Joi, 09 Noiembrie 2017 15:44

„Nu simt mereu nevoia să mă reîntorc în trecut, dar mă raportez întotdeauna la ceea ce am trăit” (I)

Scris de Prof. Marin Ioniţă
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

# Convorbiri neconvenţionale cu Nicolae Poghirc, managerul Teatrului „Alexandru Davila” Piteşti

# Omul este fiinţa care se interpretează pe sine? Primul personaj pe care îl imită şi îl joacă e propria-i făptură? În zorii copilăriei trăiesc în el două entităţi? Cum a fost la dumneavoastră?
- Povestea. Povestea este cea care ne face să vibrăm, să empatizăm, să fremătăm. Descoperim cu fiecare pas făcut noi moduri de abordare ale poveştilor, însă tind să cred că există o delimitare clară, încă de la începuturile existenței noastre, între personal şi profesional. Astfel că noi ne punem trupul, vocea, sufletul, gesturile, mimica în slujba personajului nostru. Încercăm să ne atribuim gândurile lui, planurile lui, durerile şi bucuriile acestuia. Ne împrumutăm pe noi înşine unui personaj care trebuie să transmită un mesaj, să reflecte o realitate actuală asupra căreia se atrage atenția. În cazul meu, s-a întâmplat inițial fără să-mi dau seama. Jucam, pur şi simplu. Jucam exact ca un copil care învață să meargă, dar nu este conştient de faptul că ceea ce face el înseamnă a merge. Mai târziu, când am înţeles tainele activității mele, am realizat că iubesc atât de mult ce fac, încât eu nu consider că actoria este o meserie, o profesie, ci mai degrabă un mod de viață. Nu mă pot imagina făcând altceva.  
# Mai târziu simte nevoia de mulţime. Joacă roluri de mamă, de tată, de bunici. Îşi face păpuşi. Aceasta este lumea de acasă. De pe vatră. Vă aduceţi aminte?
- Nu întotdeauna se manifestă nevoia de mulţime şi nu întotdeauna această nevoie există. Nucleul actului teatral îl reprezintă, de fapt, pofta de joacă. Certitudinea că noi suntem mereu niște copii din acest punct de vedere se verifică prin faptul că nouă ne place să ne jucăm, să explorăm şi să ne exploatăm limitele în ceea ce priveşte ludicul. Lăsăm puterea creației să iasă la suprafaţă atunci când realizăm un personaj și ne bucurăm de fiecare etapă prin care trecem atunci când îl construim. Procesul prin care ne conturăm personajele nu poate fi definit decât ca unul fascinant, prin care ne punem la încercare capacitatea de a născoci, de a da viață ideilor.
# „O scenă este lumea! Noi, actorii ei!” ( Shakespeare). Dacă e valabil pentru noi, amatorii, ignoranţi şi aflaţi la nimereală, cum e pentru voi, actorii de profesie? Trăiţi mai intens, mai acut, mai conştient, mai detaşat, mai total?
- Cu siguranţă că trebuie să cunoști lumea în care trăieşti, să-i observi reacțiile, obiceiurile, să ții întotdeauna pasul cu ce apare nou și să fii întotdeauna la curent cu ce se întâmplă în lume. Oamenii, în esență, nu s-au schimbat de acum 2000-3000 de ani. S-au schimbat, desigur, mijloacele de existență, de comunicare, s-a schimbat societatea. Nu vorbim de acelaşi om primitiv, evoluția sa este mai mult decât clară, în schimb, la nivelul instinctelor omul e ca la început. Drept care, într-adevăr,  teatrul înseamnă viață transpusă artistic şi dacă privim din această perspectivă lumea poate fi o scenă, iar noi actorii. Ce punem în scenă sunt subiecte reale sau imaginare, însă ele sunt umane, se întâmplă, sunt adevărate, de viață, sunt lucruri prin care putem trece, la un moment dat, cu toții. Ce încropim noi pe scenă nu este altceva decât perspectiva artistică asupra unei situații de viaţă.
# Cum e pe scena mare a vieţii, necuprinsă între orizonturile care fug mereu mai departe? Te-ai duce şi te-ai tot duce, duh rătăcitor, demon înaripat, înger chemat? Şi cum te regăseşti de unde ai plecat?
- N-aș putea spune că mă interesează neapărat această întoarcere în trecut, să mă văd de unde am plecat. Nu există relativitate pentru punctele A-de unde am plecat şi B-unde mă aflu în prezent, ele sunt nişte puncte sigure, fixe, la care mă reîntorc rareori tocmai pentru frumuseţea amintirii. Sunt momente pe care mi-aş dori să le retrăiesc, momente dragi care nu-mi vor lipsi niciodată din suflet. Altfel, sunt o fire iscoditoare. Îmi place să merg cât mai departe, îmi place să caut, să aflu, să văd, să descopăr. Îmi doresc să cunosc cât mai mult şi să experimentez cât mai multe. Nu simt mereu nevoia să mă reîntorc în trecut, dar mă raportez întotdeauna la ceea ce am trăit.

Citit 76 ori

Lasă un comentariu

Asigură-te că ai introdus toate informațiile necesare, indicate printr-un asterisk (*). Codul HTML nu este permis.