu, prieten din studenție, el era un soi de impresar al trupei Holograf la Costinești, pe când membrii trupei erau studenți.
# A fost dragoste la prima... replică între dumneavoastră și actorie?
- Nu. A fost la replica 414 (Râde). Absolvisem Liceul de Arhitectură, am intrat la Construcții, am renunțat la Construcții și lucrând la Proiect București s-a înființat o trupă de teatru de amatori condusă de un foarte mare profesor de teatru, recunoscut de specialiști. La Proiect București eu eram tehnician proiectant. Și pe vremea aceea se fugea de la și de muncă, cum se face și astăzi. Și unde era locul mai nimerit, decât în trupa de teatru a Proiect București? Asta a fost întâlnirea. Cântam la chitară, acolo am recitat pentru prima oară pe scenă. Ne-a chemat la Școala Populară, și acolo i-am întâlnit și pe Dan Puric și pe Ionel Mihăilescu la același minunat profesor Traian Aelenei, să-i dea Dumnezeu sănătate. Și examenul meu la Teatru s-a petrecut cam așa: toată lumea se pregătea să dea la Teatru, numai eu nu. Nici nu aveam de gând. Și m-a întrebat domnul profesor Traian Aelenei: „Tu ce-ai pregătit pentru examen?” „Examen la ce?” l-am întrebat eu. „Păi cum la ce? La Teatru. Este examenul peste o lună jumate”, mi-a răspuns. „Păi n-am pregătit nimic”, i-am replicat. Iar domnul profesor Aelenei mi-a spus: „Te rog eu să dai. Fă-mi mie o plăcere, dai o dată și gata”. Și am dat o dată examenul la Teatru și am intrat. Nu cred că mai dădeam a doua oară. Un soi de nebunie. Așa a vrut Cel de Sus.
# Riscă teatrele românești de provincie să ajungă o specie pe cale de dispariție?
- Nu. Cred într-o revigorare a teatrului românesc. Teatrul de provincie poate îmbrăca diferite forme, iar teatrul particular e una dintre formele de succes, și în București și în provincie. Undeva în viitor, cu o lege a sponsorizării adecvată, teatrul particular va funcționa din plin. Știu asta.
# De ce sunteți mai dependent: de teatru sau de film?
- Nu-s dependent nici de teatru, nici de film. Sunt dependent de mine dacă pot să fac teatru sau film. Nu sunt dependent de niciuna. Atașamentele de absolut de orice fel le dau deoparte. Nu mi-am dorit să joc nimic niciodată. Nu îmi doresc nici de acum încolo să joc ceva anume. Un filozof spune că nu ai multe lucruri de făcut în viață, ci doar primul lucru care îți iese în cale să îl faci cel mai bine. Cam aceasta e filozofia mea de a trăi de acum încolo, o filozofie îmbrăcată de vreo 10 ani.

Interpretează rolul unui preot într-un film despre tragedia de la Colectiv

# Declarați la un moment dat: „Iubesc personajele negative deoarece îţi dau prilejul să faci radiografii”. Care este personajul negativ preferat?
- Personajul public preferat e Grigore Varlam din „Lacrimi de iubire”. În rest, am avut personaje negative și în teatru. Pe Harpagon l-am făcut și mi-a plăcut foarte mult. În general fac tâlhari. Așa mi se dau. Probabil că am și fața asta... (Râde). În ultima vreme am interpretat doi popi. Ăsta e un contrabalans la toți tâlharii pe care i-am făcut. Am interpretat un preot în ultimul film al lui Tedy Necula, film ce va ieși pe piață în curând. Este un film despre tragedia de la Colectiv și se numește „Cobor la prima”. Este un film deosebit de emoționant.
# Ați debutat în film în 1983 în „Misterele Bucureștilor”, în rol de „pașoptist”. Cum a fost acea primă experiență cinematografică și colaborarea cu Florin Piersic și regretații Marga Barbu și Szobi Cseh?
- Szobi Cseh îmi era profesor la Institut și el a luat o grupă ca să facem pe pașoptiștii pe acolo. Regizor secund era Șerban Marinescu. A fost o experiență cu adevărat specială. Regizor era Doru Năstase.

Cum a devenit „vocea” de la Pro TV

# Aveți o voce specială. Când ați realizat prima oară puterea și impactul vocii dumneavoastră?
- Degeaba o realizezi tu, dacă nu o realizează alții.
# Și când au realizat-o alții?
- Cam cu un an înainte de înființarea PRO TV. Au vrut dublaj la desene animate și am făcut vocea de la Iisus din „Cartea Cărților”. Adrian Sârbu era patron acolo, pe la studiourile Canal 31, parcă. Și mi-a zis: „Tu vii să-mi faci promo-urile pentru PRO TV, că lansăm postul. Ai de înregistrat în noaptea asta”. I-am răspuns lui Adrian Sârbu: „Nu știu, nu mă pricep”. Și a replicat: „Ba te pricepi foarte bine, îți spun eu. Nimeni nu știe, că nu s-a mai făcut așa ceva”. Și am înregistrat în noaptea aia cam tot ce înseamnă primă promovare a PRO TV pe piață. Foarte interesant a fost. Și acum pregătesc în continuare noi voci.

Miercuri, 27 Decembrie 2017 14:22

A apărut Nr. 8 al Buletinului Cultural Rovine

Scris de

De curând a ieșit de sub lumina tiparului Nr. 8 al Buletinului Cultural Rovine. Revista este editată de Asociația Culturală „Rovine” din Țuțulești, comuna Suseni, iar membrii fondatori ai acesteia sunt profesorul Ion Alexandru, Gl. Bg. dr. ing. Constantin Anton și economistul Gheorghe Pană. Din cuprins menționăm: „Personalități marcante la Adunarea Asociației Culturale Rovine”, articol publicat pe data de 3 mai 2017 în Jurnal de Argeș, „Mergi din Pitești la Țuțulești și la ROVINE te oprești!”, „La o sărbătoare”, „Țuțulești - vatră istorică”, „Despre Rovine cu adâncă pioșenie”, „Învățămintele Rovinelor”, „Regimentul 6 Argeș”, „Basarabeanul nostru”, „Unde sunt cei care nu mai sunt? S-au mutat în noi!” sau „Eminescu a scris cea mai frumoasă rugăciune”.

# Convorbiri neconvenţionale cu doctorul cardiolog Adrian Tase

# Medicina... Dar de ce aţi ales inima? Creierul, ficatul, rinichii, sângele, nervii, glandele, nu vă spuneau nimic? Tac şi acum, după atâtea experienţe? Ce legături au ele cu inima?
- Am ales inima pentru că este cel mai cinetic organ. Inima are ritm! Am ales inima şi pentru că este centrul organismului, din diverse perspective: anatomică, fiziologică, patologică, geometrică, filosofică etc.. Medicina contemporană este profund ştiinţifică şi explică, printre altele, conexiunile multiple ale cordului cu creierul, ficatul, rinichii, plămânii, glandele. Toate organele sunt importante, dar gravitează funcţional în jurul inimii!  Spuneam mai devreme că inima este centrul patologic al organismului pentru că produce cele mai mari ravagii.
# Care sunt posibilităţile de a salva inimile în Piteşti? S-a făcut ultimul salt?
- Avem la Spitalul Judeţean de patru ani USTACC, care este unitatea cu paturi pentru infarcte şi alte boli cardiovasculare de gravitate extremă. Există angiograf care rezolvă per primam infarctele miocardice, deocamdată în intervalul orar 8-14. De asemenea, chirurgia vasculară rezolvă prin operaţii bolile vaselor de sânge. Progresele sunt mari, dar mai este loc. Ultimul salt ar însemna angiograf non-stop (24/7) şi chirurgie pe cord deschis.
# Familie de medici. Din generaţie în generaţie. Soţia dumneavoastră, doctor la spitalul de oncologie. Şi aveţi un fiu. Unicul. A fugit de medicină! L-aţi presat să îmbrăţişeze muzica? Era îndrăgostit de această artă? Cum se afirmă studentul de la Cluj? Vă aduce bucurii?
- Tatăl meu a fost medic, mama farmacist. Împreună cu soția avem cariere medicale clinice în specialităţi de vârf. Într-o primă instanţă, îi proiectam fiului nostru o carieră medicală. Andrei ne-a admirat cărţile medicale încă de mic, dar ne-a făcut o primă surpriză, alegând, în clasa a VII-a, ceva mai potrivit pentru el: muzica. Ulterior am observat că există destui copii de medici care optează pentru cariere non-medicale: economie, avocatură, geologie, pilotaj, muzică etc... A două surpriză a venit după cinci ani, cu alegerea centrului universitar Cluj-Napoca, idee care se dovedeşte foarte bună, în pofida inconvenientului distanţă. În Facultate, Andrei acumulează experienţă şi îşi dezvoltă profilul artistic. Este iubit de colegi şi profesori. Creşte muzical.      
# Vă simţiţi vinovat că aţi ucis în dumneavoastră un pianist care putea să fie cu renume? Dacă ar fi să o luaţi de la început, ce aţi alege?
- În anii 70 în care trebuia să iau decizia drumului carierei nu se putea face performanţă în România ca pianist de jazz-rock. În schimb, şcoala medicală românească era foarte bună, aşa că am urmat tradiţia medicală. La un moment dat, în paralel cu dezvoltarea carierei medicale, am găsit o nişă muzicală pe care am dezvoltat-o câţiva ani (1988-1995), după care m-am dedicat exclusiv cardiologiei şi familiei. În ultimul an studiez serios la pian pentru a-l seconda pe fiul meu la unele piese ale sale. Recent, la festivalul „Jazz Napocensis”, criticul de jazz Virgil Mihaiu remarca revirimentul pianistului Adrian Tase, pentru care principalul „vinovat” este Andrei. Deci, nu mă simt vinovat, dar, dacă ar trebui să o iau de la început, în vremurile actuale, aş face aceeaşi alegere, deşi muzica este a doua mea pasiune pe care o trăiesc prin fiul meu.
# Care este tributul pe care îl plăteşte un doctor de inimă? Pe ce aţi dat succesul răsunător în faţa publicului venit la spectacole?
Tributul constă în sacrificii multiple, de la orele de studiu continuu timp de decenii, la rigorile urgenţelor care nu au noapte, care nu au weekend. În schimb, satisfacţiile sunt imense, cele mai mari tot cu privare de somn: salvarea unor pacienţi aparent insurmontabili în orele nocturne de gardă, repectiv cunoaşterea celor mai mari cardiologi, la sumitt-urile de specialitate, pe diverse fusuri orare. Interacţiunea cu liderii cardiologiei mondiale mă energizează şi explică succesul participărilor mele la congresele de vârf.  Chiar dacă nu este răsunător ca un spectacol, succesul medical are profunzime şi durabilitate. Din când în când gust şi din bucuria spectacolului, secondându-l pe Andrei.  

Pagina 1 din 116